SEMNELE VREMII
Agenda social-teologică
a Sfîntului și Marelui
Sinod Panortodox
(Urmare)
Vocea etică a Ortodoxiei actuale
În
ciuda ambiguităților de autopercepție după experiența totalitară și a acuzelor
din afară, aici incluzînd nu doar expertiza altor confesiuni, dar și criticile
elitei intelectuale și a societății civile autohtone, Ortodoxia est-europeană a
ultimelor două decenii nu a fost complet mută etic. Mai ales prin publicarea de
către Biserica Ortodoxă din Rusia a unei serii de texte, dintre care intens
comentate au fost/sînt cele despre fundamentele concepției sociale (2000) și
drepturile omului (2008), se poate vorbi despre o contribuție ortodoxă reală la
discursul social-etic creștin general. Pentru că am amintit despre comentarii,
este de domeniul evidenței că majoritatea acestora provin, simptomatic, din
mediile non-ortodoxe, ceea ce indică, dacă mai era nevoie, slaba receptare a
tematicii etice ortodoxe de către ortodocșii înșiși. Tot cu titlu simptomatic
să notăm și faptul că, în plină dezbatere inter-confesională pe marginea
documentului despre drepturile omului, nu am luat notă de replici ortodoxe
neruseşti la pozițiile protestante și catolice față de propunerea de dialog a
Patriarhiei Ruse pe marginea produsului cultural-juridic definitoriu al
modernității.
Datorită
importanței celei mai mari numeric Biserici Ortodoxe locale, dar și faptului că
documente similare nu au fost redactate în ultima vreme de alte Ortodoxii
naționale, la momentul actual putem vorbi chiar despre un „monopol rusesc” în
ceea ce privește poziția etică a Ortodoxiei în general. Această situație nu ar
fi rea în sine, dacă ea ar reflecta întreg spectrul de aspecte cu care se
confruntă Ortodoxia mondială în expresiile ei geografice și culturale foarte
diverse. Să nu fiu înțeles greșit: angajamentul ecologic al Patriarhiei
Ecumenice sau cel inter-religios al Patriarhiei Antiohiei, pentru a cita doar
două exemple, nu sînt complet ignorate, așa cum nici luările punctuale de
poziție, precum cea a ortodocșilor din Statele Unite despre internet, nu trec
neobservate. Mă refer însă aici la o percepție academică mai largă și potrivit
căreia, cînd vine vorba despre mesajul etic al Ortodoxiei din clipa de față,
documentele rusești sînt primele menționate, iar de multe ori și singurele. Se
merge atît de departe, încît apar volume care expun, de pildă, viziunea
antropologică „romano-catolică” și cea „ortodoxo-rusă” la nivel de egalitate.
Ce înseamnă aceasta? Înainte de toate, că Patriarhia Moscovei a aplicat o
strategie bună, efectivă, că a înțeles să dea un semnal puternic în interior și
exterior deopotrivă, cu ecouri care se prelungesc și se regăsesc între timp în
literatura internațională de specialitate. Apoi, situația în care ne aflăm
scoate în evidență sincronizarea cu întîrziere a altor Biserici Ortodoxe locale
la agenda societăților proprii și la cea globală. În alte cuvinte, cu cîteva
excepții, preocuparea social-teologică a Ortodoxiei este inegal repartizată.
În
faza preconciliară în care ne aflăm, nu ar fi util să ne lansăm într-o
întrecere, cine scrie mai multe și mai bune documente. În primul rînd, altfel
decît celelalte teme majore de pe agenda Sinodului Panortodox, mai ales cele de
natură doctrinară și canonică, problematica etică are o determinare culturală
locală substanțială, motiv pentru care orice luare de poziție, pentru a fi și
de folos, trebuie să se raporteze la datele societății în mijlocul căreia
trăiește comunitatea de credință. Concret, documentul rus din 2000 ilustrează
capitolul despre relația Biserică-stat oferind exemple din istoria Rusiei. Or,
același capitol suportă adăugiri și chiar corecturi dacă este scris din
perspectiva experienței istorice a României, Greciei sau a ortodocșilor din
Orientul Apropiat. Necesitatea acordării principiilor generale, extrase din
datele Revelației și din cele ale Tradiției, cu datul local nu poate fi
suplinită de documente generice. Ținînd cont de experiența prețioasă a
Ortodoxiilor locale, nu este mai puțin clar că poziția etică a Ortodoxiei în
ansamblu nu constă într-o simplă adiționare a datelor contingente. Avem nevoie
de un mesaj pe cît de legat de viața comunitară, pe atît de credibil și inteligibil
pentru orice om de bună-credință, indiferent de mediul în care depune mărturie.
Așa revenim și în domeniul eticii sociale la problema centrală a Ortodoxiei
moderne: acordarea localului cu universalul, a experienței istorice
circumscrise cu valorile deschise. Dacă în ceea ce privește jurisdicția
canonică, autocefalia sau dipticele, soluția nu poate fi decît una a consensului
și a exercitării sinodalității, refuzînd segregarea de tip naționalist, și aici
vocea comună social-teologică este preferabilă „monopolului” sau tăcerii.
În
termeni practici, tocmai pentru că sîntem încă într-o perioadă de pregătire,
cred că a venit momentul ca Ortodoxia universală, neconcurată, ci îmbogățită de
Ortodoxiile locale, să își dezvolte și afirme propria lectură a semnelor
vremii. În acest efort, deloc lipsit de riscuri, ar fi bine să evităm din start
greșelile de apreciere, precum în condamnarea în trecut de către Roma a unor
oameni de știință, dar și pe cele de adaptare exagerată, necritică, la Zeitgeist, precum ne arată unele
tendințe în etica protestantă de ieri și de azi. Pentru a ajunge să articulăm
atît o viziune de ansamblu, cît și opinii nemijlocit legate de evenimentele în
curs, adică pentru a îmbina construcția pe termen mediu și răspunsul la
provocările cotidiene, avem nevoie înainte de toate de un dialog susținut între
noi, teologii ortodocși. Din păcate, nu doar Bisericile Ortodoxe locale
întrețin o comunicare instituțională distantă, dar nici facultățile sau
centrele de studii nu sînt mai bine conectate între ele. Iată un motiv în plus
să prețuim și să încurajăm punctele nodale deja existente, de genul catedrelor
de teologie ortodoxă din Occident, capabile prin însăși poziția lor să
mijlocească dialogul nu doar între lumi culturale diferite, precum cele de la
Paris, München, Münster, Cambridge sau New York, sau
al institutelor de felul Academiei de Studii Teologice de la Volos sau
Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale și
Inter-religioase (INTER) de la Cluj. O platformă menită să încurajeze schimbul
de opinii în domeniul exegezei social-teologice ar fi inclusiv publicarea unei
reviste internaționale de etică ortodoxă, împreună cu pagina de internet
aferentă. Sigur, nu de astfel de propuneri este, în definitiv, vorba, ci despre
activarea, inclusiv prin asemenea instrumente, a unei conștiințe teologice
panortodoxe a contemporaneității, a unei exegeze în timp real a pedagogiei lui
Dumnezeu în creație, despre exercitarea și pe această cale a funcției profetice
a Bisericii lui Hristos de azi și de mîine.
Agenda social-teologică a Sinodului
Panortodox
Cum
se poate bănui, agenda social-teologică a viitorului Sinod este lungă. Măcar și
pentru faptul că pe durata îndelungatului proces preconciliar s-au acumulat noi
aspecte, interogații și dileme. Am putea chiar spune că, pe zi ce trece, temele
etice pe care Sinodul ar trebui să le ia în discuție se multiplică, devin mai
complicate, unele stringente, în vreme ce altele, puține (sic!), au căzut între
timp în desuetudine. Dinamica vieții publice, transformările cu adevărat
istorice, mutațiile sociale și economice, explozia mijloacelor de comunicare,
migrația dinspre sud către nord – toate au lăsat urme imposibil de ignorat în
conștiința individuală și publică. Fără a alimenta sub nici o formă pesimismul
maximalist al unora care pretind – cîtă lipsă de smerenie! – că sînt contemporani
cu cele mai grele vremuri (ceea ce sugerează indirect că nici sfîrșitul nu mai
este departe), chipul lumii de azi este din multe puncte de vedere altul față
de cel de acum două sau trei decenii.
Din
rațiuni de timp, să trecem în revistă doar cîteva teme social-teologice de pe
eventuala agendă a Sinodului Panortodox. Am putea începe reamintind de marea
confruntare cu modernitatea, pînă acum evitată frontal, pe care o are însă de
asumat, înțeles și depășit Ortodoxia de azi. Fără a intra în detalii,
principala provocare etică a modernității
constă nu atît în sublinierea, pînă la un punct în bună tradiție kantiană, a
rolului persoanei ca subiect, ca instanță de gîndire, cît mai ales în
serializarea argumentului religios. Valorile creștine sînt printre altele, nu mai posedă de la sine normativitate, nici întîietate,
ci trebuie să treacă, asemeni altora, prin filtrul unei verificări strict
subiective. Ridicarea rațiunii la rangul de unică și ultimă instanță, căreia i
se subordonează toate sistemele de referință, face din argumentul religios unul
care trebuie să se dovedească pe sine, să se descopere, să se impună cu forța
unei evidențe. Trebuie să recunoaștem că acest proces de re-confirmare a
Adevărului nu este chiar atît de nou: deja literatura apologetică a primelor
decenii și secole creștine apelează la el. Diferența majoră rezidă în faptul
că, atunci, credința creștină emergentă se verifica în fața altor credințe
religioase, în timp ce acum verificarea se ține în fața unei „lipse”, a unei
rațiuni fără predicat religios, ea însăși fiind, de fapt, noua formă de
credință nedeclarată ca atare. Consecința etică este direct proporțională cu
războiul cultural declanșat de modernitate religiei și purtat cu toate armele:
de la filosofie la psihanaliză, de la drept la politică și de la arhitectură la
muzică. În lipsa argumentului de autoritate, opțiunea religioasă, personală sau
de grup, nu se mai poate impune decît prin luarea în seamă a orizontului celor
pe care îi are în față. Să fie adică atentă la memoria, simbolistica,
sensibilitățile, așteptările, traumele și angoasele omului, în empatie totală
cu acesta, chip (ascuns) al lui Dumnezeu, făcîndu-se tuturor toate, cum spune
Sfîntul Apostol Pavel (cf. I Corinteni
9, 22). Ambivalentă ca toate achizițiile modernității, chemarea credinței la
raportul rațiunii este o șansă.
Tot
în registrul ambivalenței constitutive a aceleiași modernități trebuie citit și
alt termen des citat și prea rar înțeles în teologia noastră ortodoxă: secularizarea. Dacă un teolog vrea să
spună cît mai concis că lumea de azi nu este în regulă, că are un „deficit
ontologic”, atunci îi lipește eticheta secularizării. La care, după gust, adaugă
consumismul, relativismul, ateismul etc. Problema rezidă nu în faptul că
modernitatea, ca proiect de societate și proiecție mentală deopotrivă, nu ar
avea asemenea trăsături, accentuate mai mult la unii și mai puțin la alții.
Adevărata discuție începe din clipa în care folosim termenii în accepțiuni
monosemantice. Or, secularizarea descrie nu doar ruptura dintre stat și
Biserică, pe alocuri brutală, dar nu mai puțin și eliberarea Bisericii din strînsoarea
statului. Ce înseamnă instrumentalizarea credinței de către puterea politică, o
știu foarte bine, de pildă, rușii: de la Petru cel Mare la Stalin, Biserica a
fost pentru autoritatea profană mereu o pîrghie de conducere printre altele.
Experiența recentă a Ortodoxiei din Europa de Est, nevoită să trăiască sub
controlul strict al statului comunist, ar trebui să fie ea singură suficientă
pentru a reconsidera sensul secularizării. La urma urmelor, neutralitatea
statului permite religiei, generic vorbind, să se legitimeze exclusiv prin
specificul său propriu. Cum repeta și Dostoievski, idealul libertății creștine
este credința interioară, iar nu cea cu jandarm la ușă.
Trecînd
de la fenomene doar aparent teoretice la unele doar aparent geografice, tema Europei este centrală pentru Ortodoxia
de azi și de mîine. Nu este vorba despre vreo tendință europocentristă, ci mai
curînd de luarea în serios a unui dat. Cifrele vorbesc de la sine: din cele 16
Biserici Ortodoxe locale autonome și autocefale, recunoscute ca atare, 12 sînt
în Europa. Dintre acestea, 8 sînt în țări care fac parte din Uniunea Europeană.
Strict statistic, jumătate din Ortodoxia mondială face deja parte din Europa
cultural-politică. Acest fapt înseamnă că ne îndepărtăm vertiginos de categoria
orientală de încadrare de pînă acum a Bisericii Ortodoxe, ceea ce nu înseamnă
negarea originilor și cu atît mai puțin lipsa de solidaritate cu minoritățile
ortodoxe din țările majoritar musulmane ale Orientului Apropiat sau din nordul
Africii. Acest proces de dezorientalizare, datorat apariției Ortodoxiilor
naționale în cadrul statelor moderne ale Europei, este dublat, cum vedem, de
unul de dezorientare. Însuși faptul că Sinodul Panortodox întîrzie să se
reunească nu mai poate fi explicat doar prin durata războiului rece, un factor
obiectiv, ci scoate în evidență, pentru toată lumea, natura mai profundă a
divergențelor dintre Bisericile Ortodoxe locale. Acestea suferă, aproape fără
excepție, de complexul centrului, refuzînd adică, mai mult sau mai puțin îndîrjit,
acceptarea centralității lui primus inter
pares în persoana Arhiepiscopului cetății lui Constantin cel Mare. La rîndul
său, Patriarhul Ecumenic se găsește în plin demers de salvare a europenității
scaunului său, pledoaria în favoarea intrării Turciei în UE fiind parte a
strategiei de a nu diviza și mai adînc Ortodoxia într-una orientală,
non-europeană, nesemnificativă numeric, și o alta europeană, conectată la
progresul și bunăstarea societăților în care există. Cît privește Europa ca
atare, este limpede că ea nu mai poate fi tratată drept temă exterioară Ortodoxiei,
că vechile granițe care delimitau spațiul catolic și protestant de cel ortodox
nu mai există decît în mințile unora. În fapt, de la nord, din Finlanda, și pînă
în sud, în Cipru, Ortodoxia este noul limes
între țări ortodoxe membre ale UE și altele, deopotrivă ortodoxe, care nu sînt
încă (sau nu vor fi niciodată) în același club economico-politic.
Cu
riscul de a fi acuzat, pînă la urmă, de europocentrism, următoarea temă pe care
aș aminti-o, măcar și pentru simplul fapt că mă confrunt zilnic cu ea, este
legată de modul în care, teologic și etic, Bisericile Ortodoxe ale Europei de
Est se raportează la comunism și la
ceea ce a urmat căderii acestuia. Așa cum deja sugeram mai sus, în joc nu se
află exclusiv „imaginea” Bisericii, mai precis: a clerului, ci proba
capacității noastre de a citi semnele vremii. Concret, parcursul din postcomunism al majorității țărilor de
tradiție ortodoxă a fost și mai este marcat de reflexe totalitare, de amintita
corupție, de tot cortegiul traumelor, de imaturitatea clasei politice, de
agresivitatea unor mass-media făcînd
exclusiv jocuri de putere, dar nu și onorîndu-și funcția mediatoare etc. În
acest context deloc încurajator, cu nuanțe de la gri spre negru, este limpede
că Bisericii majoritare îi revine un rol aparte. Așteptările propriilor
credincioși sînt pe măsura abandonului din partea statului. În plus, ochii
critici ai societății civile, de regulă captivă unei definiții simpliste a
religiei, supraveghează atent mișcările, declarațiile și tăcerile
reprezentanților bisericești. Cu diferențe de stil și de intensitate, situația
este similară în Rusia, România, dar și în Bulgaria sau Serbia. Pentru a mă
opri doar la România, cunoscînd cel mai bine starea de fapt de aici, se poate
constata un paradox pe cît de dureros, pe atît de păgubos. Marele deficit al
societății postcomuniste îl reprezintă electoratul insuficient catehizat
politic, relativ ușor de prins în logica perversă a luptei pentru putere,
nivelul argumentației coborînd mai adînc decît liniile de metrou. În traducere,
manipularea grosolană, minciuna și calomnia sînt la ordinea zilei. Dacă mai
adăugăm frustrările în creștere datorate recesiunii economice, nostalgiile după
statul asistențial și puseurile anti-elitiste, atunci avem o imagine relativ
completă a profilului alegătorului comun. De partea ei, Biserica Ortodoxă
majoritară clamează implicarea socială, așa cum clamează clasa politică
democrația, ignorînd însă activ pe cei care ar fi actorii ideali ai prezenței
publice în numele credinței: laicii. Electorat
needucat, pe de o parte, laicat
neglijat, pe de alta. Rezultatul este cutremurător: pe cît sînt de îndepărtați,
prin stilul de viață și de gîndire, politicienii de propriul electorat, mereu
în fugă de „pomeni” de partid, pe atîta sînt străini de laici o parte a
preoților și a episcopatului, stînd la masă doar cu sponsorii, categoria
uzurpatoare prin excelență a mirenilor și a ctitorilor. La orizontul unei
transformări alerte a ierarhiei bisericești în oligarhie, la nivel stilistic
cel puțin, nu este de mirare că anticlericalismul, un fenomen cultural străin pînă
acum mediilor ortodoxe, se face din ce în ce mai mult simțit, perfect simetric
cu dezamăgirea față de politică și politicieni.
Din
această scurtă trecere în revistă a temelor social-teologice, nu puteau lipsi,
fie și cu titlu enunțiativ, aspectele
ecologice, în general cele bioetice
și, iată, cele speciale de etică
economică. Despre implicarea ecologică a Patriarhiei Ecumenice, începînd cu
vrednicul de pomenire Patriarh Dimitrios I și intensificat exemplar pe durata
păstoririi actualului Patriarh, Bartolomeu I, s-a discutat mult. Ceea ce aș
dori să amintesc aici, fie și sub forma unui semn de întrebare, este faptul că,
în ciuda unei decizii panortodoxe, celebrarea zilei creației, la începutul
Anului Bisericesc, este o raritate în Bisericile Ortodoxe locale. Să fie acesta
un model de receptare? Cît privește agenda bioetică, mereu în mișcare, se poate
spune că vocea ortodoxă este auzită, mai ales în spațiul de limbă engleză, dar
că are nevoie de forțe proaspete. În general, referindu-mă la situația românească,
intervențiile publice ale Bisericii pe marginea dilemelor bioetice suferă fie
de intransigență prost plasată, fie de diletantism evident, fie de amîndouă la
un loc. Motivul? Avem prea puțini teologi dublați de medici, biologi, chimiști,
fizicieni sau psihiatri. Interdisciplinaritatea este încă un deziderat în
teologia noastră, o întîrziere care ne costă din ce în ce mai mult, prezența pe
piața de idei depinzînd tocmai de capacitatea de a le înțelege pe unele în
relație cu celelalte. Ceea ce îi este genuin specific gîndirii religioase,
viziunea holistică, adică înțelesul plenar al existenței, este astăzi mai curînd
apanajul filosofilor științei și fizicienilor decît al teologilor. Și pentru că
am amintit de filosofie, constat cu uimire cît de ne- sau chiar anti-filosofică
a devenit în ultima vreme teologia noastră de școală, ceea ce nu are cum să nu
se răsfrîngă asupra relevanței argumentului nostru etic. Nici măcar actuala
criză financiară, devenită economică și politică, nu a fost suficient de dură
pentru a ne determina să regîndim fundamental raportarea teologică la cele ale
lumii. Cu excepția luărilor de poziție ale Patriarhiei Moscovei și ale
Sinodului de la Athena, tema nu pare să-i preocupe cu adevărat pe diriguitorii
noștri bisericești și pe liderii teologi de opinie.
În
fine, pe agenda social-teologică a Marelui și Sfîntului Sinod Panortodox ar
trebui să figureze inclusiv transformările pe care le atrag după sine globalizarea relațiilor dintre state și
noile tehnici de comunicare. Asemeni
altor termeni, globalizarea a suferit o simplificare semantică negativă.
Astfel, lumea de azi este pentru unii teologi ortodocși nu doar secularizată,
dar și – vai! – globalizată. Așa cum nu se fac, de regulă, diferențele între
secularizare, secularism și secularitate, ca să nu mai vorbim despre distincția
între modern, modernitate și modernism, globalizarea intră în tot felul de
combinații: de la globalism la globalitate. Lipsa rigorii terminologice scoate
din capul locului textul teologic de pe lista lecturilor recomandabile.
Defectul principal este unul de optică, globalizarea nefiind văzută drept ceea
ce, de fapt, reprezintă: traducerea secularizată, în sensul lumesc,
non-religios, a vocației universale a Bisericii lui Hristos. Altfel spus,
creștinul este un cetățean global prin definiție, neavînd cetate stătătoare (cf.
Evrei 13, 14), străinătatea
geografică fiind precum patria și aceasta precum orice străinătate (cf. Epistola către Diognet 5, 5).
Accentuarea tipic modernă a localului, a patriei culturale, a făcut, cum am tot
amintit, ca tocmai această vocație universală să cadă în uitare. De unde
percepția globalizării doar ca pericol, iar nu ca șansă de mărturie în fața
lumii. În ceea ce privește explozia mijloacelor de comunicare, teologia
ortodoxă a ultimelor decenii nu a acordat prea mult spațiu unui fenomen cu
implicații uriașe, inclusiv din punct de vedere antropologic. Comunicării
fiindu-i anexate funcții noi, de la distracție la depozitar de memorie, este urgentă
pentru reflecția etică a Bisericii de Răsărit aprofundarea modelului
comunicării ca suport al comuniunii. La urma urmelor, inclusiv durata lungă a
procesului conciliar panortodox arată că, înainte de a avea opinii diferite,
chiar opuse, avem un grav – și nu mereu conștientizat – deficit de comunicare
între noi. (Va urma)
Radu Preda
UBB/INTER
Puteţi citi pe acest
blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu