By Andrew Gonzalez
I
Şi azi te văd cum
fluturi alb batista
şi fug în şiruri
pomii dintre noi,
pînă-ţi rămîne
nevăzută trista
înfiorare-a
umerilor goi...
În mintea mea
eşti tînără şi vie,
şi ceru-o ia în sus
din ochii tăi,
şi-atîrnă de
făptura ta mlădie
pămîntul tot, cu
dealuri şi cu văi...
Curînd se face
veacul jumătate
de cînd aievea nu
ne-am mai văzut,
dar ne mai ţine
minte codrul, poate,
cu sfiiciunea
primului sărut,
şi luna ne mai
caută, pe coate,
prin nopţi de
vară, sufletul pierdut...
II
Rămîne-n noi atît
de viu, iubito,
păcatul dulce-al
primei nebunii,
şi viaţa-acum,
cînd toată ne-am trăit-o,
nu-i, fără el,
decît o pată gri.
E-un timp anume
pentru fiecare
ce-arată c-a trăi
a meritat,
oricît ar fi
durerea-n rest de mare
şi-oricît ne-ar
paşte moartea pe-nserat.
Răscumpărare-i
dragostea a toate
şi n-are seamăn
frumuseţea ei,
ce vrea mereu pe cît de
mult se poate
şi poate cît nici
n-ai ajuns să vrei,
căci din măsura
vremilor ne scoate
şi tainic ne preface-n
neam de zei.
III
Eu ştiu că
trupu-atîrnă greu de vină,
dar şi că duhul e
nuntit cu el
şi că se cere
bezna spre lumină
şi ce-i puţin
spre ce-i mai mult defel.
Ce biruieşte pîn'
la urmă-n noi
întrece chipul
ce-l avem prin fire
cu cît în viul
vieţii mai apoi
ne-asemănăm cu
cel ce-i tot Iubire.
Nu-i trupul chip,
nici duhu-asemănare,
dar îndoită firea
noastră este
şi nu-i ispită pe
pămînt mai mare
decît uitarea ce
se-ntinde peste
această taină
vie-n fiecare
de-a fi, cu trup
cu tot, făpturi celeste.
IV
Te-au omorît cu
pietre-n Rusalim,
te-au ars pe rug
la Rîm, ca vrăjitoare,
ţi-au pus ţăruş
la Buda-n ţintirim...
dar soiul tău de
nici un chin nu moare!
Te-a alungat şi
Dumnezeu din rai
şi s-au speriat
chiar diavolii de tine,
dar profeţia
spune c-o să stai
şi-n cîrca Marii
Fiare care vine!
Ce taină-atunci
ascunde-n ea Maria
şi cum de-i loc
în cer de-atîtea sfinte?
Din care fire s-a
născut Mesia
şi care Eve iau
la el aminte?
Ţi-e stricăciunea
miez, sau fecioria?
Şi dragostea pe
cîte limbi ne minte?
V
De n-ar fi eros, ce-ar plini agape?
Sînt toate
scrise-n cer, cu rostul lor,
şi-atît de mult
în viul vieţii-ncape
cît n-are mintea
să cuprindă spor.
Minune-i lumea,
Doamne, şi-n cădere,
şi-i frumuseţe
pînă şi-n păcat,
şi nu vom şti
decît la înviere
ce-a fost frumos
şi bun cu-adevărat.
Doar Dumnezeu
măsurile le ştie
şi multe nu-s cum
nouă ni se par,
căci şi-n
durere-i loc de bucurie,
şi-n bucurie este
loc de-amar,
şi cu atît e
dragostea mai vie
cu cît n-avem de
noima ei habar.
VI
Fugi iubirea
noastră, despuiată,
în toamna grea de
vînturi şi de ploi,
şi-n urma ei
strigăm zadarnic, iată,
căci nici cu-n
ochi nu caută-napoi.
Învineţeşte-n
frigul toamnei ude,
dar surdă e la
orice glas tîrziu,
sau se preface
numai că n-aude,
pe cît de
mîndră-n sinea ei o ştiu...
Cu ce-am greşit
n-am înţeles prea bine
(iar tu ridici
din umeri cînd te-ntreb)
şi-n cîrca mea,
cu cît mă uit la tine,
cu-atît durerea
creşte ca un gheb,
pe cînd în jur se
lasă noaptea pură
a morţii care nu
ne mai îndură.
VII
De-i Dumnezeu în sinea
lui iubire,
cum mai putem să
fim iubire noi,
ce nici nu sîntem
dumnezei prin fire
şi ştim, din rai,
cît am rămas de goi?
Suflarea lui,
oricît de vii ne-ar face,
tot sîntem
altceva şi mai prejos,
şi nu ne dă nici
morţi păcatul pace,
iar trupul gol ne
doare pîn' la os.
Să fie crucea lui
răspunsul care
e dat de sus
smintitei noastre firi?
Dar cît mai
credem crucii fiecare
şi ne mai arde
cerul în priviri?
Cînd dragostea
e-o jertfă atît de mare,
mai poţi, iubito,
barem să te miri?
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Bucurându-ne clipa, ne propuneţi şi în această serie a Erosstihurilor un ingenios bine temperat, vorba prozatorului, în formă fixă, dar la fel de bine (ră)sunătoare ori cuprinzătoare de suflet şi spirit. Mesajul, turnat în ,,grai zeiesc” (poiezesc, cum ar spune Nichita), se adună într-un tulburător rechizitoriu al condiţiei umane, dureros suspendată între Eros şi Agapé – două capete de drum lăuntric între care ne căutăm cu toţii calea (ori Calea), rătăcind prin golul de simţire şi cuget al vremii (vremurilor ?) din urmă. Finalul deschis al seriei e, şi el, născător de reflecţie: vom mai fi multă timp capabili a ne mira curat şi a admira tainele (sau Taina), ca semn profund al omenescului ?...Multe mulţumiri pentru consemnare şi însemnare.
RăspundețiȘtergereSplendide, mai ales primul!
RăspundețiȘtergere