ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXXV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2002

PERVERSIUNEA 

NAŢIONAL-COMUNISTĂ

1. Existenţa unor viruşi ideologici de extremă stîngă, care au infestat, voluntar sau involuntar, tentativele entuziaste de a reconstrui o puternică dreaptă naţională, au contribuit la descalificarea a ceea ce am putea numi, poate cam preţios, noul discurs naţionalist.

În loc să renască prin ea însăşi, să îşi consolideze identitatea ideologică, dreapta etno-naţională, diseminată în juvenile manifestări cenacliere, în jurul unor reviste de circulaţie restrînsă, s-a văzut deposedată de ceea ce îi este propriu, specificitatea ei fiind capturată şi reflectată de oglinzile deformante ale post-comunismului.

Acest fenomen, care i-a ajutat pe foarte mulţi foşti comunişti să supravieţuiască politic după căderea comunismului, a însemnat desfiinţarea dreptei avant la lettre, prin alienare ideologică. Cei care pretind că reprezintă acum o dreaptă liberală fug de perspectiva etno-naţională, pe motiv că ea ar fi împărtăşită doar de nostalgicii comunismului.

          

2. Noţiunea de naţional-comunism nu este chiar atît de recentă. Ea are o istorie de aproape un secol. Să încercăm, deci, o arheologie politologică. În 1939, cînd Stalin şi Hitler au pactizat pentru împărţirea Poloniei, anumite facţiuni din Germania, dar şi din Uniunea Sovietică, au încercat să creeze o apropiere ideologică între naţional-socialismul german (ale cărui rădăcini socialiste sînt evidente) şi bolşevismul rus.

Principalul teoretician german al acestui curent ideologic hibrid a fost Ernst Niekisch [1] (1889-1967), urmat de alte figuri ale comunismului german interbelic: Karl Otto Paetel [2] (1906-1975), Hartmut Plass, Werner Less, Hans Ebeling. Aceştia vor fi un timp, pînă la declanşarea ostilităţilor dintre Germania nazistă şi Rusia sovietică, susţinătorii fervenţi ai unei alianţe germano-ruse împotriva restului Europei, împotriva a ceea ce ei numeau ordinea romano-latină care stă la baza civilizaţiei europene.

Acum apar primele teme dominante ale acestui curent. În revista Widerstand (“Rezistenţa”), Niekisch porneşte de la tema Ostorientierung, privind o necesară joncţiune geopolitică a Germaniei cu Uniunea Sovietică, în numele ideii comuniste şi, mai ales, a ceea ce el numeşte Schicksalsgemeinschaft, adică o comunitate de destin germano-rusă, care să dărîme lumea europeană, capitalismul, ţările europene de origine latină considerate ca exponente ale unui stil de existenţă decadent. Niekisch declara că atît Germania, cît şi Rusia bolşevică trebuie să se răzbune pe civilizaţia europeană celto-romană, care nu ar fi altceva decît infernul proletariatului. Los von Rom! (“Război Romei!”) – iată strigătul resentimentar al lui Niekisch, care dorea ca Berlinul şi Moscova, împreună, să şteargă de pe continent, într-o revoluţie proletară germano-rusă eliberatoare, orice urmă a identităţii latine şi a vechiului Imperiu roman.

Încercînd să găsească similitudini între spiritul prusac şi cel bolşevic, între germanitate şi slavitate, creatorul naţional-comunismului se arăta fascinat de ideile panslaviste ale slavofililor ruşi, care au îmbrăţişat, după căderea Imperiului ţarist,  comunismul ca pe cel mai eficace instrument de susţinere în continuare a proiectelor mesianice ale Moscovei. “Germania – spunea Niekisch – nu poate să îşi recucerească libertatea decît aliindu-se cu un front ruso-asiatic împotriva Europei. A fi bolşevic înseamnă, înainte de toate, a refuza orientarea către Europa!” [3]. Niekisch dorea ca Germania să ia şi ea exemplu de la Uniunea Sovietică. Tot aşa cum Moscova sovietică se folosea de doctrina comunistă pentru a-şi duce la îndeplinire interesele sale naţionale, la fel şi Germania va trebui să transforme comunismul într-un port-avion al luptei de eliberare naţională de sub Dictatul de la Versailles şi de susţinere a intereselor germane în Europa. În interior, germanii ar fi trebuit să se proletarizeze cu toţii, iar în exterior să refuze orice contact cu restul civilizaţiei burgheze europene, în care Londra şi Parisul dominau.

