NAŢIONALISMUL
ÎNTRE PĂCAT ŞI VIRTUTE
În zilele noastre, definite de o ideologie „corectă politic”, pare desuet
să vorbești despre identitate națională și – cu atît mai mult – despre dragoste
de neam. Toate acestea ar aparține unei concepții politice și unei ideologii
bune pentru secolul XIX, dar cu totul depășite de evoluția gîndirii. Cu toate
acestea, în ciuda ideologiei dominante, în fața eșecului multiculturalismului,
vedem la tot pasul o resurgență a naționalismului. Pentru că, să fim foarte clari,
multiculturalismul este un abuz intelectual, care introduce pe „piața ideilor”
un relativism furibund. Și cînd pînă și mai marii Europei (cei care contează în
jocul puterii, în frunte cu Germania și Franța) își exprimă deschis îndoielile
în privința lui, omul obișnuit, cu common
sense, are cu atît mai multe motive să-l pună sub semnul întrebării.
Așadar, în fața unei gîndiri ce neagă identitatea – politică și/sau culturală –
răspunsul pe care îl auzim din ce în ce mai des este o întoarcere la valorile
naționale și la cultura (în sensul mai larg, de regulă a vieții) națională.
În cele ce urmează voi încerca să plasez naționalismul (sau diferitele sale
tipuri) într-un cadru cultural care să-i pună în evidență anumite afinități și
contradicții. Precizez că voi folosi termenii „naționalism” și „iubire de neam”
ca pe niște sinonime relative. Nuanța apare din aceea că în timp ce primul e
mai degrabă un concept politic (și, ca atare, o creație relativ nouă a culturii
europene), al doilea își întinde rădăcinile pînă în metafizică, fiind de altfel
termenul preferat de marele teolog român Dumitru Stăniloae.
În context european (ortodox, dar nu numai), naționalismul apare mai mereu
legat de tradiție. Nu voi insista asupra naționalismelor ce se revendică din
diferite credințe precreștine, mai mult sau mai puțin reale. În contextul Bătrînului
Continent, dominanta culturii tradiționale este creștinismul. Dar există oare
compatibilitate între acesta și iubirea de neam? Unii merg pînă la a le
confunda, alții văd între ele o opoziție ireconciliabilă. Cei din urmă se
bazează pe caracterul universal al creștinismului, din care s-a născut, de
altfel, și ideea universală umanistă. Altfel spus, pe faptul că despărțirea în
neamuri nu ar putea fi decît o siluire a caracterului universal al omului. În
viziunea ortodoxă, „toate aceste dezbinări naționaliste nu au fost decît
urmarea căderii în păcat” [1], pentru că „noi nicăieri nu vedem o propovăduire
creștină a urii” [2]. Cred că este destul de clar ce vrea să spună
arhimandritul athonit. Vreau însă să atrag atenția asupra a două cuvinte: dezbinare și ură. Cînd naționalismul duce la aceste lucruri – sau, mai rău, se
naște din ele – poate fi socotit de-a dreptul păcat. Acest fel de iubire de
neam e o formă extinsă la scară largă a ceea ce Părinții Bisericii numesc
„iubire pătimașă de sine”, adică, într-un cuvînt, a egoismului. Există însă și
un alt fel de naționalism?
Dacă dezbinarea e consecința căderii în păcat, în schimb diversitatea
neamurilor e o expresie a bogăției firii omenești. Bogăția însușirilor sădite
de Dumnezeu în cuplul primordial se găsește răspîndită în toate neamurile,
familiile și persoanele, fiecare scoțînd în prim plan anumite forme de
manifestare ale universalității umane. Așa se face că la Cincizecime, care
pentru creștini este actul de naștere a Bisericii, Sfîntul Duh le-a unit pe
cele despărțite, lucru exprimat prin aceea că apostolii au vorbit în limbile
neamurilor din Ierusalimul acelor vremuri. Trebuie reținut: i-a unit pe toți în
înțelegere, dar nu a abolit limbile
ca forme de expresie, nu a instituit un soi de „esperanto sacru”, ci le-a lăsat
în diversitatea lor. Ceea ce de la Turnul Babel încoace fusese pricină de
dezbinare devine de acum bogăție comună tuturor. Cu alte cuvinte, ideea (izvorîtă
din teologia trinitară) că fiecare om exprimă în sine întreaga omenire, dar
într-o formă proprie, se aplică și neamurilor. Iar unicitatea nu (mai) este
pricină de dezbinare.
