ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

NOTA BENE: Atrag atenţia că în poziţia IV a acestei antologii, în locul textului retras de d-na Dora Mezdrea (incident asupra căruia nu e cazul să mai revin), am postat, la sugestia mai multor cititori, textul meu intitulat “Fiziologia trepăduşului” (1992).

Autorul textului, azi

2001

MESIANISMUL DREPTEI

Rînduiala strîmbă a societăţilor egalitariste a lăsat impresia că acestea sînt mai nimerite pentru a proteja pe omul simplu şi sărac. Această manipulare are într-însa un sîmbure de tragism. Nu numai că nu apără pe omul sărac, dar comunismul a fost cel care a adus cea mai mare sărăcie părţii de lume pe care a guvernat-o.

Comunismul nu doar generează sărăcie. El se sprijină pe sărăcie. Sărăcia oamenilor este orzul proaspăt şi dulce cu care se hrăneşte. Acest cerc vicios se rostogoleşte ameţitor: comunismul naşte sărăcie, iar sărăcia vrea adăpostul comunismului.

Cercul vicios n-a dispărut o dată cu dispariţia comunismului ca organizare de stat. El este fructificat astăzi de moştenitorii săi politici. Se spune, de aceea, că românii nu sînt încă pregătiţi să susţină ideile Dreptei. Ba, mai mult, că ei se tem de Dreapta. Sînt prea săraci, se spune, pentru a se împotrivi ademenelilor socialiste şi iluziei statului proteguitor.

Eu resping această idee. Mai mult decît atît, cred că românul este, în matricea sa, un om de dreapta. Spune Petre Ţuţea: “Om de dreapta înseamnă român absolut”. Cele trei principii ale Dreptei sînt dezvoltarea capitalistă, renaşterea morală şi demnitatea naţională. Într-o exprimare mai simplă, să le spuneam respectul faţă de proprietate (de pămînt, ca legendară formă a proprietăţii), credinţa şi dragostea de neam. Veţi găsi în aceste trei însuşiri portretul ţăranului român.

Toată această argumentaţie de pînă acum este menită să conducă spre următoarea concluzie: Dreapta are un autentic caracter popular.  Ideea potrivit căreia ea se izolează, fatalmente, într-un cerc elitist, şi fiind respinsă de masele largi, este o prejudecată.  Încăpăţînarea de a se situa înăuntrul acestei prejudecăţi a costat mult poporul român.

Mesajul Dreptei trebuie reformulat în spiritul acestui adevăr. El va fi bazat pe cîteva temeiuri simple. Anume că Dreapta reuneşte tradiţia culturală şi creştină a românismului cu modelul european de dezvoltare capitalistă şi modernizare instituţională. Nu există nici o nepotrivire în alăturarea acestora. Tradiţia autentică este aceea care rezistă în faţa tentaţiilor modernităţii, iar modernitatea trebuie să se sprijine pe tradiţie. Tradiţia s-a confruntat la vremea ei cu neîncrederea cu care este privit noul, iar modernitatea, atunci cînd este adecvată, se adaugă, mai devreme sau mai tîrziu, tradiţiei. Ele se validează una pe cealaltă. Ele reunesc, pentru poporul român, prestigiul de a fi fost şi şansa de a dăinui.

Ideologia Dreptei este pentru România începutului de secol XXI o ideologie novatoare. După atîtea decenii în care Dreapta a fost demonizată, ea trebuie nu doar asumată şi mărturisită, ci trebuie de-a dreptul propovăduită.

Caracterul popular al Dreptei duce la concluzia că ea se adresează oamenilor simpli şi se pune în slujba lor. Mi se poate replica faptul că Dreapta este elitistă, ceea ce, aparent, contravine spiritului ei popular. Caracterul elitist al Dreptei nu trebuie înţeles în sensul că ea apără privilegii, rînduite după rang, aparenţă sau avere. Ci în sensul că Dreapta promovează elita înţeleasă ca model uman, model de iniţiativă şi de moralitate. În acest fel, regăsim elita în toate straturile societăţii: printre oameni de afaceri, printre meseriaşi, printre fermieri, printre preoţi şi ofiţeri, printre cărturari. Dreapta nu are adversari sociali, ea nu se îndreaptă împotriva unor strategii sociale sau profesionale. Cu atît mai mult nu se îndreaptă împotriva oamenilor săraci, care trebuie nu prigoniţi, ci sprijiniţi.

Împletirea dintre respectul faţă de elite, înţelese ca performanţă şi moralitate, şi caracterul popular face ca Dreapta să evite una dintre formele cele mai perverse ale mesajului politic, şi anume populismul, apanaj al Stîngii comuniste. Diferenţa dintre caracterul popular şi caracterul populist este aceea că în timp ce Dreapta, care este populară, se pune în interesul maselor, Stînga populistă încearcă să folosească masele în interesul său. Stînga nu îşi propune să lupte împotriva sărăciei, ci o foloseşte ca instrument politic.

Care este, însă, modalitatea prin care ideologia Dreptei poate deveni accesibilă oamenilor? Trebuie să ţinem seama de trei lucruri. Două dintre ele ţin de însuşirile ideologiei Dreptei. Prima este aceea că, în acest moment, Dreapta nu numai că este reacţionară, dar este novatoare şi revoluţionară. A doua însuşire este că Dreapta este nu numai înnoitoare pentru ţară, dar este şi cu totul nouă pentru cei mai mulţi dintre români. Nouă nu atît în ceea ce priveşte valorile sale şi pantheonul său, care se regăsesc în istoria cea mai adîncă a românilor, ci în ceea ce priveşte alcătuirtea sa, ca osmoză între tradiţie şi modernitate, şi în ceea ce priveşte mijloacele şi obiectivele sale. Acesta înseamnă că ideologia Dreptei se face putătoarea adevăratei istorii a făptuirii şi gîndirii româneşti către o lume nouă. Esenţa acestui nou sistem este bazată tot pe relaţia dintre tradiţie şi modernitate, căci el este menit să construiască instituţii noi, moderne, care să aibă darul şi puterea de a apăra valori tradiţionale: credinţa, specificul etnocultural, familia, demnitatea persoanei, democraţia reală, spiritul comunitar şi demnitatea naţională. Dreapta are, astfel, un sens profetic.

Cel de-al treilea element de care trebuie să ţinem seama este starea oamenilor cărora ne adresăm. În cea mai mare parte, ei sînt oameni săraci şi necăjiţi.  Ei privesc către viaţa politică cu neîncredere amestecată cu teamă. Un mesaj auster sau tehnicist nu le e de nici un folos. Sărăcia se însoţeşte cu un anumit fel de sensibilitate. Omul sărac este mai predispus la emoţii decît cel îndestulat. De aceea, vorbindu-i-se despre o rînduială nouă, el este mai dispus să primească mesajul mesianic. Cu atît mai mult cu cît sîntem într-un moment de încheietură a mileniilor, moment care, îndeobşte, îşi aşteaptă profeţii.

Mesianismul Dreptei mi se pare mai presus de orice îndoială. Trebuie însă să cumpănim cu mare băgare de seamă în ce mod vom folosi această energie pe care o conferă dimensiunea mesianică a Dreptei.

Mesianismul, îndeobşte, promite o viaţă mai bună. Există două mari tipologii mesianice. Un tip de mesianism care promite o viaţă mai bună pe lumea aceasta şi unul care promite o viaţă mai bună pe lumea cealaltă. Fiecare tipologie induce maselor un comportament diferit.

Mesianismul care oferă drept răsplată lumea cealaltă este un mesianism ceresc. Cum în cer este loc pentru toată lumea, acest mesianism propovăduieşte pacea şi iubirea între oameni. El îndeamnă uneori la resemnare pe lumea aceasta, dar cel mai adesea la credinţă, la meditaţie şi la rugăciune, la comportament moral şi responsabil. Mesajul mesianic de acest fel este îndeobşte cel religios. Creştinismul este o astfel de expresie. Spune Iisus Hristos în Evanghelia după Ioan (5, 28-29): “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul cînd toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată”. Forţa mesianică a creştinismului rămîne încă vie şi nedepăşită.

Mesianismul terestru este cel care promite răsplata pe această lume. Cum pe pămînt nu există destulă fericire pentru toţi cei care vor să o capete, mesianismul terestru promite unora, în dauna altora. De obicei promite săracilor împotriva bogaţilor, celor umili împotriva celor cu rang, celor slabi împotriva celor puternici. Mesianismul terestru promite nu iubirea şi pacea, ci dreptatea, aşa cum o înţelege el. Dar nu este vorba de dreptatea pe care unii o cîştigă în faţa altora la judecată, ci e vorba de dreptatea unor categorii sociale în dauna altora. Un fel de dreptate pe care nu o dă legea, ci sabia. De aceea mesianismul terestru e violent şi asmute pe unii împotriva altora. Cel mai cunoscut mesianism terestru este comunismul. Marxismul, forma sa cea mai răspîndită, a dus la luptă de clasă, la vărsare de sînge şi la opresiune.

E drept că acestea nu se găsesc întotdeauna în forma lor pură, amestecînd credinţa cu fanatismul, meditaţia cu violenţa. Poate că cel mai edificator exemplu este cel al islamismului, care este o combinaţie, alăturînd aspiraţiei către lumea divină djihad-ul pămîntesc [1].

Românii au nevoie astăzi de un mesaj mesianic. El trebuie să fie propovăduitor, dar nu religios, căci nu poate adăuga nimic în plus creştinismului. Trebuie să fie aşezat, însă, pe un temei creştin.

Mesajul Dreptei nu trebuie să aibă de-a face cu mesianismul terestru. Dreapta nu asmute. Noi nu avem, cum spuneam, adversari soociali. Noi nu luptăm împotriva muncitorilor, de pildă, ca să răzbunăm anii de dictatură a proletariatului. Muncitorii nu au nimic de a face cu această dictatură. Au fost la fel de obidiţi ca toţi ceilalţi. Priviţi harta lumii şi veţi vedea că acolo unde Dreapta a fost la putere şi a construit sisteme economice muncitorii o duc mai bine decît acolo unde, în numele lor şi cu făţărnicie, Stînga comunistă a construit sistemele sale opresive.

Prin mesianismul dreptei noi dăm o speranţă celor săraci. Dar noi răspundem sărăciei trupeşti, materiale, şi îi spunem că prin muncă şi bună-cuviinţă sărăcia poate fi înlăturată. Noi nu dăm răspuns sărăciei sufleteşti, care înseamnă frustrare, ură, porniri haiduceşti, trîndăveală pe socoteala altora sau vanitate. Cum spunea Laurenţiu Ulici [2]: “Ce bine ar fi dacă nu ne-am istovi într-o fără de capăt supraveghere a destinului caprei vecinului, cînd nu chiar a vecinului însuşi, şi ne-am aduna puterile întru creşterea şi îngrijirea caprei personale!”. Am văzut, la alegerile anului 2000, ce se poate întîmpla cu necugetatele porniri de a transforma frustrarea în armă politică.

Ce fel de mesianism este, atunci, mesianismul Dreptei? Un mesaj care dă speranţă, dar care trebuie să arate şi calea. Un mesaj emoţional, dar şi raţional. Noi vrem să dăm viaţă unei morale noi, dar şi unui sistem instituţional nou. De aceea mesianismul trebuie însoţit de pragmatism. Un mesaj doar mesianic poate aduce în cele din urmă amăgire şi tristeţe, sau poate induce ură şi fanatism. Şansa mesianismului de a însufleţi, fără a dezamăgi sau a asmuţi, este pragmatismul. Mesianic şi pragmatic, acesta e mesajul de care avem nevoie [3].

Vă întrebaţi, poate, cine sînt profeţii acestui mesianism al Dreptei. Nu ştiu nici dacă vor fi şi nici cine vor fi aceia. Sau poate vor fi fost printre noi şi alte generaţii îi vor omagia cum se cuvine. Pînă a ţîşni dintre noi profeţii, să ne mulţumim să găsim noi călăuze.

Călăuza, Stalker-ul lui Tarkovski [4], conducea grupuri de curioşi îndrăzneţi sau disperaţi prin Zona stranie rezultată din căderea unui meteorit. În mijlocul Zonei era o cameră unde fiecăruia i se îndeplinea cea mai intimă dorinţă. Călăuza nu avea voie să intre în camera aceea.

Călăuza face parte din stirpea conducătorilor (nu a profeţilor). Dar călăuza nu este un conducător oarecare. Ea duce oamenii spre o lume de care ea nu se va bucura niciodată. Acesta e, de fapt, marele dar al călăuzei: cunoaşte calea, dar nu o fructifică pentru sine. Călăuza are generozitate şi forţa sacrificiului. Masele suportă şi stabilizează istoria, aşa cum arborii ţin cu rădăcinile lor malurile să nu se prăbuşească sau disloce. Conducătorii îşi dispută istoria. Cei care fac cu adevărat istorie sînt călăuzele.

Varujan VOSGANIAN

[1] În volumul Mesajul Dreptei româneşti... (p. 160), autorul a găsit de cuviinţă să adauge, în încheierea acestui pasaj: “O astfel de combinaţie între credinţă şi fanatism a fost şi la noi, mutatis mutandis, Mişcarea Legionară, degenerînd, mai ales după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, în acţiuni paramilitare, teroriste şi criminale”. În notă (6) citează, cu distanţă critică, din Cranii de lemn de Ion I. Moţa, dar şi, prin intermediar, din Drieu La Rochelle (“Nimic nu se realizează vreodată fără vărsare de sînge”). [Nota Blog]

[2] Criticul literar Laurenţiu Ulici (1943-2000, preşedinte al Uniunii Scriitorilor începînd din 1994) a fost lider al Partidului Alternativa României (PAR) – precursor al Uniunii Forţelor de Dreapta – umăr la umăr cu Varujan Vosganian (în faza sa “reacţionară", anticomunistă, dar şi antiliberală, greu de recunoscut în prestaţia sa de astăzi, cot la cot cu hidra pesedistă), Adrian Iorgulescu, Paul Ghiţiu, Adrian Ciocănea şi alţii. Ca gîndire politică, rămîne referenţial volumul său Mitică şi Hyperion (Bucureşti, 2000). A murit în plină putere, într-un accident stupid. I-am publicat necrologul (“La despărţirea de Laurenţiu Ulici”) în Puncte cardinale, anul X, nr. 12/120, decembrie 2000, p. 4. [Nota Blog]

[3] În volumul citat (pp. 161-162), găsim intercalat aici următorul pasaj: “Aşadar mesajul Dreptei nu se încadrează în categoria utopiilor politice. El nu este o specie de romantism politic care îşi ascunde în spatele reveriilor mesianice incapacitatea de a înfrunta realitatea, nici o formă de raţionalism abstract care inventează modele atrăgătoare, dar inadecvate şi iluzorii. Istoria românilor a avut o înclinaţie prea puţin mesianică. Profeţii au fost puţini. Forma de mesianism pe care, cel mai adesea, au practicat-o îmbia mai degrabă la reverie, la nostalgii, decît la acţiune. Era un soi de mesianism nostalgic, cum întîlnim, de pildă, la Eminescu. Idilizarea istoriei a început o dată cu Şcoala Ardeleană, a continuat cu istorici precum Nicolae Bălceascu, B. P. Hasdeu ori A. D. Xenopol, sau cu scriitori precum Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc ori Mihail Sadoveanu. Trecutul idilic [idilizat] a devenit, pentru mulţi români, o formă de utopie [aici se citează în subsol – nota 12 – din Cioran]. Alţii, precum Nicolae Iorga, A. C. Popovici sau C. Rădulescu-Motru, sămănătorişti ori poporanişti, au făcut o utopie din idilizarea satului românesc”. Ca unul ce, într-o lucrare destul de amplă (nepublicată ca atare), am studiat măcar mesianismul literar (Atitudini mesianice în poezia românească: Heliade, Eminescu, Goga, Cotruş – 1983), aş zice că situaţia a fost ceva mai complexă decît o prezintă, din punctul său de vedere, autorul. [Nota Blog]

[4] Regretatul cineast rus Andrei Tarkovski (1932-1986) a realizat celebrul său film “Călăuza” (Stalker) în perioada 1976-79, în plin comunism! Semnalez, în treacăt, că la Editura Lumea Credinţei este în curs de apariţie un masiv volum despre viaţa şi opera regizorului rus din perspectivă creştină, semnat de d-l Costion Nicolescu. Nu mă îndoiesc că va fi o carte referenţială (ca şi cea anterioară, a d-nei Elena Dulgheru). [Nota Blog]

* Varujan Vosganian, “Mesianismul Dreptei”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 1-2/121-122, ianuarie-februarie 2001, p. 2 (rubrica “Pro domo”). Textul se regăseşte, cu unele modificări şi adaosuri, inclusiv cu bogate note de subsol, în Varujan Vosganian, Mesajul Dreptei româneşti. Tradiţie şi modernitate, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 157-162.

La una dintre ediţiile din jurul anului 2000 ale Tîrgului de Carte "Bookarest", 

care se ţinea în incita şi pe fosta terasă a Teatrului Naţional din Capitală

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)