INDICE DE NUME
Grupajul de mai jos cuprinde: "File de sinaxar" (principalele sărbători bisericeşti ale lunii martie), "Din hramurile mănăstireşti ale lunii martie" (mănăstiri din România cu hramul Buna Vestire), "Tradiţii populare" (legate de luna lui Mărţişor) şi - pentru că tocmai intrăm în Sfîntul şi Marele Post - o tîlcuire a rugăciunii Sfîntului Efrem Sirul ("Doamne şi Stăpînul vieţii mele...") făcută de Sfîntul Inochentie al Odessei.
FILE DE SINAXAR
1 martie:
DE LA CUVIOASA EVDOCHIA
LA BABA DOCHIA
În prima zi a lunii martie Biserica o pomeneşte pe
Cuvioasa Muceniţă Evdochia, samarineancă din Heliopolis (Fenicia), ce-a trăit
pe vremea împăratului Traian. Întoarsă de la desfrîu la sfinţenie, în urma unor
vedenii dumnezeieşti, a făcut multe milostenii şi minuni, sfîrşind cu capul
tăiat, ca mărturisitoare a lui Hristos. În greceşte, numele Eudokia,
foarte răspîndit în Răsăritul creştin al primului mileniu, înseamnă «bună înţelegere».
Din el se trage numele mito-folcloric românesc Dochia.
Pe 1 martie, românii ţin sărbătoarea nebisericească a Babei Dochia, personaj creat de fantezia populară la confluenţa dintre creştinism şi păgînism. Babele sau Moaşele, ca şi Moşii, sînt întruchipări legendare ale strămoşilor («Moş Adam» şi «Moaşa Eva» sînt «moşii» dintîi). De acestea se leagă un întreg folclor meteorologic: sînt 9 zile ale Babelor şi 9 zile ale Moşilor, marcînd trecerea treptată de la iarnă la primăvară (simbolizată şi prin dezbrăcarea Dochiei de cele 9 cojoace). Legenda etnogenetică despre Traian şi Dochia (sau Dachia) este de origine recentă şi cultă (începutul secolului 19, marcat de romantism): Dochia (prin analogie forţată cu Dacia) devine fiica lui Decebal fugărită de Traian prin munţi şi prefăcută în stană de piatră (cum sfîrşise de altfel, dar din alte motive, şi Baba Dochia cea din străvechime).
Pe 1 martie, românii ţin sărbătoarea nebisericească a Babei Dochia, personaj creat de fantezia populară la confluenţa dintre creştinism şi păgînism. Babele sau Moaşele, ca şi Moşii, sînt întruchipări legendare ale strămoşilor («Moş Adam» şi «Moaşa Eva» sînt «moşii» dintîi). De acestea se leagă un întreg folclor meteorologic: sînt 9 zile ale Babelor şi 9 zile ale Moşilor, marcînd trecerea treptată de la iarnă la primăvară (simbolizată şi prin dezbrăcarea Dochiei de cele 9 cojoace). Legenda etnogenetică despre Traian şi Dochia (sau Dachia) este de origine recentă şi cultă (începutul secolului 19, marcat de romantism): Dochia (prin analogie forţată cu Dacia) devine fiica lui Decebal fugărită de Traian prin munţi şi prefăcută în stană de piatră (cum sfîrşise de altfel, dar din alte motive, şi Baba Dochia cea din străvechime).
Obiceiul de a oferi mărţişoare femeilor în ziua de
1 martie, ca un omagiu adus feminităţii în genere, nu este, poate, fără o
anume legătură cu toate cele de mai sus (deşi există şi zone ale ţării unde, în
mediul rural, după o veche tradiţie, nu bărbaţii oferă mărţişoare femeilor, ci
femeile bărbaţilor!).
9 martie:
SFINŢII 40 DE MUCENICI
(„MĂCENICII”)
Acum 1700 de ani, în Sevastia Armeniei, era guvernator
romanul Agricola, om crud şi tovarăş de petreceri şi desfrîu cu împăratul păgîn
Liciniu. Printre soldaţii garnizoanei romane se afla şi un grup de 40 de
creştini, renumiţi pentru cinstea şi vitejia lor. Auzind că sînt botezaţi,
Agricola s-a mîniat foarte şi le-a cerut să se lepede neîntîrziat de Hristos.
Însuşi împăratul li s-a adresat în acest sens, dar ei l-au înfruntat fără
teamă, în văzul tuturor. Acesta a dat atunci poruncă să fie dezbrăcaţi şi azvîrliţi
într-un lac îngheţat, unde au fost lăsaţi să-şi petreacă noaptea. Zorii zilei
de 9 martie a anului 320 i-au găsit tot vii. Unul singur, nemaiputînd îndura,
se lepădase şi fusese scos din apă, dar se prăpădise de cum dăduse de căldură.
Se zice că locul aceluia a fost luat de un paznic care, în faţa minunatei
rezistenţe a celor osîndiţi, a venit la credinţă şi s-a alăturat de bună voie
osîndei lor. Văzîndu-se că gerul nu i-a biruit, li s-au sfărîmat gleznele cu
ciocane grele şi au fost arşi de vii, iar oasele lor au fost aruncate în apa
unui rîu din apropiere. Mai tîrziu, credincioşii le-au scos din adînc şi le-au
cinstit ca pe nişte sfinte moaşte, iar parte din acestea se găsesc astăzi şi în
România, la Mănăstirea Neamţu şi la Mănăstirea Antim.
Se spune că mama unuia dintre cei 40 de mucenici,
pe numele lui Meliton, venită să-şi îngrijească fiul chinuit, le-ar fi dat să
mănînce pîine cu miere şi nucă, de unde obiceiul, păstrat la noi pînă azi, de a
se fierbe sau coace «măcenici» sau «sfinţişori» de cocă, îndulciţi şi presăraţi
cu nucă şi/sau scorţişoară.
25 martie:
BUNA VESTIRE
(Dezlegare
la peşte)
Buna Vestire este o
sărbătoare cu dată fixă, de la care începe să curgă perioada de 9 luni – pînă
la Crăciun – cît Maria L-a purtat în pîntece pe Iisus. Fecioara din Nazaret,
fiica drepţilor Ioachim şi Ana şi logodnica dreptului Iosif teslarul, crescută
în Templu pînă la 15 ani şi aleasă de Dumnezeu dintre toate femeile, primeşte
înştiinţare de la Arhanghelul Gavriil, trimisul Domnului, care o laudă şi îi
binevesteşte: «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu
tine. Binecuvîntată eşti tu între femei… Duhul Sfînt va pogorî peste tine şi
puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul care se va naşte
din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema» (Luca 1, 28-35). Iar
Fecioara, cutremurîndu-se în sufletul ei, s-a smerit voii lui Dumnezeu, zicînd:
«Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!» (Luca 1, 38). Şi
Arhanghelul l-a vestit în vis şi pe Iosif (logodnicul Mariei, care nu se
atinsese de ea, ci o avea doar în grijă) de zămislirea şi naşterea cea
minunată, pe care veacurile o vor pomeni: «Iosife, fiul lui David, nu te teme a
lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt…» (Matei
1, 20).
Iată şi Axionul bisericesc
al sărbătorii: Binevesteşte,
pămîntule, bucurie mare! Lăudaţi, ceruri, mărirea Dumnezeului nostru! Ca de un
sicriu însufleţit al lui Dumnezeu, nicicum nu se atinge mîna necredincioşilor,
iar buzele credincioşilor, fără tăcere, precum glasul îngerului cîntînd cu bucurie,
să strige Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har,
Domnul este cu tine!
Buna Vestire – sau Blagoveştenia,
cum se mai numeşte în popor, cu vechiul termen slavonesc – se sărbătoreşte în
timpul Sfîntului şi Marelui Post. Rînduiala Bisericii dă însă în ziua aceasta
dezlegare la peşte, de unde şi zicala tradiţională: «În ziua
de Blagoveşte / Tot românu’ [creştinul] mîncă peşte».
26
martie:
SFÎNTUL
ARHANGHEL GAVRIIL
ŞI
SOBORUL SĂU CERESC
În ziua care urmează praznicului Bunei
Vestiri este sărbătorit Sfîntul Arhanghel Gavriil – purtătorul veştilor
cereşti. El nu s-a arătat doar Fecioarei Maria şi lui Iosif, ci şi preotului Zaharia, vestindu-i naşterea fiului
său Ioan (ce avea să fie Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului), iar mai
înainte şi dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, dacă dăm crezare cărţilor
apocrife (neadmise de canonul bisericesc). În Vechiul Testament, îl întîlnim
mai cu seamă la profetul Daniel (vezi, de pildă, 9, 21). Ba chiar religia
islamică îl preia ca purtător al revelaţiei către Mahomed, sub numele de
Îngerul Gebrahil. El mai este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 13 iulie şi –
laolaltă cu Arhanghelul Mihail şi cu toate puterile cereşti cele fără de trup –
pe 8 noiembrie.
Arhanghelii, cum le-o spune şi numele de origine
grecească, sînt «îngeri întîistătători». Echivalînd termenul grecesc, tradiţia românească
îi numeşte şi Voievozi. Biblia îi defineşte ca îngeri ce stau dinaintea
tronului dumnezeiesc şi poartă la cer rugăciunile drepţilor. Conform tradiţiei
evreieşti, ei sînt în număr de 7, dar în Biblia creştină nu sînt nominalizaţi
decît 3: Mihail, Gavriil şi Rafail (în evreieşte, Miha’El
înseamnă «Cine e ca Dumnezeu?», Gabri’El înseamnă «Dumnezeu
a fost puternic», iar Refa’El înseamnă «Dumnezeu a vindecat»).
26 martie:
SFÎNTUL MUCENIC MONTANUS PREOTUL
ŞI SOŢIA SA MAXIMA
Tot pe 26 martie este pomenit şi preotul
daco-roman Montanus din Singidunum (Belgradul de astăzi) cu soţia sa Maxima, a
căror istorie mucenicească se păstrează în Actele Martirice. Montanus,
fire blîndă şi smerită, dar aprig şi plin de rîvnă în apărarea credinţei
creştine, a fost somat de păgînul Probus, guvernatorul roman al locului, să se
lepede de Hristos şi să-i îndemne la lepădare şi pe credincioşii pe care-i
păstorea. Acesta a refuzat, cu senină hotărîre, alegînd chinurile şi moartea de
dragul lui Hristos. Odios şi viclean, guvernatorul a căutat să-l înduplece la
compromis prin presbitera Maxima, dar aceasta s-a arătat la fel de dârză
ca şi soţul ei, urmîndu-l fără ezitare pe calea muceniciei. Au fost groaznic
schingiuiţi amîndoi şi apoi aruncaţi în apa Savei, ale cărei valuri le-au
purtat însă trupurile la mal, de unde creştinii le-au ridicat în taină şi le-au
păstrat cu mare evlavie. Iar mucenicia lor a fost într-o zi de 26 martie, cel
mai probabil în anul 304, în toiul prigoanei lui Diocleţian, împăratul de
afurisită pomenire.
Tradiţia spune că, atunci cînd a primit
moartea mucenicească, părintele nostru Montanus aşa se ruga, cu glas mare ca de
prooroc: «Doamne Iisuse Hristoase, Care ai pătimit pentru mîntuirea lumii, primeşte
sufletele robilor Tăi Montanus şi Maxima, care pătimesc acum pentru numele Tău.
Creşte, Doamne Dumnezeule, şi apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din
Singidunum şi de prin toate văile Dunării. Cu ochii minţii văd, Doamne, cum în
această latură de pămînt se ridică un popor nou, care în limba romană cheamă
numele Tău cel sfînt [in lingua romana clamat nomen Tuum sanctum]».
Nu numai Montanus rămîne o pildă de tărie
mărturisitoare, dar şi soţia sa, Maxima, care l-a urmat fără nici o slăbiciune,
luînd cununa muceniciei deodată cu el şi uluindu-i chiar pe prigonitori. Dîrzenia
şi devotamentul femeii creştine au cunoscut în ea o întruchipare exemplară, urmată
de multe muceniţe dunărene de mai tîrziu.
Şi pentru că a venit vorba, iată şi alte
sfinte cinstite în calendarul ortodox al lunii lui Mărţişor: pe 1 martie, o dată cu Sfînta Evdochia, (vezi mai sus), este pomenită şi o altă muceniţă, Antonina,
precum şi Cuvioasa Domnina (mare nevoitoare încă din pruncie, săvîrşită
cu pace în sihăstria ei). Sfînta Muceniţă Iuliana, soră cu Sfîntul Mucenic
Pavel, a trăit tot pe vremea împăratului Aurelian şi a fost decapitată împreună
cu fratele ei într-o zi de 4 martie, cînd li se şi face pomenirea. Sfînta
Muceniţă Iraida (poate, după nume, originară din cetatea arcadiană Iraea) a
fost ucisă prin decapitare şi Biserica din Răsărit o pomeneşte pe 5 martie.
Sfînta Muceniţă Daria, fostă vestală a zeiţei Minerva, a venit la
Hristos prin soţul ei, Sfîntul Mucenic Hrisant, cu care a făcut legămînt să
trăiască în castitate; ucişi şi azvîrliţi într-o peşteră, moaştele lor au fost
descoperite pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi înmormîntate pe Via
Salaria, Biserica răsăriteană pomenindu-i de atunci în ziua de 19 martie.
Fiica împăratului Traian şi logodnica viitorului împărat Adrian, frumoasa Drosida,
s-a creştinat sub puternica impresie a rîvnei şi curajului cu care
credincioasele creştine adunau şi îngropau rămăşiţele martirilor, iar pomenirea
ei se face pe 22 martie (ziua în care Hristos a eliberat-o de chinuri,
în palatul în care fusese zăvorîtă). De obîrşie din Tesalonic, Sfînta Muceniţă
Matroana (în lat. Matrona, care se tîlcuieşte: «stăpînă a casei», «femeie
demnă de respect»), slujnică dreptcredincioasă omorîtă în bătaie de stăpîna ei
păgînă, a trăit prin secolul 3 şi figurează în sinaxar pe 27 martie. În
aceeaşi zi este cinstită şi Sfînta Muceniţă Lidia, soţie de senator
roman, martirizată împreună cu fiii ei, pentru mărturisirea lui
Hristos. În fine, pe 30 martie e rînduită pomenirea mamei Sfîntului
Pantelimon, Cuvioasa E(u)vula, care, deşi măritată cu un păgîn, l-a
crescut exemplar în credinţa creştină pe marele tămăduitor ("doctor fără de arginţi") de mai tîrziu.
DIN HRAMURILE
MĂNĂSTIREŞTI
ALE LUNII MARTIE
ALE LUNII MARTIE
Hramul
BUNA VESTIRE
(25 martie)
Aşezământul Monahal-Social Ruschiţa (Rusca Montană, jud. Caraş-Severin, cod 327320; tel. 0255/524036); Mănăstirea Bisericani (Bisericani-Viişoara, jud. Neamţ, cod 617509; tel. 0233/241721); Mănăstirea Brădiceşti (Brădiceşti-Dolheşti, jud. Iaşi, cod 707181; tel. 0232/593389); Mănăstirea «Buna Vestire» (str. Matei Corvin 234, Cartierul Episcopia Bihor-Oradea, jud. Bihor; tel. 0259/161144); Mănăstirea «Buna Vestire» (Bolintin Vale, jud. Giurgiu; tel: 0765/488745); Mănăstirea «Buna Vestire»-Negraia/Pătrângeni (Zlatna, jud. Alba, cod 516109; tel. 0721/335068); Mănăstirea Cheile Cibului (Almaşu Mare, jud. Alba, cod 517033; tel. 0722/644179); Mănăstirea Cotmeana (Cotmeana, jud. Argeş, cod 117305; tel. 0248/242011); Mănăstirea Durău (Ceahlău, jud. Neamţ, cod 617130; tel. 0233/256674); Mănăstirea Glavacioc (Glavacioc-Ştefan cel Mare, jud. Argeş, cod 117711; tel. 0248/722410); Mănăstirea Măgura Ocnei (Tg. Ocna, jud. Bacău, cod 605600; tel. 0722/463548); Mănăstirea Moldoviţa (Vatra Moldoviţei, jud. Suceava, cod 727385; tel. 0230/336348); Mănăstirea Nicula [paraclisul vechi] (Nicula-Fizăşul Gherlii, jud. Cluj, cod 407278; tel. 0264/241385); Mănăstirea Sihăstria Putnei (Putna, jud. Suceava, cod 727455; tel. 0230/414050); Mănăstirea Sihăstria Voronei (Vorona, jud. Botoşani, cod 717475; 0231/588577).
TRADIŢII POPULARE
Luna lui Mărţişor este foarte bogată în
obiceiuri populare străvechi, uneori contopite cu tradiţia creştină, alteori
dăinuind izolate, cu toate ciudăţeniile lor precreştine, pe care astăzi ne e
greu să le mai luăm în serios, dar pe care cei din vechime le credeau şi le
respectau cu stricteţe, ţesîndu-şi existenţa pe ele ca pe o urzeală tainică,
vegheată din veac de sufletele strămoşilor. Printre aceste obiceiuri din pragul
primăverii, multe se legau de diferite forme de profilaxie sau terapeutică, mai
mult sau mai puţin medicale. Am selectat mai jos doar cîteva dintre acestea,
unele ţinînd de întrebuinţările magice ale apei, iar altele de virtuţile
vindecătoare ale regnului vegetal.
Puterea apelor
În prima zi din martie, tinerele fete
obişnuiau odinioară să topească zăpada şi să se îmbăieze în apa obţinută
astfel, cu încredinţarea că se vor face mai frumoase şi mai iubite. În unele
zone, apa aceasta era păstrată şi peste an, în butoaie anume, ca un un fel de
elixir, al cărui «termen» nu «expira» decît în pragul primăverii următoare.
O putere aparte se credea să aibă apa de
ploaie căzută în ziua Sfinţilor 40 de Mucenici (9 martie), păstrată peste an
pentru alinarea durerilor de cap sau de ochi. Iar în dimineaţa imediat
următoare, fetele trebuiau să-şi spele faţa cu apă de rîu, exact cînd începeau
să bată clopotele de la biserică, vestind întîiul priveghi. Era la mijloc,
desigur, credinţa că apele se resimt acum de sfinţenia mucenicilor care
fuseseră torturaţi în ele.
La Buna Vestire (25 martie), femeile
strîngeau ultimele urme de zăpadă şi păstrau această apă cu credinţa
nestrămutată că era bună la alinarea migrenelor, dar şi împotriva ielelor. Dacă
un om era «fermecat» de iele, el trebuia descîntat cu această apă anume, dar să şi
postească şi să nu lucreze în 3 miercuri sfinte (prima din Postul Mare, prima
de după Paşti şi prima de după Rusalii).
Puterea plantelor de leac
Mai aproape de «farmacia naturii»
decît de credinţele magice stau tradiţiile legate de anumite plante
vindecătoare, bune de cules la începutul primăverii, cînd puterea lor organică
este mai deplină.
Este, bunăoară, cazul mugurilor de plop (Populus
nigra), a căror infuzie (30 grame de muguri la 1 litru de apă, cu
infuzare de o jumătate de oră) calmează durerile reumatice, sciatica şi alte
nevralgii, sau combate inflamaţiile căilor respiratorii.
Păpădia (taraxacum officinale sau vulgare),
una dintre plantele cele mai la îndemînă în mediile tradiţionale, are frunzele
bogate în vitamine (A2, B, C, D), putîndu-se consuma fie crude, în salate, fie
sub formă de infuzie sau decoct (cam 50 grame la 1 litru de apă, fiind necesare
4 ore pentru infuzie şi aproximativ 45 de minute pentru decocţie), 3-4 ceşti pe
zi, între mese. Păpădia stimulează funcţiile ficatului şi vezicii, calmează
crizele hepatice, regenerează sîngele şi are efect tonifiant. Împotriva obezităţii
şi dezechilibrelor glandulare se recomandă decoctul de rădăcini (80 grame la 1
litru de apă, cu fierbere de 10 minute), 3 ceşti pe zi, de preferinţă înaintea
meselor principale.
Ghiocelul (Galanthus nivalis), «simbolul primăverii», nu are virtuţi terapeutice, nici însuşiri magice (chiar dacă numele lui pare un diminutiv de la «ghioc»), ci bucură doar sufletul şi privirea.
Ghiocelul (Galanthus nivalis), «simbolul primăverii», nu are virtuţi terapeutice, nici însuşiri magice (chiar dacă numele lui pare un diminutiv de la «ghioc»), ci bucură doar sufletul şi privirea.
Răzvan CODRESCU
SFINŢII AU CUVÎNTUL:
RUGĂCIUNEA POSTULUI MARE
TÎLCUITĂ DE
SF. INOCHENTIE AL ODESSEI
Luni 3 martie 2014 începe urcuşul
duhovnicesc al Sfîntului şi Marelui Post, prin care ne pregătim, sufleteşte şi
trupeşte, să întîmpinăm după cuviinţă marele praznic al Învierii Domnului. Să
ni-l luăm drept călăuzitor, de data aceasta, pe un înduhovnicit mai apropiat de
zilele noastre, Sfîntul Inochentie al Odessei (secolul XIX), şi să luăm aminte la
frumoasa şi adînca sa tîlcuire duhovnicească a rugăciunii Sfîntului Efrem
Sirul (rugăciune care, după rînduiala Bisericii răsăritene, se rosteşte anume
în Sfîntul şi Marele Post). Traducerea românească (în care rugăciunea e puţin
diferită de forma în care s-a impus ulterior) a fost făcută la 1910 de viitorul
patriarh Nicodim Munteanu, iar în fragmentele reproduse aici apare discret
îndreptată după limba de azi.
Doamne şi Stăpînul vieţii mele, duhul trîndăviei…
[nu mi-l da mie] – Ne-am fi putut aştepta, fraţii mei,
ca Sfîntul Efrem Sirul să-şi înceapă smerita rugăciune cu cererea de a fi
îndepărtată de la dînsul altă patimă oarecare, iar nu trîndăvia sau lenea,
care nu pare un lucru aşa de însemnat. Însă omul lui Dumnezeu vede în trîndăvie
pe cel mai mare duşman al mîntuirii sale, căci păcat este a nu face nimic, cînd
Însuşi Domnul zice despre Sine şi despre Tatăl ceresc: «Tatăl Meu pînă acum lucrează, şi Eu lucrez» (Ioan 5, 17). Lenea slăbeşte puterile şi însuşirile noastre,
atrăgînd după sine patimi şi năravuri rele, prin care ne amăgim că putem scăpa
de plictiseală şi urît. De aceea, fiecare se cade să aibă lucrarea lui, căci
omul fără ocupaţie e jucăria diavolului.
... [duhul] deznădejdii, ... [nu mi-l da
mie] – Adevăratul duh creştinesc este cel al luminii,
al bărbăţiei şi al tăriei, al păcii şi al bucuriei necurmate. Or, în omul nemulţumit
şi dezgustat de el însuşi, care şi-a pierdut speranţele şi năzuinţele, ce
curaj, ce tărie, ce pace şi ce bucurie mai poate fi? «Întristarea lumii acesteia moarte lucrează», zice Sfîntul Apostol Pavel (II Corinteni 7, 10). Deznădejdea
vine de la duhul întunericului, ca să ne slăbească în «lupta cea bună»
şi toată rîvna postitoare. [În versiunea de azi a rugăciunii, nu se vorbeşte de duhul «deznădejdii», ci de cel al «grijii de multe».]
... [duhul] iubirii de stăpînire, ...
[nu mi-l da mie] – Acesta este duhul care,
sălăşluindu-se oarecînd în îngerul cel de lumină purtător, l-a întunecat şi l-a
alungat pentru totdeauna din cer. Primejdia acestui duh, frate cu duhul mîndriei
sau slavei deşarte, este pretutindenea prezentă, iar omul stăpînit de el ar fi
gata să facă orice pentru a şi-l satisface, stîrnind ura şi dispreţul
celorlalţi. Dar nouă Domnul ne spune: «Cel
ce voieşte să fie mai mare între voi, acela să se facă tuturor slugă» (Matei 20, 26). Creştine, cu cît vei fi mai sus, cu atît
trebuie să fii mai smerit, mai străduincios şi mai dezinteresat, ştiind că
toată stăpînirea este de la Domnul şi că toate sînt trecătoare!
... şi [duhul] grăirii deşarte nu mi-l
da mie. – «Pune, Doamne, pază gurii
mele!», se cuvine a ne ruga mereu, cu Psalmistul, căci din
limbuţie şi clevetire nu iese nimic bun. Nu este cuvîntul nostru icoana Cuvîntului
creator? Atunci să nu-l risipim şi să nu-l înjosim, ci să facem postul limbii,
grăind numai cele de trebuinţă, cu toată înţelepciunea.
Iar duhul curăţiei, ... [dăruieşte-mi-l
mie...] – Pentru a ne păstra curaţi, avem a ne lupta
cu însăşi firea noastră căzută, de aceea se cuvine a cere întru aceasta ajutor
mai presus de fire: «Aruncă
către Domnul neputinţa firii tale – ne învaţă Sfîntul Ioan Scărarul – şi
mărturiseşte înaintea Lui toată slăbiciunea Ta: atunci pe nesimţite vei primi
de la Dînsul şi darul curăţiei». Rugăciunea şi postul sînt
cele mai bune mijloace pentru dobîndirea şi păstrarea curăţiei sufleteşti şi
trupeşti.
... [duhul] smereniei, ...
[dăruieşte-mi-l mie...] – Smerenia – care este postire
şi jertfă de noi înşine – ne face plăcuţi şi lui Dumnezeu, şi oamenilor. Unii
cred că smerenia e o formă de înjosire, dar adevărata smerenie nu înjoseşte, ci
înalţă, cum Însuşi Cel ce S-a smerit pînă la cruce ne încredinţează, zicînd: «Cel ce se va smeri pe sine, acela se va înălţa» (Luca 18, 14). Cele mai frumoase lecţii de smerenie trebuie să
le luăm de la Hristos şi de la sfinţii Lui.
... [duhul] răbdării... [dăruieşte-mi-l
mie...] – Duhul răbdării, care vine ca un dar de sus,
ne face să biruim mai uşor toate încercările, fără pripă şi fără cîrtire. Şi ce
pildă mai mare decît cea a Domnului şi Mîntuitorului nostru, Care, în locul
bucuriei ce I se cuvenea, a suferit crucea? El a pregătit cununi în cer tuturor
celor ce rabdă sau pătimesc pentru dreptate.
... şi [duhul] dragostei dăruieşte-mi-l
mie, slugii Tale. – De vom avea toate ale lumii, dar
dragoste nu vom avea, de nici un folos nu ne vor fi acelea, după cum ne învaţă Sfîntul
Apostol Pavel (I Corinteni 13, 1-3). Iar Sfîntul Apostol şi Evanghelist
Ioan ne destăinuieşte că Dumnezeu Însuşi este Iubire (I Ioan 4, 16).
Cugetînd la acestea, fraţilor, să ne încălzim cu focul dragostei inimile
noastre cele răcite şi să ne topim laolaltă în flacăra dragostei lui Hristos,
Care a biruit lumea!
Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca
să-mi văd păcatele mele... – Nu ne face plăcere să ne
vedem păcatele şi adeseori închidem ochii asupra lor. Dar cercetarea de sine şi
spovedania sînt temeiurile oricărei îndreptări şi iertări. Deci creştinul cel
adevărat se va deprinde să-şi vadă căderile şi slăbiciunile, ca să se lecuiască
de ele cu ajutorul harului dumnezeiesc, fiind aspru cu sine şi îngăduitor cu
ceilalţi.
... şi să nu
osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor. – Cine-i
fără de păcat, ca să-i osîndească pe fraţii săi? Şi oare judecata nu este a lui
Dumnezeu? Tu priveşte la fratele tău păcătos ca la un om bolnav, pentru că
păcatul este o boală cu adevărat, ba chiar cea mai rea dintre toate bolile. Dar
putem noi osîndi un bolnav că este bolnav? Mai degrabă să-l înconjurăm cu mila
noastră şi să ne rugăm pentru el, binecuvîntînd pe Cel ce nu vrea moartea
păcătosului, ci izbăvirea lui. Amin.
Minunată tâlcuirea rugăciunii! Ar fi meritat pusă prima.
RăspundețiȘtergerePost folositor tuturor!
Pr. Nicolae
O întrebare indiscretă, domnule Codrescu: dumneavoastră postiţi?
RăspundețiȘtergere@ Anonimului de la 8:20 p.m.
RăspundețiȘtergereIndiscretă întrebarea, într-adevăr, dar eu, de cînd cu blogul ăsta, m-am cam hîrşit cu indiscreţiile (mai ales anonime). Pînă la urmă, dacă nu ne-am acrit de tot, fac şi ele parte din pitorescul lumii noastre...
Dacă postesc? Nu cum şi nu cît s-ar cuveni. Am impresia că de la an la an vreau mai mult şi pot mai puţin. A fost şi o vreme cînd era invers... Cred că Dumnezeu mă iartă mai mult decît sînt în stare să mă iert eu pe mine însumi.
În orice caz, dacă aş posti pe cît scriu, probabil că m-aş fi prăpădit demult...
Cred şi mărturisesc însă că postul e lucru mare, dacă nu cumva chiar o a zecea fericire ("Fericiţi cei ce postesc, că în ei se împacă duhul şi carnea").
Teribilă apocrifă. Cuminte ca o îmbrățișare și limpede ca o definiție
RăspundețiȘtergereFrumoasa luna! Numai ziua de 8 o strica!
RăspundețiȘtergere