I
Atît de bine
sfiiciunea-ţi şade
că pari din neam de
îngeri să te tragi
şi nurii tăi atît
îmi sînt de dragi
că toate-mi par pe
lîngă tine fade.
Pe vrejul tău cresc
dragostile mlade
şi-n floare dau
ce-au fost doar visuri vagi,
chiar dacă tu de
seamă să le bagi
nu pridideşti, sau
crezi că nu se cade.
Nesaţul meu de ce-i
perfect te-adoră,
iscat în cîntec
ici, sau colo mut,
căci tu le eşti la
toate auroră,
şi poate-ai să le
fii cîndva sărut...
Iar Dumnezeu, prin
tine, ştiu că este:
El - povestaş, tu - dulcea lui poveste.
II
Nu ştiu să-ţi spun
mai mult decît că n-are
iubirea nici
soroace, nici hotare,
căci de-ar cunoaşte
mărginiri prin fire,
ar fi orice, dar
n-ar mai fi iubire.
Nu dragostea
ce-aprinde-ardori în vine
şi numai preţ de-o
voluptate ţine
ne e măsură, ci
lumina sfîntă
pe care duhul ca
pe-o harfă cîntă.
Iubirea-i taină
scrisă-n veşnicie,
decît ce-i viu de
mii de ori mai vie,
iar Dumnezeu
treime-n ea se face
şi plinătate-a
inimii sărace,
să fie-n El tot ce
există una,
pe rod mereu şi rug
aprins întruna.
III
Tu n-ai să fii în
veac mireasa mea,
nici eu nu ţi-oi mai fi pe
lume mire,
dar sîntem prinşi
de-aici într-o iubire
ce-nfrînge moartea
dincolo de ea.
Eu zic că-n noi
iubirea are stea
şi veşnicia-i calea
ei subţire,
dar să se-nţarce-i
este dat prin fire,
să-nveţe-n trup
ce-n spirit n-ar putea.
De unde ştiu nu pot
să-ţi spun anume,
iar de nu crezi,
ţi-aş spune în zadar,
dar cînd vom fi
strigaţi de sus pe nume,
s-o face totul lacrimă
de clar,
ca îngerii, oglindă
în oglindă,
cuprinşi în noi,
întregi să ne cuprindă.
IV
Iubirea ţi-e orbire
dacă n-ai
mai mult de dat
decît îţi prisoseşte
şi dacă-aştepţi la
rînd, negustoreşte,
ceva să capeţi
pentru tot ce dai.
Nu-i omul înger, nici
nu-i lumea rai,
iar vremea-n brînci
ne strînge ca-ntr-un cleşte:
din fiecare-atîta
cît jertfeşte
rămîne doar, iar
restu-i chiu şi vai.
Măsura ta ţi-o ai
întreagă-n tine,
iar sinea ta şi-o
are-n Dumnezeu;
pe cît eşti chip,
pe-atîta se cuvine
să vrei să-i fii
şi-asemenea mereu:
iubire ce se-mparte
şi n-aşteaptă
nici merit bun şi
nici răsplată dreaptă.
V
Cînd îţi răsfeţi
suavele picioare
în limpezimea apei
albăstrii,
un chit m-aş vrea,
să-ţi pot duios sorbi
în vintrea mea
serafica splendoare.
Măcar trei zile-n
mine să te port
şi, îndulcit în
oase şi în vine,
să mă smeresc de
viu luminii line
şi să mă fac
iubirii tale cort.
Ninivea-n noi să-şi
afle mîntuire
şi Duhul cuib, ca
un hulub divin,
iar pe decindea
visului, subţire,
prinos să fim de
pîine şi de vin...
Dar teamă mi-e că
spre-altfel de nuntire
ne ispitim, puţin
cîte puţin...
VI
Un stih mai mult
sau mai puţin nu poate
schimba nimic, în
bine sau în rău,
de-aceea tac,
chircit la sînul tău,
şi-aş vrea să uit,
pe limba ta, de toate.
Cu veşnicia cerul
ne socoate,
dar noi cu clipa
ne-ndulcim în hău
şi sufletului
nostru nu-i călău
mai crud ca trupul,
din genunchi la coate.
Iubirea noastră nu
mai e cuvînt,
nici visul nostru
aripi nu mai are,
ci ne-ngropăm în
cîte par că sînt
nimicniciei leac şi
desfătare,
iar cînd mijeşte-n
noi un licăr sfînt,
ne intră parcă
frica-n mădulare!
VII
Nebunul cîntă
singur, în amurg...
«De-atîta vis ni-s
gîndurile supte
şi carnea parcă s-a
zbicit pe noi:
am vrea să facem
dragoste pe rupte
şi să uităm de toate amîndoi.
E-o cruce grea - şi o purtăm în silă -
acest blestem năprasnic de a fi:
să dăm cu sîc, iubita mea umilă,
acestei lumi ce ne-a mîncat de vii!
Pe limba ei să o sfidăm, cu ură,
căci de iubire ei nu-i pasă ioc
şi moartea-i este singura măsură
(şi poate că şi singurul noroc)!
Cu cît ne doare inima mai tare,
cu-atît mai cruzi să fim în răzbunare!».
Răzvan
CODRESCU
Mai
puteţi citi pe acest blog:
,,Povestaş”-creator, Poetul salvează din nou astăzi Ninivea lumii prin cuvânt – ca la-nceputul vremii Tatăl – suspendând clipa şi purificând locul cu apa vie a artei sale. Recursul la mit şi discursul liric ,,miezos” dau naştere încă unei serii de trăiri profunde, reluând nelinişti şi întrebări ce ,,toate-s vechi şi nouă toate”, spre rod spiritual şi spre părtăşia cu semenii a frumosului, ca semn că ,,nebunul nu mai cântă singur, în amurg…”
RăspundețiȘtergere