MEMORIA DREPTEI: ILIE TUDOR

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

LA PITEŞTI A APĂRUT,

SUB EGIDA FUNDAŢIEI

SFINŢII ÎNCHISORILOR:

Ilie Tudor. Un an lîngă Căpitan. Amintiri sfinte din lumea legionară, 

ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu, 

Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti, 2013, 253pp.+ 12 planşe foto

("Ilie Tudor – o biografie în imagini", parţial color)

Fundaţia Sfinţii Închisorilor din Piteşti a reeditat în această toamnă – cînd se împlinesc, pe 30 noiembrie, 75 de ani de la asasinarea lui Corneliu Codreanu – cartea de amintiri a nonagenarului Ilie Tudor (nimeni altul decît tatăl rapsodului Tudor Gheorghe). Semnalînd apariţia noii ediţii, postez aici (cu ortografia curentă a blogului), spre lămurirea cititorilor interesaţi, "Nota asupra ediţiei" şi două capitole din carte: unul din prima parte, "Vînt de seară" (este, de fapt, titlul unei romanţe pe versuri de Radu Gyr, astăzi aproape uitate, pe care autorul şi-o aminteşte cîntată într-un amurg, pe malul mării, de Corneliu Codreanu, Ion Banea şi Nicoleta Nicolescu, acompaniaţi la vioară de prinţul Alecu Cantacuzino – patru oameni cîntîndu-şi parcă, fără să ştie, propriul recviem, căci, în decurs de un an, aveau să fie asasinaţi cu toţii!), şi altul – "La izolare cu părintele Stăniloae" – din partea a doua (l-am ales pentru că ne aflăm în Anul Stăniloae, iar despre anii de închisoare ai părintelui – 1958-1963 – publicul larg ştie prea puţine). Cei ce vor avea curiozitatea şi bunăvoinţa să-şi cumpere cartea vor afla, în prefaţa mea de acolo, mai multe amănunte despre autor şi contextul istoric al tinereţii sale. Lansarea va avea loc luni 9 decembrie a. c., la Bucureşti (Sala Dalles), de la ora 18.00, în prezenţa autorului. (R. C.)

Autorul cărţii, la masa de lucru

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Cartea de memorii a d-lui Ilie Tudor (n. 3 martie 1923, la Podari-Dolj) a­pa­re acum în a cincea edi­ţie, revizuită şi substanţial a­dăugită. Grija retipăririi şi-a asumat-o Fundaţia Sfinţii Închisorilor, în speţă d-ra Maria Axinte, ca şi în cazul cărţii d-lui Nicolae Pur­că­rea (leat cu "nea Ilie", camarad de crez, luptă şi su­ferinţă), Urlă haita [1]... Piteşti, Canal, Gherla, Jila­va, Aiud, apărută în 2012 şi prefaţată de d-na As­pa­zia O­­ţel Petrescu.

Povestea cărţii este una destul de sinuoasă [2]. Un an lîngă Căpitan a apărut prima oară în 1994, con­ţi­nînd doar amintirile strict legate de Corneliu Z. Co­drea­nu. Sub acelaşi titlu (şi cu subtitlul Amintiri sfin­te din lumea legionară), textul s-a reeditat în 2000 (prefaţă: George Popescu), 2007 (prefaţă: Radu Po­pes­cu) şi 2009 (cuvînt înainte: Aristide Lefa [3]; prefa­ţă: Simona Niculescu [4]). În 2003 apărea şi De sub tă­vălug. Amintiri din temniţele României îngenun­chea­­­te (prefaţă: Jean Băileşteanu), cu însemnările de­­spre anii de detenţie (a­­u­­torul a fost deţinut politic între 1958 şi 1964). E­di­ţia din 2009 (Ed. Autograf MJM), care, conform pa­gi­nii de titlu, se considera a treia (deşi în realitate era a patra), reunea între co­per­tele ei atît Un an lîngă Că­pi­­tan (ce a dat şi titlul generic al volumului), ca pri­mă parte (intitulată "Îna­in­te"), cît şi memoriile din de­tenţie, ca parte a doua (in­titulată: "Apoi"), cele do­uă părţi fiind precedate de un cuvînt al autorului ("Cuvîntul meu"). Toate aceste ediţii au fost, din pă­cate, modes­te şi stîngace sub aspect editorial, unele apărînd chiar fără consul­tarea şi acordul autorului.

Ediţia de faţă – a cincea – păstrează, la indicaţia autorului, titlul şi structura celei din 2009, căreia îi adaugă însă o nouă secţiune (Addenda), în care sînt incluse două texte inedite cu caracter literar (unul în proză, intitulat în cele din urmă de autor "Cu capul pe genunchii Dom­­nului"; altul în versuri/distihuri, întitulat editorial "Cugetări lirice"). Noile texte, deşi conţin referiri răzleţe la tinereţea legionară sau la ex­perienţa penitenciară a autorului, sînt de altă factură decît memoriile propriu-zise şi trebuie judecate în consecinţă, ca tentative tîrzii de lirism estetizant, cu savori de limbă şi stil care aduc aminte, mutatis mu­tan­dis, de scriitura unui Fănuş Neagu (mergînd pînă la "beţia" metaforică a "zicerii", sub semnul unei gra­tuităţi artistice care lasă în suspensie planul strict memorialistic).

Interesul predilect al volumului îl constituie, de­si­gur, primele două părţi, cu amintirile din adoles­cen­ţă (1937-38, tangenţial şi 1940) şi apoi din anii de recluziune (mai ales de la Aiud şi Salcia). "Taina" originară şi fundatoare a întregii existenţe a autorului rămîne însă întîlnirea sa cu Codreanu şi cu lumea le­gionară, fapt ce explică şi îndreptăţeşte titlul şi sub­­­titlul cărţii, căci experienţa penitenciară de mai tîr­ziu stă între aceleaşi linii de forţă ale crezului şi conduitei legionare (Frăţiile de Cruce), în afara cărora nici n-ar putea fi cu adevărat înţeleasă.

S-au îndreptat aici multe erori sau inconsecvenţe strecurate şi perpetuate în ediţiile anterioare, ceea ce face lectura mai lesnicioasă şi, sperăm, mai atrăgă­toare pentru tînărul cititor de azi şi de mîine, la care autorul – acum nonagenar – se va fi gîndit cu predi­lec­ţie. Textele sînt sprijinite şi de un material foto­grafic consistent, chiar dacă nu întotdeauna şi de ca­li­tatea pe care ne-am fi dorit-o. Rămîne destul loc de îmbunătăţiri şi pentru eventualele ediţii viitoare.

Chiar dacă nu au fost tocmai exemple de pro­fe­sionalism editorial, se cuvine a le mulţumi totuşi tu­turor celor care, de-a lungul a aproape două dece­nii, s-au implicat în editarea, prefaţarea şi mediati­za­rea acestor amintiri, ce ocupă deja un loc de frunte în an­­­samblul literaturii legionare şi al literaturii închi­so­­ri­lor, prin puritatea sufletească şi prin darul scri­ito­­­ricesc al autorului.

R. C.

[1] Să remarcăm, în treacăt, că şi în memoriile d-lui Ilie Tudor există un capitol intitulat "Urlă duşmanii". "Urletul" îndrăcit al duşmanilor Legiunii, întins peste trei dictaturi (carlistă, anto­nes­­ciană şi comunistă), cu ecouri pînă azi (cînd "urlătorii" se vor paznici "democratici" ai "corectitudinii politice", "globa­li­zării" şi "Noii Ordini Mondiale", pe linia antinaţională şi anti­creştină a stîngismului masonic şi a idiosincraziilor evreieşti), aduce aminte de "răcnetul" drăcesc la care făcea referire Sf. Ap. Petru: "Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, um­­­­blă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită, căruia [să-i] sta­ţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe le în­du­ră şi fraţii voştri în lume" (I Petru 5, 8-9; subl. n.).

[2] Încerc s-o refac aici, dar nu sînt sigur că nu mi-a scăpat ce­va. Nici autorului însuşi, cu care m-am consultat, lucrurile nu-i sînt mai clare.

[3] Iată cîteva spicuiri din cuvîntul regretatului A. Lefa (la rîn­dul său fost deţinut politic şi figură marcantă a luptei anticomu­nis­te): "La 14 ani, preotul satului, Dan Mihăilescu (mort în în­chi­soarea de la Aiud), l-a trimis «copil de prăvălie» la o coope­ra­­tivă legionară, gest de caritate faţă de un copil sărac. Astfel a în­­­ceput să se depene o viaţă deloc banală, pe care o prezină cu toată sinceritatea şi cu deosebit talent. Merit cu atît mai mare cu cît diplomele şi doctoratele universităţilor nu i-au fost ac­ce­­si­bile. [...] Aceeaşi sinceritate şi talentul de povestitor înso­ţesc şi conving despre tot ce a pătimit pînă la eliberarea din 1964".