Obsesiile recurente ale naţional-bolşevicilor germani erau, în mare, următoarele: 1) unitatea colectivist-proletară a naţiunii (“Secolul libertăţilor personale s-a sfîrşit, a venit vremea libertăţii planificate”, spunea Niekisch); 2) economia autarhică, neparticipînd la comerţul mondial, redusă la operaţiunea simplă de satisfacere a nevoilor elementare reale ale plebei (Bedarwirtschaft); 3) atitudinea ostilă faţă de regimul proprietăţii private (proprietatea privată este privită ca discreţionară – unbeschränkt); 4) orientarea geopolitică antilatină/antiromană, favorabilă intereselor panslaviste.

Pactul sovieto-nazist o dată rupt, facţiunea naţional-bolşevică germană din cadrul regimului hitlerist a fost marginalizată şi persecutată. Este vremea cînd Niekisch afirmă că Hitler a trădat interesele socialismului germano-slav, opuse celor ale Europei civilizate romano-latine, şi că, de fapt, cel de-al III-lea Reich nutrea să fie imitatorul Imperiului roman şi continuatorul europenităţii latine.

După sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, ca învingător aliat al Marii Britanii şi al Statelor Unite, lui Stalin i se trezeşte apetitul pentru noi cuceriri teritoriale: caracterul internaţionalist şi expansionist al comunismului va predomina în gîndirea sa politică. Treptat, el uită de teza “socialismului unei singure ţări” şi extinde sistemul sovietic în aproape jumătate din Europa, prinzînd gustul imperialismului expanisonist. “Tătucul” tuturor popoarelor sovietizate a dorit şi el ca, de la Moscova, să impună în exteriorul Uniunii amprenta slavo-comunistă tipică sovietelor. Cele mai vizate au fost celelalte ţări slave din zonă, dar şi ţări vecine neslave, ca România însăşi.

Astfel, Stalin a reeditat vechile proiecte expansioniste ale ţarismului, aplicîndu-le doar coloratura comunistă. Aşa cum ţarii Rusiei tradiţionale vedeau în imperiul lor un fel de salvator al ţărilor surori slave de confesiune ortodoxă, pe care le “eliberau” de jugul otoman (ocupîndu-le cu trupele de muscali), tot aşa Stalin interpretează acest pervers proiect panslavist în cheia ideologică a comunismului: “eliberarea” ţărilor surori slave şi a altor ţări vecine neslave (Ungaria şi România) de sub jugul “capitalismului putred”, ocupîndu-le cu trupele sovietice. Chiar dacă nu îşi mai legitima expansiunea în numele unui ideal religios (salvarea ortodoxiei), precum ţarii de altădată, Iosif Visarionovici o făcea totuşi în numele unei pseudo-religii politice (mîntuirea lumii întregi prin comunismul de tip bolşevic).

Imediat după căderea Uniunii Sovietice, cînd celebrarea trecutului ţarist a fost iar permisă, ideile expansioniste ale monarhilor autocraţi ruşi au găsit simpatizanţi în grupuri fundamentalist ortodoxe şi antisemite (ca deja bine cunoscutul Pamiat) [4]. Aceştia au pactizat cu susţinătorii aşa-numitului “patriotism sovietic”, de fapt nostalgicii marelui “imperiu al răului” (cum îl definea fostul preşedinte american Ronald Reagan) şi a puterii sale de expansiune. Astfel s-a creat o alianţă numită Frontul Patriotic de Salvare, unde, conform lui Aleksandr Dughin, principalul teoretician al naţional-bolşevismului rus, au intrat slavofilii ortodocşi, promonarhiştii, antisemiţii şi vechii comunişti. Obiectivul lor comun este să se opună capitalismului, Europei Unite, ţărilor din Vest (visînd la recuperarea sferelor de influenţă ale fostei Uniuni Sovietice), dar şi extinderii NATO către Est (dorind să blocheze – pe orice cale posibilă – integrarea fostelor ţări comuniste în această Alianţă protectoare).

Conştientă că popoarele pe care le-a supus prin forţă şi intimidare – şi pe care le rusifica sovietizîndu-le, atît în interiorul Uniunii Sovietice, cît şi în exteriorul ei – ar putea declanşa revolte în numele unui naţionalism anti-comunist, Moscova încearcă o manevră destul de subtilă: să deschidă “robinetul” cu sentimentele naţionaliste ale supuşilor, pentru a depresuriza orice potenţial nucleu anti-sovietic şi, deci, anti-rus. Este perioada în care KGB-ul, din ordinul lui Brejnev, elaborează un program special de creare a unor grupuri pseudo-naţionaliste în ţări din Uniunea Sovietică, cît şi de pe tot cuprinsul “lagărului socialist” [5].

Ideea principală este ca sentimentele identitar-naţionaliste şi religioase,  tradiţional anti-comuniste, să fie stimulate, dar sub un control atent al aparatului represiv, pentru a fi puse în slujba proiectului comunist. În diferite ţări sovietice şi din lagărul socialist sînt create cercuri de intelectuali (sociologi, oameni de litere, istorici) al căror scop este crearea acestui hibrid între tradiţiile naţionale şi comunism. Naţionalismul de tip comunist trebuia să ducă nu la o eventuală ruptură de Uniunea Sovietică, ci la sporirea izolării ţărilor comuniste de Europa liberă, capitalistă. Orice dizidenţă sau revoltă anti-comunistă care s-ar fi legitimat de la naţionalismul autentic, al regimurilor istorice de dreapta anterioare, înlăturate prin forţă de comunism, urma să fie însă anihilată.

Geopolitica Moscovei post-sovietice a fost şi rămîne eurasiatismul. Naţional-comuniştii din ţările candidate la integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană au devenit partizanii acestui eurasiatism de obedienţă moscovită. Acesta prevede o ruptură de Europa de Vest, de civilizaţia europeană postbelică, precum şi o alianţă între spaţiul ortodox, lumea islamică şi, eventual, anumite zone-cheie din Asia (China, India), alianţă organizată de Rusia şi îndreptată împotriva Occidentului.

           

3. Adepţii comunismului românizat, autohtonizat, în stilul titoist, apoi ceauşist, în care ideologia bolşevică era edulcorată, îmbibată de teme politice ale stîngii din Lumea a Treia, combinau viziunea anti-imperialistă a marxismului cu tradiţiile locale, folosite pentru a mobiliza masele în pretinsa luptă de eliberare socială şi naţională. Lupta de clasă era combinată cu lupta de afirmare a rasei (vezi cazul ţărilor africane sau ibero-americane).

Adepţii comunismului naţionalist al lui Ceauşescu au prelucrat mituri ale identităţii naţionale, le-au epurat de caracterul lor tradiţional de dreapta, scoţîndu-le din acel context istoric (perioada interbelică) în care dominau idei şi valori politice şi culturale detestate de comunişti: credinţă religioasă, ierarhie socială, competenţă, monarhie, proprietate, capitalism, europenitate. Astfel, o extremă stîngă pseudo-naţionalistă şi-a atribuit în mod subversiv viziuni ale dreptei tradiţionale din România. Scopul unei astfel de joncţiuni între naţionalismul creştin interbelic şi pseudo-naţionalismul extremei stîngi postbelice a fost, după căderea lui Ceauşescu, atragerea pe terenul neo-comunist a unor teme ale dreptei şi, în fond, castrarea ei de pulsiunile virulent anti-comuniste. Numai că aceste teme au fost folosite pentru un proiect totalmente antinaţional: menţinerea României într-o zonă tutelată de Moscova, departe de adevărata civilizaţie europeană. Un astfel de “naţionalism” comunist, revigorat mai ales o dată cu apariţia Partidului România Mare, îşi are în România baza lui socială. El nu se referă la poporul pus într-o ordine ierarhică, ci flatează un stil de existenţă gitano-proletar (vezi cartierele de blocuri construite de Ceauşescu, unde tipul uman dominant este ţăranul dezrădăcinat, lumpen-proletarizat, cu un comportament îmbibat de motive afective şi mecanisme de gîndire de tip ţigănesc). Pe un astfel de suport social psiho-deviant, naţional-comunismul alimentează atitudini ostile interesului naţional (care cere, dincolo de orice alte considerente, reintrarea României pe orbita politică europeană, integrarea ei într-un sistem de alianţe militare care să o scoată din zona “gri” unde ar dori-o Moscova).

Constituind cea mai mare pervertire a naţionalismului de tip european al Dreptei tradiţionale, această extremă stîngă patriotardă are în bagajul ei cîteva teme predilecte: antimaghiarismul, fraternitatea ortodoxă cu ţările slave, critica regionalismului, viziunea economică autarhică. În ceea ce priveşte fraternitatea în numele confesiunii ortodoxe cu ţările slave, aceasta este declarată spre satisfacţia unor centre geopolitice ostile României (Rusia, cu tendinţele ei panslaviste). Speculînd abil spiritul schismatic, alimentîndu-l în ţări care s-au declarat candidate la integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, Moscova poate ridica un zid confesional între aceste ţări, subminînd proiectul politic de unificare europeană.

“Naţionaliştii” comunişti de la noi, copii orfani după dictatura ceauşistă, pentru a-şi asigura continuitatea existenţei politice, au recurs la următorul raţionament: schimbarea regimului politic este doar un eveniment de suprafaţă, care nu afectează în nici un fel existenţa cetăţii, iar bunii cetăţeni se pun în slujba ţării şi îşi fac datoria sub orice guvernare, de orice fel ar fi ea. Pentru ei, aceasta înseamnă să fii “patriot”. De aceea, ei se concep pe ei înşişi ca pe nişte continuatori ai “patriotismului” lui Ceauşescu. Prin forma lui de organizare, prin aservirea lui aproape totală faţă de Moscova sovietică, prin consecinţele lui pe termen lung (care ţin de patologia socială), regimul comunist anterior a pulverizat identitatea noastră naţională autentică. Pledoaria naţional-comuniştilor de la noi pentru regimul lui Ceauşescu, prezentat ca vîrsta de aur a mîndriei naţionale, se dovedeşte, în ultimă analiză, o formă aberantă de “patriotism” anti-naţional.

4. “Rusia n-a făcut parte niciodată din Europa, şi, aşa cum e – pierduta Sciţie –, constituie o regiune hibridă, o zonă ambiguă, un continent aproape: Eurasia” (Dan Botta). Teoria geopolitică a naţional-comunismului, aşa cum a fost ea elaborată recent de Aleksandr Dughin, sub o formă nouă, este tocmai eurasianismul. Pe timpul războiului rece, şi puţin după, Rusia vehicula proiectul gorbaciovist al “Casei Comune Europene”, în sensul jocţiunii Europei cu masa continentală eurasiatică. După summit-ul de la Helsinki, din decembrie 1999,  Moscova a salutat decizia Uniunii Europene de extindere spre Est. Purtătorul de cuvînt al diplomaţiei ruse, Valeri Nesteruşkin, a afirmat atunci că acest proces este obiectiv, deoarece reflectă tendinţa  generală a continentului european.

Realizarea proiectului eurasiatic a întîmpinat rezistenţe din partea partidelor creştin-democrate şi conservatoare din Europa. Acestea au şi făcut publică poziţia lor, potrivit căreia frontierele definitive ale Uniunii Europene ar trebui să fie pînă la Rusia. “Majoritatea creştin-democraţilor europeni vor ca frontierele definitive ale Uniunii Europene să fie pînã la Federaţia Rusã”. Declaraţia a fost făcută la Berlin, la jumătatea lunii ianuarie 2001, la cel de al XIV-lea Congres al Partidului Popular European, de către secretarul general al Partidului Popular European (PPE), Alejandro Agag. Problema nu e nouă. Moscova agreează evident politica de extindere a Uniunii Europene, dar nu şi pe aceea a Alianţei Nord-Atlantice. În prima variantă, Rusia poate avea o poziţie-cheie, mai ales în cazul în care o Europă Unită, cu un sistem de apărare propriu, ar întinde mîna Moscovei pentru a stabili o nouă relaţie strategică, în afara unui parteneriat transatlantic. În 1999, în plină sesiune a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, liderul Partidului Comunist Rus, Ghenadi Ziuganov, a reiterat poziţia sovietică: extinderea Alianţei Nord-Atlantice este un mare pericol pentru securitatea Rusiei şi a întregii Europe. Politica de extindere a NATO a fost caracterizată de liderul comuniştilor ruşi, care deţin majoritatea parlamentară în Dumă, drept “total lipsită de perspectivă”. În opinia lui Ziuganov, europenii ar merge pe drumul trasat de americani, care obţin astfel o imensă piaţă de armament şi milioane de locuri suplimentare de muncă, în timp ce Europa nu ar primi nimic, în afară de dureri de cap şi destabilizare. Ziuganov şi-a încheiat fulminant discursul cu un avertisment: atîta timp cît Europa are ca “stăpîn” Statele Unite ale Americii, Rusia este obligată la stabilirea de alianţe în Asia şi în Orientul Apropiat. 

Opţiunea eurasiatică pare cea mai rezonabilă stratagemă geopolitică de re-cucerire a Lebensraum-ului (spaţiul vital) pierdut prin abandonarea “lagărului socialist”. Contra Occidentului – sau tocmai pentru a se apropia indirect de el – Rusia, astăzi ca şi altădată, mizează pe cartea asiatică. Să fie vorba de o re-orientare compensatorie, menită a contracara proiectele unui Occident aflat în certă expansiune economică, politică şi militară către spaţiul geografic populat de foştii sateliţi ai Moscovei sovietice? Episodul reunificării Germaniei (ţară-centru a Europei, de unde Kremlinul a trebuit să retragă efective militare importante), transformarea URSS în CSI, dizolvarea CAER-ului şi a Tratatului de la Vaşovia, obligaţia diminuării potenţialului nuclear în schimbul unor compensaţii economice provenite de la parteneri occidentali, pierderea unor pieţe de armament şi a unor zone non-europene unde se practica “exportul de revoluţie”, toţi aceşti factori au determinat complexul militar-industrial, susţinut de o clasă politică încă dependentă de el, să ordone: abandonarea temporară a ofensivei către Occident. Sau este vorba, mai degrabă, de reluarea ofensivei pe o altă cale? Opţiunea pentru dominaţia spaţiului eurasiatic nu înseamnă numai o re-orientare compensatorie din punct de vedere geopolitic pentru Kremlin, ci şi reînnodarea unei tradiţii culturale, reînvierea unei reacţii intelectuale de respingere a Occidentului. Ea are avantajul de a se înscrie într-o mişcare generală a statelor lumii de transladare a zonelor de interes şi putere, la nivel mondial, dinspre cercul transatlantic către cercul asiatic al Pacificului de Sud. Doar indirect Occidentul post-industrial mai constituie miza majoră a Rusiei. El este deja un bloc economico-politic şi militar aproape adjudecat şi tutelat de fostele imperii coloniale reunite astăzi într-un club select cu mai multe denominaţii (NATO, UE, UEO, G 7). Aici Rusia poate constitui doar unul dintre parteneri, cu statut aparte. În acest colţ de lume, Rusia constituie excepţia tolerată perpetuu. Aici Rusia are de dus cel mult o luptă de cucerire a statutului de partener legitim pentru diplomaţia occidentală. Chestiune de refacere a imaginii şi credibilităţii – de capital simbolic, în fond. Pe cînd, în Asia, Rusia poate deveni efectiv partenera privilegiată, chestiunea implicînd consecinţe strict pragmatice: avantaje directe de natură politică, economică şi militară. Nu susţinem deloc teza alianţei conjuncturale între Beijing şi Moscova, emisă recent de rusul Iuri Tziganov, doctor în relaţii internaţionale [6]. Autorul acestei teze încearcă să inducă ideea că viitorul parteneriat strategic sino-rus nu va fi dictat de raţiuni intrinseci specificului fiecăreia din aceste ţări luată separat, ci de orientările impuse la un moment dat de o terţă parte: Statele Unite ale Americii. Cu alte cuvinte, apropierea dintre China şi Rusia are mai degrabă un caracter reactiv şi defensiv la strategia americană de dominaţie a lumii, evoluţia ei depinzînd chiar de prestaţia internaţională a “jandarmului mondial”, nicidecum de tendinţa fiecăruia dintre partenerii acestei alianţe de a recupera pentru sine glorioase momente de hegemonie la nivel regional sau mondial. Astfel, Beijingul şi Moscova, puteri semnificative ale lumii, n-ar fi deloc interesate de dominaţie, ci de un răspuns strategic la dominaţia unipolară americană: “Alergia americană la orice formă de totalitarism şi constantele campanii emoţionale ale Statelor Unite pe tema obligativităţii respectării drepturilor omului în China menţin vie neîncrederea reciprocă între cele două ţări. Cu cît mai evidente apar aceste tendinţe americane în relaţiile cu China, cu atît Beijingul va fi mai motivat pentru o întărire a relaţiilor cu Moscova. Pe de altă parte, cu cît Rusia se va simţi mai neglijată şi mai izolată de către Occident, cu atît Moscova se va apropia mai mult de China” [7].

5. Opinia noastră este că China şi Rusia nu doresc atît o luptă contra hegemonismului american, în numele apărării cauzei popoarelor lumii (deşi propaganda oficială prezintă situaţia tocmai în acest fel), cît mai ales înlocuirea lui cu un bipol ruso-chinez. Am putea încerca chiar o profeţie: energia istorică şi instinctul expansionist al Rusiei se vor reactiva, în următoarele decenii, prin reînnoirea contactului cu spiritul Asiei. În peisajul culturii naţionale ruseşti există deja o prosperă tradiţie intelectuală anti-occidentală. Ea afirmă cu aplomb o anume ascendenţă asiatică a poporului rus, o anume nobleţe a acestuia explicabilă prin înrudirea cu sîngele turanic. Această fantasmă identitară a legitimat refuzul orgolios al Rusiei faţă de modelul occidental. “Zgîndăriţi-l pe rus şi veţi da de tătar!”, scria Lev Şestov în Apoteoza lipsei de temeiuri. Acum două secole, un intelectual rus ca Brianceaninov afirma: “Ţăranul rus este mult mai aproape de ţăranul chinez, de mongoli, de anahoretul tibetan, de paria hindus, decît de ţăranul european”. Scîrbit de ifosele occidentaloide ale studenţilor ruşi din universitatea moscovită, tînărul Vladimir Soloviov exalta în formule literare patetice o presupusă necesară orientare a rusului spre rădăcinile lui asiatice: “Panmongolism! Deşi sălbatec nume, de el auzul meu e desfătat”. Şi pentru Ceadaev, omul rus e un orientalofor – un purtător de germeni ai spiritualităţii orientale în arena europeană: “Noi sîntem copiii răsfăţaţi ai Orientului. Ce nevoie avem noi de Occident? Este Occidentul patria ştiinţelor exacte şi a tuturor lucrurilor profunde? Orientul este, în schimb, cel pe care pasul nostru îl atinge peste tot: din el ne-am extras credinţele, legile şi virtuţile noastre”. Poetul simbolist rus Aleksandr Blok (1880-1921) celebra cu entuziasm liric “neamul asiatic, scit”, întemeietorul Rusiei moderne: “Voi – milioane. Noi – fără sfîrşit!/ Veniţi cu noi să vă-ncercaţi tăria!/ Da, sîntem neamul asiatic, scit,/ Ducînd în ochii oblici lăcomia. / Ne-om da în lături, vom intra-n păduri/ Din faţa Europei cumsecade./ De-acolo-i vom zvîrli, cu ochii duri,/săgeţile privirilor nomade./ Veniţi, porniţi acum peste Urali!/ Maşini de fier, v-am netezit cărare,/ Să vă-ncleştaţi, din calcul integral,/Cu hoardele Mongoliei barbare./ Dar nu vă vom mai fi în luptă scut,/ Nu vom cădea răpuşi şi nici ostateci,/ Ci iadu-l vom privi cu suflet mut,/ Cu ochi înguşti, mongolici, asiatici”.

Trăsăturile asiatice din psihologia colectivă rusă au drept cauză un anume fel de a percepe spaţiul. O anume dependenţă ecologică de configuraţia stepei influenţează viziunea asupra lumii şi concepţia politică a rusului, motivîndu-i tendinţa expansionistă. Pentru rus, spaţiul devine un fel de infinit de cucerit. Există un patos al dominării nesfîrşitului stepei. El a determinat manifestarea vizibilă în istorie a instinctului posesiunii de noi teritorii şi popoare, prin incursiuni de tip nomad. Sedentarismul populaţiilor din civilizaţia europeană străveche nu a reprezentat, se pare, un fenomen uman obişnuit în stepa rusă. Prima profeţie cu privire la o invazie a ruşilor în Europa, referitoare şi la o posibilă manieră de a domina continentul, ne-o oferă Marchizul de Custine în Scrisori din Rusia [8]: “Dacă vreodată ruşii ar izbuti să stăpînească Apusul, nu l-ar dirigui de la distanţă, cum au făcut vechii mongoli, ci, dimpotrivă, nu ar cunoaşte grabă mai mare decît aceea de a scăpa din cîmpiile lor îngheţate şi, fără să-şi imite foştii stăpînitori, tătarii, care îi exploatau pe slavi, tributarii lor de departe – clima din ţinuturile Moscovei îi înspăimîntă pînă şi pe mongoli! –, moscoviţii ar ieşi grămadă din ţara lor, de îndată ce li s-ar deschide calea spre alte meleaguri”. Nevoia de spaţiu vital (Lebensraum) la rus nu se datorează vreunui neastîmpăr creator, faustic, întemeiat pe dorinţa de dominaţie tehnologică, civilizatoare a lumii, cum o proclama într-o vreme doctrina pangermană, ci este o necesitate de spaţiu dictată, în ultimă instanţă, de condiţii climatice, de solitudinea hibernală şi exasperantă a stepei.

Bogdan G. RĂDULESCU

(din volumul de autor Pentru o nouă dreaptă,

în curs de apariţie la Editura Dacia din Cluj [9])

[1] Unele dintre cele mai importante lucrări ale lui Niekisch au fost reunite în cartea Hitler – o fatalitate germană şi alte eseuri naţional-bolşevice, apărută la Éditions Pardès, Puiseaux, 1991.

[2] Cf. Karl Otto Paetel, Versuchung oder Chance? Zur Geschichte des deutchen Nationalbolschewismus, Musterschmidt, Göttingen, 1965.

[3] “Europa betet”, în Widerstand, 1930.

[4] Cf. Aldo Ferrari, A Treia Romă. Renaşterea naţionalismului rus, tr. rom. Editura Anastasia, Bucureşti, 1999.

[5] Cf. John B. Dunlop,  The Faces of Contemporary Russian Nationalism, Princeton University Press, 1983; Peter Zwick, National Communism, West View Press, Boulder, 1993; Mihail Agurski, Ideologia  Naţional-Bolşevică, Paris, 1980 (în limba rusă).

[6] “The Kosovo War: A New Impetus for a Sino-Russian Alliance?”, în Russian and Euro-Asian Bulletin, vol. 8, nr. 5, mai 1999, editat de Contemporary Europe Research Centre, University of Melbourne.

[7] Ibidem.

[8] Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

[9] Cartea a apărut puţin după aceea: Bogdan George Rădulescu, Pentru o nouă dreaptă, Editura Dacia (col. “Ştiinţe sociale”, seria “Politica”), Cluj-Napoca, 2002 (cu o prefaţă de Teodor Baconsky). [Nota Blog]

* Bogdan George Rădulescu, “Perversiunea naţional-comunistă”, în Puncte cardinale, anul XII, nr. 6/138, iunie 2002, pp. 3-4 (rubrica “Rechizitorii”).

Autorul articolului

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)