Folosind o imagine familiară, vom spune că, pentru a putea realiza o
compatibilitate între universal și particular, trebuie să privim neamurile ca
pe instrumentele unei orchestre simfonice: fiecare își are rolul bine definit
și inconfundabil (și nu doar instrumentele singure, ci și partidele, grupurile
de instrumente) și doar cultivîndu-și caracteristicile proprii poate, împreună cu celelalte, să dea naștere
unei simfonii. Privită din această perspectivă, cultivarea identității
naționale contribuie la îmbogățirea întregii omeniri. Sfîntul Dionisie
Areopagitul, important Părinte și teolog din primele veacuri creștine, atestă
faptul că fiecare neam are un înger păzitor. Cum îngerii Îl slăvesc împreună pe
Dumnezeu, e firesc să tragem concluzia că viața naturală a neamurilor este în
armonie, iar nu în confuzie.
Privite în dimensiunea lor universală (și creștină), neamurile ar trebui să
ilustreze principiul unității în diversitate. De fiecare dată cînd unul dintre
cele două elemente este accentuat în dauna celuilalt, echilibrul se pierde și
se ajunge la distorsiune. Excesul de unitate duce la uniformizare și dictatură,
excesul de diversitate la anarhie. Se cuvine aici făcută distincția între
personalism – viziune prin excelență creștină - și individualismul glorificat
în gîndirea contemporană. Persoana este unică, dar își afirmă unicitatea doar
în relație cu alte persoane unice, structura firii umane fiind prin excelență
una a comuniunii. La polul opus, individul se afirmă prin izolare, care duce în
chip logic la fărîmițare și dezbinare.
Revenind la naționalism sau la iubirea de neam, putem identifica trei
versiuni curente ale acestuia. Prima este cea xenofobă, care ilustrează prin
excelență dezbinarea – o națiune se afirmă în detrimentul alteia și, în cele
din urmă, al tuturor celorlalte. E un principiu ce a îmbrăcat de-a lungul
timpului multe nuanțe – unele hidoase prin lașitatea lor, altele eroice, dar nu
mai puțin nocive din perspectivă general umană. Al doilea tip de naționalism a
fost exprimat sintetic de liderul Frontului Național din Franța anilor 1970-1980,
Jean-Marie Le Pen: iubesc toate popoarele, dar îl iubesc pe al meu mai mult. Pe
plan politic, acest fel de gîndire poate funcționa pînă la un punct, însă din
perspectivă creștină este și el inacceptabil. La nivel religios, acest tip de
naționalism (cu ecouri și din primul) a dat naștere ereziei filetismului, care
pune neamul mai presus de credința (universală) în Hristos. De o formă
„intelectualizată” a acestuia îl acuza cîndva Nichifor Crainic pe Nicolae
Iorga, despre care spunea că folosește credința și Biserica doar ca suport
pentru ideea națională. Ajungem, în sfîrșit, la tipul al treilea al iubirii de
neam – care nu face ierarhii, ci respectă linia sîngelui și a culturii
naționale (în proporții variabile), cultivă unicitatea ansamblului de trăiri
propriu unui neam și unei limbi, dar în cadrul simfoniei universale în care
toate „instrumentele” au valoare egală.
