I
Să crezi că sînt acum
şi-aici cu tine,
cel care tocmai stai şi mă
citeşti,
într-un tîrziu al limbii
româneşti
şi-n poala caldă-a dragostei
divine!
Nu m-ai citi de-urît de nu
ţi-aş ţine
şi nu te-aş fi pe cît şi tu
mă eşti,
aievea-n taina-aceleiaşi
poveşti
şi rîvnitori între frumos şi
bine.
Nu sîntem singuri, cît mai e
cuvînt,
nici eu, nici tu, iar visul
ca o arcă
ne poartă între ceruri şi
pămînt,
spre-a se-mplini mereu mai
gata parcă:
e-atîta veşnicie-n noi că
n-are
nici moartea loc, nici
diavolul răbdare!
II
Cu cît se scurge
vremea, e în noi
iubirea nu mai
vie, ci mai pură,
ca lamura aleasă
din făptură
în ciurul sfînt
al zilei de apoi.
Atît rămînem,
după leat şi soi,
pe cît ne fuse
dragostea măsură,
iar pentru ea şi
Dumnezeu se-ndură
să ne deschidă
raiul înapoi.
Cătînd mereu
divină-asemănare,
cu chipul treaz
şi rîvnitor în sus,
ne sîntem unii
altora cărare
spre răsăritul
fără de apus
şi bucurie nu-i
în cer mai mare
decît e nunta
firii cu Iisus.
III
Eu n-oi mai fi,
dar ce-a rămas din mine
va sta de veghe
visului frumos,
de sus, din cer,
şi pînă-n lume, jos,
ca rămăşag al dragostei
divine.
Un cînt voi fi pe
cobza lunii pline
şi frumuseţii
graiului prinos,
mai viu decît am
fost şi mai setos
de strălumina
veacului ce vine.
Cuvîntul este cap
de veşnicie
şi ne-adunăm pe
rînd în poala lui,
şi-n el ne sîntem
pururi bucurie,
şi rost de moarte
să-l înghită nu-i:
bătut pe cruce şi
în groapă pus,
se scoală iar şi
trage lumea-n sus.
IV
Aşa de bun e Dumnezeu cu noi
că n-ar ajunge şapte vieţi, nu una,
să îi întoarcem dragostea, nebuna,
măcar pe jumătate înapoi!
Oricît am fi de putrezi sau de goi,
e gata mîna să ne-o-ntindă-ntruna
şi să ne facă raiului arvuna
să i-o simţim, ca soarele-n noroi.
Nu-i rău pe lume cît e bine-n cer,
nici ură-n noi ca mila lui mai mare,
iar dacă toate-mbătrînesc şi pier,
renasc în el mai pure fiecare,
căci moartea nu-i, din datină divină,
decît o ceartă-a beznei spre lumină.
V
Mai
sîntem, da, cît a rămas din noi:
o
pîlpîire-a duhului în oase.
scuipaţi
din gura viselor frumoase
şi-ncovoiaţi
de chinuri şi nevoi.
Nu
ştim sorocul vremii duşmănoase,
dar
ştim că nu-i întoarcere-napoi
şi
că rămînem zi de zi mai goi
de
suflul care din nimic ne scoase.
De
dat ne este să-nviem în tine,
întîi
e rîndul tău în noi să mori,
pe
crucea cărnii care robi ne ţine
în
focul păcătoaselor ardori:
aprinse
ruguri între rău şi bine,
ne
mîngîi, Doamne, atît pe cît ne dori.
VI
Mi-ar
trebui trei vieţi să pot cuprinde
cîte-am
ajuns să năzuiesc într-una,
dar
ştiu, pe limba cărnii suferinde,
c-odată-i
moartea pentru totdeauna.
Veciei
spre-a-i plăti de-aici arvuna
ajunge-o
clipă care rug ne-aprinde
şi-o
singură iubire – numai una –
ne
poate fi statornică merinde.
Nu
vieţi de vieţi şi morţi de morţi ne sînt
de
trebuinţă, ci doar vremea cîtă
ne-a
rînduit-o cerul pe pămînt,
oricît
ne-ar fi de grea sau de urîtă,
căci
firea noastră spre-alt mai mult se cere,
iar
viaţa nu-i nimic fără-nviere.
VII
Lui V.-J. Iamandi
("Nemuritorul
Jacques")
De-acum
se-nchide veacul pentru noi
şi
veşnicia stă să ne înghită,
dar
nu scăpăm de cándida ispită
de
a privi cu tînjet înapoi.
Ce
sîntem azi şi ce vom fi apoi
e
viaţa noastră, cum a fost trăită,
iar
Dumnezeu, clipită cu clipită,
de
veghe stă să nu rămînem goi.
Din
tot ce-am fost, o iotă nu-i pierdută
şi-atît
de unici sîntem şi de vii
că-şi
poate face dragostea redută
din
rîvna noastră pură de a fi:
nimic
nu piere, totul se strămută,
şi-n cer plinim ce-am început aci.
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu