INDICE DE NUME
ÎN PRAG DE TOAMNĂ,
LA EDITURA ROST:
Cuvânt introductiv
Despre Cesare Borgia s-a scris de prea puține ori
cu obiectivitate. Abordările au fost în rare cazuri întemeiate pe fapte
verificate și probe convingătoare, iar argumentele au presupus mai curând
mistificări de natură propagandistică. Pseudo-istorici și scriitori avizi de
cancanuri au dat întâietate zvonisticii și ficțiunilor în detrimentul
adevărului faptic.
Predilecția pentru informații nefondate și
scorneli este înfiorătoare. Dintotdeauna au fost mai captivante relatările
despre „fratricidul“ (niciodată dovedit) comis de Cesare, despre „relația
incestuoasă“ (acuzație lansată din răzbunare) cu sora sa, Lucrezia, sau despre
„imoralitate“ ca trăsătură generală de personalitate a acestuia. Diabolizarea
lui Cesare Borgia a fost sistematică, iar efectul a fost previzibil.
În mentalul colectiv, ducele de Romagna și de
Valentinois a fost un ucigaș cu sânge rece, un individ fără scrupule, care a
pășit pe cadavre pentru a-și atinge scopurile „infame“, un aventurier egoist și
trufaș. O reprezentare necruțătoare, redată în tonuri funeste. O sumă de
etichete care alcătuiesc mai curând portretul unui personaj malefic și
distructiv.
Descrierea de mai sus este o denaturare elaborată,
care a funcționat și încă funcționează, pe alocuri, ca adevăr. Acestei
terfeliri a veridicității istorice i se răspunde în paginile cărții de față.
Cesare Borgia nu a fost un monstru cu chip uman. A fost un personaj remarcabil,
care a ilustrat o epocă excepțională, de transformare organică a vieții și
filozofiei sociale, de evoluție a cunoașterii. A întrupat trăsături precum
dinamism, abilitate, energie și ambiție. A fost exponentul Renașterii.
Aceasta este și teza prezentei scrieri – deocamdată
primul din cele două volume despre viața lui Cesare Borgia și contextul ei
istoric. Volumul de față este consacrat anilor de început, copilăriei și
adolescenței sale, perioadei în care a fost cardinal, precum și consolidării
unei alianțe – care îi va înrâuri cariera ulterioară – cu Franța lui Ludovic al
XII-lea. Intervalul anilor 1475 și 1499. Ultimul sfert al extraordinarului
secol al XV-lea, miezul Renașterii.
Concis, volumul I din Cesare Borgia, Prințul
Renașterii. O cronică în două volume redă ascensiunea fiului papei
Alexandru al VI-lea până la inițierea campaniei militare din Romagna
(1499-1503). Până la perioada de glorie și declinul său abrupt. Este povestea
înălțării unui tânăr senior, erudit și avid de cunoaștere, care își
conștientizează menirea și își făurește propriul destin. Este povestea unui
spirit ales de Istorie.
Pentru o mai bună înțelegere a personalității și
traiectoriei sale, am considerat necesară nararea, pe alocuri sumară, a
istoriei familiei sale. Istorie care, începând din anul 1455 – anul alegerii
unchiului tatălui său, Alfonso de Borja, pe Tronul Sfântului Petru – s-a
confundat într-o măsură considerabilă cu istoria Vaticanului. Este limpede că
înălțarea acestei familii spaniole, pe teritoriu străin, s-a datorat în primul
rând priceperii și inteligenței politice a acestui Alfonso de Borja, papa
Calixt al III-lea. Este puțin probabil să fi vorbit și scris astăzi despre
Cesare Borgia, dacă acest eveniment epocal nu ar fi avut loc. La mai puțin de
patru decenii de la alegerea primului papă spaniol din istorie, nepotul de soră
al acestuia, Rodrigo Borgia, numit cardinal prin mijlocirea directă a unchiului
său, a fost votat suveran pontif – cel de-al doilea (și ultimul) de
naționalitate spaniolă.
Nemărginita ambiție a familiei Borgia a stârnit
antipatii și vrajbă. Acești străini care „invadaseră“ Cetatea Romei și ocupau
funcții înalte în aparatul administrativ și decizional al Sfântului Scaun
incomodau și perturbau relațiile adânc cimentate ale vechilor clanuri italiene.
În acest context, ascensiunea lui Cesare Borgia, cu aspirații îndrăznețe,
dinamic și dezlănțuit, a încâlcit suplimentar ițele unei acțiuni suficient de
complexe.
Fără echivoc, Cesare a beneficiat de pe urma unei
ocazii favorabile. Fiul unui papă urât pentru obârșia sa non-italiană, invidiat
pentru circumstanța care i-a facilitat ascensiunea, însă respectat pentru
abilitatea politică și aptitudinile de administrator, Cesare a înțeles că
împrejurarea, în absența virtuților care să îl înalțe în vârful puterii, era
insuficientă. A acceptat, forțat de tatăl său, calitatea de membru în Colegiul
Cardinalilor, la care a renunțat pentru a deveni prințul războinic care va
aspira la cucerirea și unificarea peninsulei italiene.
Vorbind despre Cesare Borgia, ar fi injust să nu
ne raportăm la Niccolò Machiavelli și la moștenirea sa politico-literară.
Fiului papei Alexandru al VI-lea îi datorăm redactarea de către ilustrul
florentin a celui mai faimos tratat de știință politică scris vreodată, Principele.
Machiavelli a compus acest manual de guvernare inspirat fiind de acțiunile și
concepțiile politice ale lui Cesare Borgia, pe care l-a cunoscut, analizat
îndeaproape și prețuit.
Între evaluarea diplomatului florentin și
propaganda calomnioasă născută din resentimente, am ales criticile lui
Machiavelli. Între faptele consemnate și informațiile otrăvite lansate de către
adversarii politici, am ales faptele probate și sprijinite pe argumente solide.
Între virtuțile slăvite de contemporani și etichetele aplicate de către
defăimători, am preferat virtuțile și abilitatea. Cesare Borgia, așa cum a
fost.
Autorul
(Detalii pe Blogul lui Claudiu Târziu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu