Andrew Gonzalez, Unio Mystica
I
Cînd printre flori
te-ndupleci în grădină,
fragilă ca un lujer
şi mlădie,
mireasma ta atît de
dulce-adie
că toate-n mine imnic
ţi se-nchină.
Eşti printre ierbi
cea mai de soi tulpină
şi în văzduh
suflarea cea mai vie,
şi n-am habar
aidoma să-ţi fie
decît, în ceruri
sus, lumina lină.
Atît mă tem: că
te-ar trăda cuvîntul,
de-ar izbucni
tăcerea ta în grai,
căci miezul crud al
tainei tale, sfîntul,
e farmec mut şi
linişte de rai.
Dar tu îţi ştii
măsura-aşa de bine
că taci suav şi te
întreci pe tine.
II
Sfiala ta atît de-alină-mi este
că-n pasul tău de
zînă levantină
îmi pari mai mult
nălucă de lumină
decît făptură-n
trup a lumii-aceste.
Noi doi, căzuţi din
visele celeste,
nici cruzi de ani
şi nici uitaţi de vină,
n-avem acasă aievea
şi deplină
decît suava
dragostei poveste.
N-om fi nicînd
ce-am fi putut să fim
de ne-ntîlneam mai
puri şi mai devreme,
dar nici nu cred să
fie ţintirim
de care ne-am putea
vreodată teme,
cît timp în noi tu
eşti atît de eu,
iar eu atît de tu
şi de mereu!
III
Aşa de pur te-mbraci în frumuseţe
că trupul tău rămîne cîntec mut,
iar ochii-mi pot, cuminţi ca la-nceput,
din tine taina raiului s-o-nveţe.
Lumina-ţi joacă-n pletele răzleţe
şi paşii tăi uşori ca un sărut
desculţi prin ierburi numai ce-au trecut,
şi se-nfioară crînguri şi fîneţe.
Eşti dar din dar, din mine pentru mine,
dar mulţi îmi zic că tu mi-ai fi blestem
şi s-ar cădea cu duhul să mă tem
de nurii tăi, de vreau să-mi fie bine...
Cînd stînga-i Şarpe, iară dreapta-i Miel,
mă-nşeală ei? Sau
eu, de fapt, mă-nşel?
IV
Prelungi şi albe degetele-ţi cîntă
pe gîtul mlădios al cupei pline:
un vrej de taină la un loc le ţine
şi trase par de-aceeaşi mînă sfîntă.
Tot văzul pe muteşte te descîntă
şi-atît de pură-i frumuseţea-n tine
că se smeresc şi cetele divine
în veghea lor, precum o oaste-nfrîntă.
îţi umezeşte buza ca o rouă,
te înfioară parcă-o vrajă nouă
şi blînd în ochii tăi stelari învie
lumina-acelei dimineţi în care
te-ai ridicat din coasta mea-n picioare.
V
V
Degeaba-ţi cauţi visul prin unghere,
căci dragostea l-a tras demult în sus,
cît tu în somnul trupului te-ai dus,
molatic istovită de plăcere.
Stîngaci şi-n pripă lumii care piere
tu crezi că-i eşti mlădiţă la apus,
dar porţi în tine-o taină de nespus,
ce-nghite zări şi traversează ere.
Tu prea puţin te ştii din mers pe tine
şi eu abia de te-aş ghici mai mult,
dar ca pe-un înger limba mi-o ascult
şi-n sonul ei secund atît de bine
te desluşesc, cu vecii tăi cu tot,
c-aş vrea să rabd şi simt că nu mai pot.
În ziua a şaptea n-a tăcut Cuvîntul,
VI
În ziua a şaptea n-a tăcut Cuvîntul,
ci te-a creat pe
tine din nimic,
ca pe-o minune a
cosmosului mic,
să legi în taină
cerul cu pămîntul.
Nu-s vrednic eu
să-ţi ţin în palme sfîntul,
măiastrul trup şi-n
sus să ţi-l ridic,
ci-abia-ndrăznesc,
sfios ca un mujic,
să iscodesc cum te
dezmiardă vîntul.
Nu viaţa-aceasta ce
ca fumul piere,
ci însăşi veşnicia
arvunită
prin răstignita cerului durere
aş da-o doar să
trec într-o clipită,
ca un fior, din
creştet în călcîie,
prin carnea ta cu
izuri de tămîie.
E fericit alcovul tău cu tine
VII
E fericit alcovul tău cu tine
şi-aşa-s de albe toate împrejur
c-abia de pot splendoarea s-o
îndur,
ca un ocnaş lumina zilei pline.
Străbat cu mîna dulcile-ţi coline
şi mă strecor prin crînguri ca un
fur,
cu visul meu nici îndeajuns de
pur,
dar nici lipsit de sfiiciuni blajine...
Tu te răsfeţi în somn, înfiorată,
şi n-ai cum şti că şarpele, la
pîndă,
tînjeşte după carnea ta plăpîndă,
dar nu grăind şiret, ca altădată,
ci năpîrlind, în lunga lui tăcere,
de cîte piei sărutul morţii cere.
Răzvan
CODRESCU
Le mulţumesc din inimă tuturor celor care, aici sau pe Facebook, mi-au trimis urări de ziua mea.
RăspundețiȘtergere