[4] Prefaţatoarea din 2009, din perspectiva altei generaţii, scria: "Nicicînd România nu a fost atît de strivită – spiritual şi fizic – decît după ocupaţia comunistă. Chinurile descrise de către Ilie Tudor în a doua parte a cărţii pot lămuri chiar şi copiii neştiu­tori, cei ce acum banalizează drama noastră şi poartă tricouri cu Cea­uşescu. Un pasaj din cîntecul fiului său, Tudor Gheor­­ghe, Vin colindătorii, pune în mod dureros întrebarea în numele mar­tirilor români: «Mută-i întrebarea ce răsună-afară:/ Am mu­rit degeaba? Ce-aţi făcut din ţară?». La fel de dureros şi pre­mo­nitoriu este pasajul din acelaşi cîntec: «Dacă stau la poartă şi nu zic nimica,/Domnilor de astăzi, să v-apuce frica!»".

Două capitole din cartea d-lui Ilie Tudor:

Poetul Radu Gyr

(fotografie alb-negru, prelucrată color) 

VÎNT DE SEARĂ

Începutul toamnei se făcea simţit cu fiecare zi ce trecea. Frunzele celor cinci salcîmi din faţa grădinii noastre din Carmen Sylva începuseră să prindă cu­loarea pală a sfîrşitului existenţei lor din vara ce tre­cuse.

Era pe la chindie. Pregătisem localul în vederea sosirii clienţilor, ce începuseră să se rărească, căci se apropia închiderea sezonului. În mîini cu vreo şase coşuleţe goale de nuiele împletite, venea spre noi Nicoleta. Cu faţa arsă de soare, cu părul tăiat scurt, părea o fetiţă de 15-16 ani, ceva mai răsărită ca noi. Ne-a cuprins dintr-o privire, după care:

– Prejbeanu, Tudor, Văduva, haideţi cu mine!

Ne-a dat fiecăruia cîte un coşuleţ şi am pornit după dînsa. Nu mai ştiu dacă Nicoleta era frumoasă. O văd ca ieri: o fată suplă, cu ochii mari, înaltă, me­reu cu zîmbetul pe buze, niciodată stînd locului. Mie cel puţin mi se părea Ileana Cosînzeana. Nu o văzusem niciodată în pantaloni, de cînd eram în ta­bără. Acum purta o pereche de pantaloni închişi la culoare, un taioraş scurt, iar pe cap îşi aşezase o băs­măluţă uşoară, legată sub bărbie.

Am ieşit pe portiţa ce da spre strada mare, unde ne aşteptau comandantul legionar Alecu Canta­cuzi­no şi dr. Ion Banea. Primul nu mai avea mîna legată de gît cu o eşarfă albă, cum îl văzusem prin iulie. Era unul dintre cei opt legionari care luptaseră în Spania; fusese rănit şi se pare că acum era vindecat; ducea în mînă o cutie de vioară, iar pe cap o băscuţă în carouri, cum purtau pe atunci tinerii din înalta so­cietate. Am fost întîmpinaţi cu:

– Ne grăbim, Nicoleta?

– Nu, camarade comandant. Am rezolvat. După ce camioneta se descarcă, noi trecem cu barca. A­vem vîslaş.

Apoi cu un zîmbet:

– Nu un oarecare!

"Vîslaşul" – dr. Banea – era unul din cei mai a­propiaţi camarazi ai Căpitanului, senator legionar. Pur­ta acum un tricou marinăresc, cu nişte braţe într-adevăr de "om al valurilor". Ne-a surîs şi am pornit spre locul unde trebuia să ajungem. Noi trei ne-am aşezat pe băncuţa dinspre vîrf. În capul celălalt, A­lecu şi Nicoleta, iar la rame, bine înfipt cu picioarele în stinghia de jos, comandantul Banea. Lîngă barca cu care am plecat era una de o persoană – cea a Că­pitanului, cu care trecea adesea la vie şi înapoi spre grădina restaurantului; era drumul mai scurt.

Nu era departe. Cam 7-8 sute de metri în linie dreaptă, spre Techirghiol. Nu mai ştiu a cui era via la care mergeam. Poate a prinţului Alecu Cantacu­zino, sau a Legiunii, nu-mi amintesc... Ce ştiu sigur e că de multe ori Căpitanul înnopta la vie, unde era o căsuţă cu trei camere şi cu o prispă, "ca la noi". Via nu era prea mare: cam un hectar ori poate mai puţin. În faţa căsuţei era un loc viran, acoperit de iarbă ver­de, iar sub nucul uriaş, o masă de piatră – ca o ciu­per­că – cu şase scaune.

– Copii, culegem pe ales! Voi ştiţi cum se face?

Toţi trei am strîmbat cîte un zîmbet. Auzi vor­bă! Nu se gîndise instructoarea noastră că venisem de la ţară şi că fiecare lăsase pe o dungă de deal un petec de "răzăchie"...

– Ce rîzi, Tudore! Nu pricepi?

Am dat din cap afirmativ. Mi-a venit în gînd, ba chiar a fost cît pe-aci să-i spun: "De-ai şti matale cî­te pîrleazuri am sărit noi după ăştia timpurii şi cum ne sfîrîiau călcîiele cînd apărea ăl cu via de pe un­deva!". Dar puteam să-i spun?

Aici era viţă nobilă, bi­­ne lucrată, cu spalieri de beton la patru rînduri de sîrmă şi stropită ca la carte. Dinspre mijloc se îndrepta spre noi Căpitanul, care ciu­gulea dintr-un ciorchine alb.

– Bine aţi venit!

– Să trăieşti, Capitane!

A întins mîna prinţului; pe doctorul Banea, care luase poziţia de drepţi, l-a lovit prieteneşte cu mîna peste braţ, zicîndu-i:

– Obosit?

– Da' de unde, Căpitane!... Oare din ce?

– Păi ai dus în spinare... cinci uriaşi.

"Uriaşii" eram noi trei, Nicoleta (care nu cred că avea 50 de kilograme) şi Alecu Cantacuzino, care, deşi era oarecum înalt, venise slab de pe front.

Am luat fiecare cîte un coşuleţ, inclusiv Căpita­nul, şi am început să aşezăm în ele ciorchini frumoşi, care aveau cît mai puţine boabe uscate sau pălite (se mai întîmpla, totuşi).

– Nicoleta, tu alege tamîioasă neagră, ştiu că sînt slăbiciunea domnului general. Să nu-ţi amăgeşti "amicul"...

"Amicul" Nicoletei, bătrînul general Gh. Canta­cuzino-Grănicerul, era cel care o tot şicana cu te miri ce. Avea o privire ageră, pătrunzătoare. O inteligenţă sclipitoare şi o experienţă de luptător bine cunoscu­tă, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, decorat de către Regele Ferdinand cu cele mai înalte distincţii militare. Nu degeaba fusese numit de Căpitan şef al Partidului "Totul pentru Ţară".

Generalul avea un umor deosebit. Lua în tărbacă pe oricine, după vrednicia ori după scăderile celui ce intra în vizor. Barem cu Nicoleta, pe care o iubea ca pe fiica lui, nu se putea împiedica a-i găsi ceva. Că­rau de obicei împreună, cu targa, pămînt la cine ştie ce trebuinţă în tabără, ori cărămizi. "Amîndoi, două nevoi!", le aruncase profesorul Ion Codreanu, tatăl Căpitanului, cînd se voiniceau să ducă o scîndură cam sănătoasă. Era un moment de muncă în tabăra de la Carmen Sylva.

– Uite cine vorbeşte! Te uiţi la fetiţa asta? Ia pu­ne mîna!

Acesta a trecut la capătul unde era Nicoleta, săl­tînd cu nădejde. Generalul a plecat şi el o dată cu Ni­­­coleta, încît profesorul Codreanu – care, ce-i drept, era încă în putere – s-a trezit singur cu greu­tatea... Ce atmosferă de dragoste şi de bună voie era acolo unde munceau legionarii, numai cine a văzut şi a trăit poate înţelege.

Să te ferească Dumnezeu să faci cumva aprecieri despre "for­ţa fizică" a inimosului general! Numai că vedeai cum îşi zburleşte barba, ridicînd din sprîn­ceana ochiului sănătos, şi te binecuvînta cu vreo per­lă de te lăsa uimit. Mai ales cu fetele, dintre care nu puţine îl zgîndăreau, nu se putea să nu găsească ceva deosebit. Talentul de descreţitor de frunţi cînd te apăsa ceasul era cunoscut. Sub masca de hîtru se ascundea un suflet uriaş, o inimă de părinte. Numai cu Căpitanul nu glumea. Cu pipa în colţul gurii, bo­nom, era deosebit de plăcut. Dragostea bătrînului în­ţelept dădea peste pahar ori de cîte ori se găsea în faţa vreunui fapt deosebit de demnitate sau vrednicie legionară. Căpitanul şi Senatul legionar îl aleseseră, cum am mai spus, şef al partidului, la a cărui condu­cere venise cu toată energia şi experienţa lui de lup­tător.

– Parcă numai dumnealui îi place tămîioasa! –  răs­punse după puţină vreme Nicoleta, strivind cu plă­­cere şi ea un bob gustos în gură.

– Avem niscaiva obligaţii, Căpitane?

– Nu le-aş zice chiar aşa. Dar strugurii noştri şi-au făcut reclamă!

Recoltarea a durat cam o oră. După ce am aşezat coşuleţele la rînd lîngă masă, ne-am spălat şi aştep­tam să vină Ilarie cu camioneta.

Soarele începuse să se mărească în diametru şi să se roşească. Alecu a desfăcut cu grijă cutia şi a scos vioara, pe care a început întîi uşoare acorduri, după care, cu siguranţă şi căldură, a pornit romanţa "Vînt de seară":

În zbor trec peste mine anii,

Departe-ntre străini mă frîng,

Îmi plîng de milă măghiranii

Şi romaniţele mă plîng,

Tu, vîntule cu şoapte line,

Ce aromeşti a busuioc,

Du-mi către alte zări cu tine

Şi vis, şi dor, şi nenoroc!

Vînt de seară, vînt de seară,

Vînt hoinar de cireşar,

Du-mi tristeţea mea amară,

Vînt de seară, vînt hoinar!...

Glasul de bariton al doctorului Banea – lîngă cel al Nicoletei, delicat şi uşor, domina împrejurimea. Vi­oara suspina cuminte sub degetele fine ale prin­ţului Cantacuzino. Vocea de tenor a Căpitanului se­conda cu multă sensibilitate şi echilibru formaţia în­cropită în fugă. Se cînta încet, reţinut. Ce frumos cîn­ta Căpitanul! Înlemnisem cu ochii pe el, care bă­tea uşor tactul pe marginea mesei. Arcuşul în mîna străvezie a executantului luneca uşor, cunoscător, şi melodia ploua din belşug peste noi, duioasă, purtată parcă de un vînt de seară înţelegător, care-şi făcea de lucru prin amarul frunzelor de nuc.

Era un scurt moment de pace, atît de rar la oa­menii aceştia care porniseră cu trup şi suflet într-o luptă cu fărădelegea din ţară, luptă ce avea să-i stri­vească pe toţi.

Frumos cînta Căpitanul! Oare din acel sfîrşit de vară din 1937, din acea înserare plină de frumuseţe, o mai fi avut vreodată ocazia să cînte? Nu cred. Era sortit să fie copleşit de tristeţe, de obidă. Bănuia, poa­te, că cei pe care se hotărîse să-i arate ca pe nişte gheare ale hidrei îi pregăteau ştreangul. Eşecurile şi ura contemporană îl presau, mereu mai crude, mereu mai viclene...

Vîntul de seară se alinase. Vraja încă plutea, în­văluindu-ne. Eu cel puţin parcă nu mai puteam respi­ra. Vioara s-a pornit din nou, parcă nesigură la înce­put, după care un fior de jale strecurat în inimi, un tînguit de doină...

Geme Jilava, neagra-nchisoare...

C-a fost sortită pentru români...

Nicoleta şi-a şters ochii, iar Căpitanul privea în sus, căutînd parcă ceva printre frunzele neliniştite, oftînd. Bărbia i se mişca abia zărită, iar comandan­tul Banea sfărîmase între dinţi o mlădiţă de viţă şi-şi frîngea degetele.

Alecu Cantacuzino nu era numai un luptător de teama căruia ştiau multe vîrfuri ale Siguranţei, ba chiar şi Carol al II-lea începuse să se teamă. Nu era numai un prinţ de viţă, pentru care onoarea era su­prema virtute, dar era, cum vedeam acum, şi un sen­si­bil artist. Avea o frunte lată, deasupra căreia părul începuse să se rărească, iar pe obrazul lui palid fiorul vi­o­rii pare că punea peceţi de emoţie.

Vioara sensibilului interpret din seara aceea o mai fi tremurat vreo doină, vreun cîntec de jale? Nu mai ştiu...

Doctor avocat Ion Banea, umăr la umăr cu cama­radul său de vis şi de luptă, Alecu Cantacuzino, avea să cadă sub rafala nemiloasă de mitralieră, printre cei treisprezece de la Rîmincu Sărat; inima, sufletul şi mintea lor îi puseseră hotărît, pînă la jertfă, în sluj­­ba crezului legionar.

Dinspre drum s-a auzit un claxon scurt: era "Că­prioara", de la volanul căreia ne chema la treabă Ila­rie, şoferul Căpitanului. Am adus coşuleţele pline pe platforma maşinii şi ne-am urcat şi noi.

Căpitanul şi cei doi au rămas acolo, sub mîngî­ierea "vîntului de seară", să pună la punct cine ştie ce probleme, şi sigur nu aşa de senine precum cele pe care le-am descris pînă aici.

Şi iată că îmi vine în minte o întîmplare care îşi are hazul ei. Întîmplarea ne-a fost povestită chiar de eroul ei, cu hazul şi harul cu care nu mulţi sînt în­zestraţi. Era la o masă de prînz, la Casa Verde, şi-l aveam ca oaspete pe Radu Gyr. Avea marele poet un dar de povestitor cum rar mi-a fost dat să întîlnesc. Te vrăjea.

– Eram într-o permisie, după nişte manevre în ca­re regimentul meu era la pămînt. Soldaţii epuizaţi, ofiţerii nu mai puţin. Colonelul – om de treabă – mi-a văzut "starea de rezistenţă" şi mi-a zis: "Subloco­te­nent Radu Demetrescu!". "Ordonaţi, d-le colonel!". "Acasă 5 zile! Şi să vii refăcut! Executarea!". Am fă­cut stînga-împrejur, răsuflînd uşurat, sub zîm­­­betul înţelegător al colonelului. Cu dorinţă grab­nică de re­facere, am intrat în prima cîrciumă, rupt de obo­seală, de foame şi mai ales de sete. Nu mă aşe­zasem bine, că "cioroii" au şi pornit spre masa mea. Pro­ba­bil că uniforma şi starea mea generală i-a în­drep­tat spre mine. Vioristul s-a aplecat spre urechea mea şi m-a întrebat: "Aveţi vreo preferinţă, coane?". Era nu­mai ochi bulbucaţi, cu arcuşul în aer, gata de atac. "Maestre, ştii cumva «Vînt de seară»?". "Hao­leo! Mîn­­caţi-aş ochişorii! Cum să nu!". Şi au "ata­cat" un "Vînt de seară" de-ţi venea să fugi! Cu me­lo­dia o mai dregeau, dar cînd au trecut la cuvinte... ce să spun?! Am început să privesc atent în farfurie, încercînd să nu-i mai aud. Am scos suta de lei şi i-am dat-o sîrguinciosului "capel­maistru", care conti­nua să zgîrie minunata romanţă. "Gata băieţi, mulţu­mesc! E bine!". Şeful, vădit jignit de nemulţumirea mea – încercasem să-l fac să creadă că mi-a plăcut, dar se pare ca nu am reuşit –, a luat dispreţuitor banc­­nota şi a zis către ai săi: "Hai măi de-acilea, ce ştie prăpăditul ăsta de Radu Gyr?!". Şi către mine: "Domnule, dumneata ştii cine a scris cîntecul asta?". Am săltat din umeri. "Păi vezi? E al lui Radu Gyr, domnule! Ai auzit de el?". "Nu...". "Se vede!". Şi s-a îndepărtat dispreţuitor. "Un pîrlit de ofiţeraş! Ce pu­tea el să ştie de Radu Gyr?!". M-am ridicat, salutînd respectuos formaţia, şi am ieşit în­so­ţit de zîmbetele compătimitoare ale "artiştilor", al căror şef se părea că le spune: "Uite, mă! Un ofiţer român, intelectual, să nu ştie cine este unul dintre cei mai mari poeţi de azi! Să nu preţuiască el «Vînt de seară» cîntat de mi­ne! De necrezut!".

Cred că e necesar să precizez că pe melodia a­min­tită, tot el, sau poate altcineva, a scris cutremu­ră­torul cîntec legionar Căpitane, Căpitane,/ Din pum­nu-ţi greu tu fă ciocane/ Şi sfarmă zidurile tari...!

De aceea înclin să cred că nici romanţa, care nu are nimic din lupta legionară, nu s-a mai cîntat. E un­deva înregistrată la radio, dar cine îndrăzneşte să cînte "Vînt de seară"? Cine?

(Din Partea întîi: Înainte)

Notă Blog: Romanţa a mai fost totuşi cîntată într-o prelucrare a regretatei Doina Badea – vezi aici –, versurile fiind date drept... anonime.

Părintele Dumitru Stăniloae în anii prigoanei comuniste

(fotografii din dosarele de la CNSAS)

LA IZOLARE  

CU PĂRINTELE STĂNILOAE

Deratizarea Celularului era pe terminate. Ne-au adunat cîte 6 şi ne-au înghesuit în izolările de lîngă Zarcă. Frigul era crîncen. Din mulţimea de peste o sută, ne-au separat pe cîţiva şi ne-au băgat într-o încăpere în care erau îngrămădite saltele vechi, din care, prin spărturi, mai ieşeau şomoioage de paie putrede. Pe seară au "uitat" să ne mai dea de mîncare. Ne-au în­cuiat. Geamurile erau sparte şi viscolul trimitea trîm­be de zăpadă, ce ne pudrau din belşug. După miezul nopţii eram ca lemnul. Cîţiva am încercat să ne strecurăm în paiele din saltele, ca într-un sac de dormit. Zadarnic. După o oră de tremurat, cînd am ieşit din părelnicul culcuş, eram ca nişte coşari. Mi-am adus aminte cît de fericit era cîinele nostru cînd ieşea din copca de paie în care dormea şi se tăvălea în omătul alb, sătul şi fără griji. Tot sistemul de a sta îngrămădiţi unul în altul era cel mai bun.

Dimineaţa ne-au băgat cu ceilalţi, prilej de bucu­rie şi de cunoaştere. Mulţi nu se văzuseră de zeci de ani. Era ceva ce ne depăşea înţelegerea. Cu toate in­u­­manele condiţii în care eram obligaţi să supravie­ţu­im, înghesuiţi pe cimentul gol, în camerele de izola­re, ne bucuram totuşi atît de mult de dorita întîlnire cu cunoscuţi şi necunoscuţi, ce era un fapt rar şi ne­aşteptat.

Seara, după aşa-zisa stingere de la ora 10, strînşi unul în altul, cîntam! Cîntam încet, fredonam colin­de mai ales, căci erau zilele Crăciunului. Unele năs­cute acolo, cunoscute de toţi datorită minunatului Morse. Cu cît risc şi frică "furam” melodiile cu cana la zid, de unde vecinul din dreapta sau stînga le tre­cea mai departe! Parcă ne cunoşteam de cînd lumea! Ne purificam sufletele, ne îmbărbătam, toţi striviţi de ani de privaţiuni. Cîntam uitînd de frig şi foame, cu bocceluţele făcute ghem sub cap, cu zeghele sparte pat şi înveliş. În duhul în care crescusem, sfi­dam urgia. Supravegherea nu era chiar aşa de strictă. Noap­tea nu ne deranjau, aşa cum se obişnuia în celu­lar. Aşa că după stingere se activa. Ascultam, de obi­cei, conferinţele ţinute de diverşii intelectuali ce um­pluseră Aiudul. Cu sufletul la gură, ascultam ici o baladă a lui Radu Gyr, pe care ne sileam s-o învăţăm repede (nu se ştia cît stăm), dincolo o relatare din viaţa atît de zbuciumată a Mişcării trăită de Petre Ţocu, ce-mi fusese şef la Carmen Sylva.

Nu se pronunţa niciodată numele Căpitanului sau al Mişcării, din prudenţă firească: "ciripitorii" atîta aşteptau.

Totuşi, am avut noroc. Trancă Pavel, care urma să se elibereze după 15 ani executaţi, fiind de plan­ton, îmi strecurase prin vizetă un cojocel, un dar ce­resc. Ca să nu mă pătrundă răceala cimentului, îl a­şe­zam sub mine, să-mi apăr cît de cît plămînii. O parte bună era şi faptul că, înghesuiţi fiind, ne în­căl­zeam unul pe altul.

Dimineaţa ne strîngeam culcuşul, goleam tine­tele, ne spălam cu apă îngheţată şi –  de bine, de rău – supravieţuiam.

Lîngă mine se nimerise un bătrînel, slab, deo­se­bit de sfios. Părea că-şi cere iertare pentru vreo stîn­găcie involuntară.

Zilele Crăciunului au trecut, pot spune, plăcut. Bătrînelul, despre care am aflat curînd că este părin­tele Stăniloae (!), marele teolog, ne vorbise în fie­care seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de a­ce­ea se lăsa o linişte deosebită. Erau cu noi 8 preoţi, printre care şi un episcop greco-catolic, care-i sor­beau frazele cu respect deosebit şi cu religiozitate. Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De sufe­rinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Mai putea fi vorba de răzbunare sau de ură? Toate se topeau sub glasul blînd, slăbit, al celui mai strălucit reprezentant al Ortodoxiei, care-şi ducea şi el crucea pentru slava lui Hristos. Era ca un sfînt bizantin rătăcit printre alţi osîndiţi, şi ei apărători ai neamului şi ai Bisericii sale. În condiţiile acelea, vorba lui era balsam; un neaşteptat dar ceresc pentru mulţimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci de la Aiud.

Dragostea ce se revărsa din cuvîntările sale ne încălzea şi ne ţinea de foame.

Puteam eu oare – şi nu numai eu – să-l las să spele pe jos cimentul îngheţat sau să ducă tineta? E­ram încă în putere la cei 36 de ani şi nu mi-aş fi permis o altă atitudine decît cea pe care mi-o indi­cau educaţia creştină şi morala legionară. Am încer­cat să-i dau cojocelul, să-l pună sub dînsul, şi m-a refuzat cu o hotărîtă ridicare a mîinii:

– Nu dragul meu! Ai pedeapsă mare, nu te voi­nici! Păstrează-te cît se poate, nu se ştie cît vom sta pe aici. Eu... voia Domnului! Peste cîteva zile ne vom întoarce în Celular. Acolo nu este aşa de frig, sîntem mai apăraţi.

Am insistat, dar nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-1 mai înveleam eu, ba-1 sim­ţeam cum încearcă el să mă ocrotească. Aşa fă­ceau toţi. Grija pentru celălalt era trăsătura caracte­ristică a atitudinii ce-o aveam. Dragostea creştină, spiritul de sacrificiu nu erau doar vorbe în temniţa Aiudului. Am stat acolo, în izolările dintre Zarcă şi Celular, cam 10 zile, cît a durat curăţenia generală.

Doream tare mult ca părintele Stăniloae să cadă cu noi în celulă, dar n-a fost să fie; socotelile admi­nistraţiei erau altele, sau poate, cine ştie, întîmpla­rea... La întoarcerea în Celular, părintele Stăniloae a nimerit la trei celule dincolo de noi.

Aceasta nu înseamnă că pierdusem contactul cu înţelepciunea sa; prin Morse, ne comunica, cu com­pe­tenţă şi cu dragoste, însemnătatea Evangheliei din du­­­mi­­nica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Nu mai vorbesc de risc, atît pentru el, cît şi pentru cel ce recepţiona. Era un izvor de înţelepciune. Era lumina din întunericul ce ne înconjura, hrana sufle­tească, sprijinul harului dumnezeiesc ce se revărsa pes­te noi prin robul său, preotul şi martirul Dumitru Stăniloae. Nu a mai fost adus printre noi nici la re­educarea din 1962.

(Din Partea a doua: Apoi)

Notă Blog: Despre părintele Dumitru Stăniloae (de la cărui moarte s-au împlinit 20 de ani pe 4 octombrie 2013 şi de la a cărui naştere s-au împlinit 110 ani pe 16 noiembrie 2013), a se vedea cele mai recente postări de pe acest blog: Anul Stăniloae: toamna patriarhului şi Anul Stăniloae: teologul în cetate (la sfîrşitul lor sînt link-uri şi pentru postările mai vechi privitoare la viaţa şi opera părintelui).