Cu alte cuvinte, cultivîndu-și propria identitate, naționalistul creștin
păstrează și dezvoltă un patrimoniu prin care neamul lui exprimă una dintre
ipostazele universalității. Este suficient să ne referim aici numai la limbă:
nu degeaba se spune că nu există posibilitatea unei traduceri perfecte. Fiecare
limbă exprimă aspecte ale trăirii universal-umane într-un fel unic și
irepetabil. De aceea, pierderea acestei expresii ar fi o pierdere pentru
întreaga omenire. Și același lucru se poate spune și despre alte trăsături
identitare ale neamurilor.
De multe ori, în problemele ce țin de neam / națiune, motivațiile se
amestecă. Conștiința de neam există – mai bine definită sau mai difuză – din
cele mai vechi timpuri. Pe plan politic, una dintre manifestările ei concrete a
fost apariția statelor naționale în secolul XIX. Dar dacă la baza acesteia a
stat, măcar în parte, dorința de unitate și libertate a celor de același neam,
faptul politic în sine a avut și o altă motivație. Cei care, ajunși la putere
în diferite părți ale Europei, s-au unit sub idealul zis progresist al
Revoluției Franceze, în fapt un ideal deicid, regicid și paricid, au avut tot
interesul fărîmițării marilor imperii, pe principiul „divide et impera”. Din
acest motiv, pe lîngă manevrele politice, au încurajat și dezvoltarea
conștiinței culturale naționale, și astfel, în evoluția firească a lucrurilor,
au apărut și diferite mitologii, menite să constituie o bază pseudo-istorică a
conștiinței naționale. (Însă nu vreau să spun prin aceasta că figurile
luminoase din istoria unei națiuni sau a alteia au fost exclusiv rodul unei imaginații
„mitologizante” motivate cultural, așa cum sugerează unii contemporani, printre
care și istoriograful Lucian Boia.) Doar aparent paradoxal, aceleași forțe
încurajează astăzi diferite independențe și autonomii regionale. De fapt,
principiul unei lumi dezbinate și, astfel, mai ușor de stăpînit, a rămas
neschimbat de la 1848 încoace. Iar pe plan ideatic – oricît i-ar scandaliza
acest lucru pe ultranaționaliștii opuși regionalizării – autonomiile regionale sînt
consecința logică și directă a primelor două tipuri de naționalism enunțate mai
sus: cel xenofob și cel care stabilește ierarhii valorice între neamuri. Și –
tot doar aparent paradoxal – aceleași forțe pomenite mai devreme practică la
alt nivel „excesul de unitate”, ducînd la uniformizarea depersonalizantă ce
domină astăzi multe dintre politicile culturale (dar nu numai!) ale Uniunii
Europene.
Și totuși, poate exista naționalism universal? Naționalism creștin? Părerea
noastră este că da. Cînd, în Epistola
către Galateni, Sfîntul Apostol Pavel spune că „nu mai este iudeu, nici
elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească, nici parte
femeiască; pentru că voi toți una sînteți în Hristos Iisus” [3],
nu elimină diferențele, ci stabilește o ierarhie. Cu alte cuvinte, totul devine
subordonat lui Hristos. În paranteză fie spus, interpretarea conform căreia,
prin respectiva frază, apostolul neamurilor ar înlătura deosebirile e un abuz
intelectual. Dacă am urma acestui raționament, ar însemna că și diferențele de
gen sînt abolite și că toate deviațiile „transgender” ale vremurilor noastre
pot fi motivate scripturistic.
Așadar, dincolo de stare socială, materială, neam, origine sau sex, trebuie
să ne raportăm la Hristos și să facem din El criteriul nostru suprem de
viețuire. Pentru că „cel ce-și iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decît
pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-și iubește pe fiul său ori pe fiica sa
mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine” [4].
Pe de altă parte, tot Sfîntul Apostol Pavel insistă pe respectarea poruncii
„cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” [5]. Cu alte cuvinte,
universalitatea umană exprimată în Hristos e mai presus de familie (și de
neam), dar familia (și neamul) sînt cale spre ea și în această calitate trebuie cinstite. Însuși Sfîntul Ioan Gură de
Aur, marele predicator creștin din secolul IV, care are milostenia ca temă
centrală a multor cuvîntări și omilii, spune că cine le dă de pomană săracilor
în timp ce familia lui suferă de foame își bate joc de porunca lui Dumnezeu și
se face de rîsul lumii. Paradox? Doar aparent. Pentru că nașterea într-o
anumită familie și într-un anumit neam nu e întîmplătoare, iar facerea noastră
de bine trebuie să pornească de la cei în mijlocul cărora ne-a pus Dumnezeu. E
o abordare cît se poate de pragmatică: un om nu poate să ajute dintr-o dată
toată omenirea (deși scopul final acesta este). Va începe, așadar, cu cel de lîngă
el – iar această apropiere se înțelege atît fizic, geografic, cît și cultural.
Și cine dă o mărturie mai cutremurătoare a iubirii de neam decît iudeul
creștinat Pavel, care scrie că ar vrea să fie anatema de la Hristos de dragul
fraților lui celor de un neam după trup? [6]
Astfel, înțelegem bine că nu orice naționalism este bun din perspectivă
creștină. Orice naționalism care dezbină este păcat. Creștinul care își iubește
neamul trebuie dar, în zilele noastre, să evite de pildă cu orice preț
raportarea la modele de tip Orban sau – vai! – Erdogan. Această versiune a
iubirii de neam este „pericolul naționalismului” despre care vorbește arhimandritul
Sofronie. Tot în paranteză fie spus, faptul că există oameni care se
mărturisesc creștini și vorbesc admirativ despre pseudo-patriotismul
schizofrenic al lui Ceaușescu și al așa-zișilor național-comuniști este cel
puțin penibil.
Dar naționalismul nu este nici obsolet, depășit, negativ, așa cum vrea să
ne convingă mentalitatea dominantă de astăzi. Un creștin își iubește în chip
firesc neamul și îi apără identitatea de expresie ca pe un dar de la Dumnezeu.
Din punct de vedere politic, astăzi, un stat național – de preferat avînd în
frunte un rege, ca simbol al unității – continuă să fie o premisă bună (dar nu
suficientă) pentru acest „program”. Însă dacă ne este îngăduit – uneori chiar
poruncit – să ne apărăm identitatea de cei care o amenință, a o vedea ca pe o
concurență cu alte neamuri este o abatere de la menirea noastră universală în
Hristos. Politic vorbind, uneori conflictele sînt inevitabile. Dar țelul final
trebuie să fie depășirea lor. (Iar în acest sens, naționalismul religios
exclusivist al grecilor sau al rușilor este o schimonosire a învățăturii lui
Hristos, deși, fără îndoială, aceste două neamuri au adus o contribuție de o
valoare covîrșitoare la expresia creștină a lumii.) Și, de multe ori, afirmarea
cea mai bună a identității se face prin jertfă. Acest lucru mi-a fost confirmat
de moaștele sfinților români morți în închisorile comuniste, unele dintre ele
venerate astăzi la schitul românesc Prodromu din Muntele Athos. Prezența lor
acolo arată că sfinții aceștia români, necunoscuți și încă necanonizați oficial,
răspîndesc mireasma lui Hristos pentru toate neamurile, mărturisind astfel, mai
bine decît orice victorie politică sau militară, despre jertfa neamului românesc.
Paul S. GRIGORIU
(Sursa: Thoughts/Cugetări - blogul lui Paul S. Grigoriu)
Autorul articolului (în mijloc)
[1]
Arhimandritul Sofronie, Cuvîntări duhovnicești, vol. I,
traducere din limba rusă de Ieromonah Rafail Noica, Editura Accent Print,
Suceava 2013, p. 34
[2]
Ibidem.
[3]
Galateni 3, 28.
[4]
Matei 10, 37.
[5]
Efeseni 6, 2-3.
[6]
Romani 9, 3.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu