ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XLII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1999

DEMONIZAREA AMERICII

În ultimii ani, tot mai multe crime se întîmplă în America. Un demon al furiei ucigaşe sau al deznădejdii sinucigaşe bîntuie tineretul, şi îndeosebi adolescenţii. Niciodată nu au fost asasinate în masă printre copiii de şcoală aşa cum se întîmplă în ultimii ani, începînd cu 1997 (primul an al celei de-a doua legislaturi a administraţiei Bill Clinton). Agresivitatea americană faţă de alte naţiuni, faţă de Europa şi faţă de aliaţii săi, trecerea NATO de la statutul defensiv la cel de atac împotriva naţiunilor libere, dis­pre­ţuind ONU şi refuzîndu-i făţiş orice consultare, violenţa ofi­cială în problemele interne ale Statului, imoralitatea Preşedintelui, scandalurile de la Casa Albă, sperjurul, min­ciuna, obstrucţionarea Justiţiei, coruperea Parlamentului pînă la măsluirea adevărului, pentru a-l salva pe Preşedinte de la impeachment, toate acestea dovedesc o decădere mo­ra­lă generală, o abandonare a adevăratei credinţe, o alun­ga­re a îngerilor buni şi o demonizare a Americii atît prin persoa­ne, cît şi prin instituţii oficiale.

Asemenea lucruri nu se întîmplau în timpul admi­ni­straţiilor Reagan şi Bush, pe cînd sub administraţia Clinton ele au devenit endemice. Primele violenţe au fost săvîrşite de administraţia Clinton împotriva unei secte reli­gioase ce se izolase într-un fel de campus, trăind numai între­olaltă şi refuzînd supunerea faţă de Stat, fără rebeliune. Nu făceau nimănui nici un rău, nu presau oamenii să vină la ei sau, în orice caz, o făceau de mii de ori mai puţin decît o fac sec­te­le străine în ţara noastră. Erau nişte oameni orbiţi de convin­gerea religioasă că sfîrşitul lumii se apropie şi că leader-ul lor religios era reîncarnarea lui Hristos. În America sau în România, ca şi în alte părţi, poţi vedea mulţi astfel de deviaţi psihici care se consideră reîncarnarea lui Hristos sau a altui personaj din istorie. Nimeni nu-i ucide, nici pe ei, nici pe cei care îi urmează. Autoritatea de stat americană a făcut-o. După informaţiile pe care poliţia le deţinea, copiii comunităţii respective – peste 20 – ar fi fost supuşi anu­mi­tor abuzuri, nu se ştie exact în ce fel (nu s-a făcut nici o precizare în acest sens). Autorităţile au hotărît să salveze copiii. A fost un fel de asediu al clădirilor şi terenului în care trăia comunitatea, se pare chiar cu schimb de împuş­că­­turi, deşi nici măcar un cartuş de-al asediaţilor nu a fost produs ca dovadă că şi aceştia au tras, ci simpla afirmaţie a oficialităţii, după modelul prea bine cunoscut nouă din cei aproape 50 de ani de comunism. În cele din urmă, toate clădirile au fost incendiate şi toţi trăitorii din acea comu­nitate au murit, inclusiv copiii, arşi de vii. Chiar dacă ar fi ade­vărată afirmaţia autorităţilor, anume că ase­diaţii au pus ei înşişi foc clădirilor, autorii morali şi ma­te­riali rămîn tot asediatorii. Fără ei, nimeni nu ar fi fost ars de viu. Nimeni nu a fost tras la răspundere, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În felul acesta, o acţiune care părea de bună intenţie s-a terminat prin arderea de vii a tuturor celor care locuiau acolo.

La Blue Ridge, o familie şi cîţiva prieteni s-au de­cla­rat separatişti, refuzînd să se mai supună autorităţii de stat, fără însă a ataca pe cineva. Între ei era şi o femeie tînără, cu un prunc la sîn. Pentru America, separatismul este tot atît de criminal ca şi neplata taxelor către Stat. Îndată alarma a cuprins autorităţile, chiar şi pe cele fede­rale; s-a descoperit că unul dintre separatişti cumpărase clan­destin nişte arme (în Statele Unite, în paranteză fie spus, circulă milioane de arme clandestine, care fac zilnic zeci şi sute de victime) şi s-a început asedierea micului grup. Au fost împuşcături şi victime de ambele părţi. Trăgători de elită au fost trimişi de către FBI, ca şi cum ar fi fost acolo ceva similar situaţiei din Kosovo – pe atunci existente numai în planurile SUA. Un copil de 14 ani este împuşcat cu sînge rece, ca şi acea tînără mamă, chiar în timp ce îşi alăpta pruncul! O crimă mai monstruoasă decît oricare alta: să ucizi o mamă exact în clipa în care îşi îndeplinea cel mai sacru oficiu – alăptarea pruncului! Nimeni nu a fost tras la răs­pundere. Trăgătorul de elită care a împuşcat mama a fost declarat nevinovat; el nu şi-a făcut decît datoria, executînd un ordin neformal…

Astfel de violenţe oficiale sînt de natură să justi­fice violenţele particulare şi să reducă puterea de înţelegere a răului iscat, pentru că exemplul oficial, totdeauna mult mai dezastruos decît cel particular, reduce în ochii auto­rului indi­­vidual proporţiile propriului său act de monstruo­zitate.

Într-un sens, aşa se explică asasinatele săvîrşite de numeroşi copii de şcoală, între 11 şi 18 ani, împotriva cole­gilor şi profesorilor lor. Filmele de violenţă, creaţii ale unor autori mînaţi parcă de intenţia diabolică de a distruge orice milă în inima fragedă şi nerezistentă a copiilor, chiar dese­nele animate, în care violenţa are loc la un grad tot mai înalt, şi aproape de fiecare dată cel atacat, împuşcat, otrăvit se reface, îi determină pe copiii de grădiniţă, şi chiar pe cei de vîrstă mai mare, să creadă că o împuşcătură, o lovitură cu toporul sau cuţitul nu înseamnă mare lucru, pentru că cel spintecat se reface imediat şi lupta mortală continuă, aşa cum se întîmplă şi la maşinile de jocuri! Aşa cresc copiii americani – şi nu numai ei. Educaţia din şcoală îi ridică pe copii împotriva părinţilor, iar profesorii care o fac nu-şi dau seama că vor fi ei înşişi victime ale violenţei copiilor educaţi astfel, cărora li se spune că au toate drepturile şi nici o obligaţie, că dacă părinţii le cer ceva sau îi forţează să înveţe mai mult, ei trebuie să-şi denunţe părinţii, urmînd ca poliţia să-i aresteze, iar copilul sau copiii să fie duşi la un orfelinat, de unde vor fi înfiaţi de altcineva etc. Dacă un copil nu-şi iubeşte părinţii care îl cresc şi-i asigură o viaţă comodă, pe cît le stă în putinţă, cum îl va iubi el pe pro­fe­so­rul care îi dezlănţuie instinctele nestăpînite­? În felul acesta, demonizarea se produce încet şi insidios, pînă la distrugerea sufletească a copilului, la care îşi aduce con­tribuţia şi muzica demonică a rock-ului, ce îndeamnă la sinucidere, la disperare, la asasinat şi, mai ales, la adorarea lui Satan.

Începînd din 1997, în mai mult de zece şcoli au avut loc violenţe împlinite sau doar tentative de ucideri în masă, ajungîndu-se pînă la aproape o sută de victime dintre copii şi profesori. După asasinatul îngrozitor din Littleton, Colo­ra­do, unde doi elevi, în jurul vîrstei de 16 ani, au ucis 12 colegi şi un profesor (pe mulţi dintre ei fără motivaţii personale), sinucigîndu-se după aceea, investigaţiile şi per­che­zi­ţiile făcute de poliţie în licee au scos la iveală nume­roase com­ploturi ale elevilor de a ucide în masă colegi şi profe­sori. La liceul din Norton, Ohio, după mai multe des­cinderi făcute de poliţie, care a percheziţionat dulapurile ele­vilor şi genţile, a fost găsit, la un elev de 14 ani, un întreg plan de asasinare în masă a colegilor şi profesorilor, în capul listei figurînd chiar părinţii autorului!

La un liceu din San Marcos, Texas, poliţia a des­co­perit că patru elevi în vîrstă de 14 ani au complotat să ucidă mai mulţi colegi şi profesori şi, pentru această crimă în masă, şi-au procurat arme şi au fabricat bombe. Într-un sat numit Taber (Alberta, Canada), un elev de 16 ani a venit la şcoală înarmat cu o puşcă de calibrul 22 şi a descărcat-o în plin, în colegii săi. Nefiind însă obişnuit cu manevrarea ar­mei, a împuşcat mortal doar un singur elev şi l-a rănit grav pe un altul. Altfel ar fi putut face un masacru şi mai mare decît cel din Littleton. Aproape în fiecare zi, ziarele ne vor­besc de noi şcoli în care se descoperă comploturi ucigaşe ale adolescenţilor împotriva colegilor, profesorilor, părin­ţilor – şi, fără îndoială, aceste “descoperiri” vor continua încă multă vreme.

Tragedia din Colorado rămîne un punct de referin­ţă privind violenţele adolescenţilor americani, dar, în acelaşi timp, ea ne descoperă rădăcinile răului, care vine de la diavol, prin conducători, părinţi, profesori. Ziarele din 16 mai 1999 anunţau că, în Port Huron (Michigan), patru elevi, doi de 14, unul de 12 şi unul de 13 ani, au pregătit un masa­cru în masă al colegilor şi profesorilor, prin împuşcarea în plin, cu ocazia unei adunări a şcolii, detonînd apoi şi o bom­­bă. Ambiţia lor mărturisită era să depăşească masacrul de la Şcoala Colombine din Littleton, Colorado. Un alt re­cent masacru de acest fel este cel din Conyers, Georgia, unde un copil de 15 ani a venit cu o puşcă, în ziua de 20 mai, dimineaţa, la ora cînd copiii veneau la şcoală, şi a descărcat-o în plin, fără vreo ţintă precisă, rănind şase elevi. Din fericire, nici unul nu a murit, medicii reuşind să-i sal­veze.

Acesta este idealul unor copii crescuţi în morala şcolii ateiste americane, unde poţi vorbi de Marx, de Stalin, de Satan, dar în nici un caz de Hristos! Singurul şi supremul ideal al acestor copii fără credinţă, fără morală, fără măcar un ideal intelectual, este să întreacă masacrele făcute de ame­ricani în Serbia, cu bombe teleghidate, azvîrlite împo­triva ţăranilor, a orăşenilor, a copiilor şi a nepu­tin­cio­şi­lor, de la înălţimi uriaşe şi din avioane care nu pot fi atin­se de nici un obuz!

În ultimul timp, se înmulţesc apelurile telefonice ale unor copii, prin care se anunţă în mod mincinos că o bombă a fost pusă în şcoală. Nici nu-i de mirare, avînd în vedere minciunile preşedintelui Clinton, pe care Parlamentul ame­rican le-a declarat “greşeli de exprimare”, ca şi minciunile administraţiei SUA cu privire la războiul din Serbia, care ar fi dus… “din motive umanitare”, pe cînd bombardarea re­fu­­­giaţilor kosovari n-ar fi decît o minciună scornită de sîrbi. În clipa în care se dovedeşte că piloţii americani chiar i-au bombardat  pe refugiaţi, întîmplarea este iarăşi o ma­ne­­­vră sîrbească! În sfîrşit, cînd se dovedeşte, fără dubiu, că bombele americane au ucis zeci şi sute de persoane civile, totul este “o greşeală regretabilă”, ca şi bombardarea Ambasadei chineze, a spitalelor şi a vechilor biserici sau mă­năstiri, minciună pe care nimeni n-o crede, dar, ca şi în comunism, trebuie preluată oficial şi declarată… adevăr de netăgăduit!

În general, se caută să se explice acţiunile criminale în masă ale tinerilor prin boli mintale, prin exemplul rău al lui Hitler şi al naziştilor de acum 60 de ani, prin apartenenţa la unele grupuri de violenţă, cum a fost, de pildă, Mafia Tren­cicoturilor Negre din Littleton, sau la diferite “sub­cul­turi” (cum sînt numite în mass media), de categoria “goticului”. Am putut asista, pe calea televiziunii, la zeci de pri­ve­ghiuri, de comemorări funerare, de discursuri rostite de profesori, elevi, pastori şi conducători politici ai Americii, în special cu ocazia tragediei din Colorado. Aproape nici unul (şi în special oficialii) nu a mers la rădăcina răului, nu s-au vizat pe ei înşişi ca vinovaţi de dezastrul moral din inimile actualelor generaţii de adolescenţi. Fiecare a căutat să vorbească la un nivel cît mai neutru cu privire la vina şi cauzele adevărate ale acestei stări de lucruri, urmărind să scoată cît mai multe efecte lacrimogene din întîmplarea ma­cabră a asasinatelor şi, eventual, nişte rezultate pozitive privind numărul de voturi în viitoarele alegeri. Au venit, la pomenirea celor ucişi, cîntăreţi care au cîntat foarte frumos şi chiar lacrimogen – era, într-adevăr, tulburător ce se petre­cuse… –, dar departe de adevărul cel mai dureros: ca­u­za crimelor, demonismul social, rezultat al acţiunilor de­mo­­nice curente din societatea americană.

Pentru cel care priveşte cu atenţie la fapte şi la răsunetul lor în inimile ascultătorilor, pînă la urmă tot adolescenţii au înţeles mai bine sensul mistic al celor în­tîm­plate. Ei au fost singurii – nu poeţii-cîntăreţi, nu părinţii sau profesorii, nu oficialii, ci copiii de 14-18 ani – care au înţeles că inima tuturor copiilor este cîmpul de luptă dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satan, şi că liderii, pro­fe­sorii, părinţii sînt responsabili de rezultatul acestei lupte, de cui îi revine victoria finală. Unii dintre copii i-au numit, cel puţin pe o parte din colegii lor ucişi, martiri. Martir, în sensul genuin al termenului, înseamnă “cel care depune o măr­turie” (indiferent cît de scump plăteşte acest curaj) în favoarea unei credinţe bune. Cel puţin două fete dintre cei ucişi la Littleton, Colorado, au fost numite muceniţe. (Să menţionăm că oficialii s-au ferit ca de foc de folosirea aces­tui termen.)

A urmat atacul împotriva fostei Iugoslavii, sub pre­textul oprimării populaţiei albaneze din Kosovo (care ur­mărea demult, prin perfide lupte de gherilă, separarea de Serbia). Această opoziţie sîrbă faţă de tendinţa de secesiune kosovită era, pentru americani, o crimă groaznică, în timp ce acţiunile separatiste făcute de grupuri americane ridicol de mici erau crime împotriva autorităţii de stat şi fuseseră sanc­ţionate cu arderea de vii sau cu împuşcarea împri­ci­na­ţilor!

Nu este nimeni atît de naiv încît să-şi închipuie că preşedintele Clinton a pornit acest război (de fapt, o invazie fără declaraţie de război, fără consultarea ONU sau a Consiliului de Securitate) din vreun motiv umanitar. Dacă ar fi fost aşa, Clinton ar fi trebuit să intervină în primul rînd în Ruanda, unde, în numai două săptămîni, au fost exter­minaţi opt sute de mii de Tutsu, iar cîtorva mii de copii, de la sugari pînă la cei de 13-14 ani, li s-au tăiat ambele mîini, de la coate, pentru a-şi aduce mereu aminte că nu au nici un drept! Ca să nu mai vorbim de sutele de mii de Tutsu ucişi după aceea…

America nu a mişcat un deget, iar ziarele relatau aces­te monstruozităţi ca pe fapte diverse şi senzaţionale. Umanismul american dormea. În schimb, împotriva Serbiei, pentru situaţii cu mult mai puţin grave (şi, în fond, pe linia antiseparatistă atît de practicată în America), s-a dez­lănţuit un război de o cruzime nemaiîntîlnită: un bom­bar­dament de luni de zile, ţintind toate obiectivele care asigură cadrul de existenţă al populaţiei civile (case, şcoli, uzine de apă sau de electricitate, poduri, cimitire, bise­rici…), încer­cîn­du-se exterminarea unui popor – vorbesc de popor, iar nu de conducători – care rezistase pînă la sfîrşit Germaniei naziste, viteaz şi demn, şi care, dintre toate naţiunile date pradă Rusiei comuniste de către americani şi englezi, nu a fost o ţară-satelit nici a Ger­ma­niei, nici a Rusiei Sovietice. S-a uitat acest lucru – şi nu fără intenţie.

Problema Kosovo se putea rezolva altfel, nu prin exterminarea populaţiei sîrbe, nu prin uciderea civililor şi chiar a refugiaţilor kosovari. “Greşelile” americanilor sînt numeroase şi ciudate [1], cel puţin atîta vreme cît generalii americani se întrec în a face declaraţii pompoase: “… avem cei mai buni piloţi, avem cele mai bune avioane, avem cele mai bune arme…” etc., etc. Războiul total care se duce, nu împotriva armatei adverse, ci împotriva populaţiei civile (femei, copii, bătrîni, handicapaţi), este cea mai criminală invenţie a secolului nostru, aplicată din plin, în egală mă­sură, de nazişti, de ruşi, ca şi de americani şi aliaţii lor din cel de-al doilea război mondial; şi se aplică astăzi numai de către americani (şi aliaţii acestora), pentru că ei sînt sin­gurii care mai invadează astăzi state libere şi suverane, fără de­cla­raţie de război.

În 1998, cînd America a atacat Irakul, bombardarea populaţiei a încetat după trei zile, pentru că musulmanii îşi sărbătoreau Ramadanul. Fireşte, ne-am bucurat de acest res­pect american pentru credinţa unei populaţii, deşi noi sîntem creştini, iar aceia musulmani, şi, după cum ştim cu toţii, chiar violent anticreştini. Dacă America respectă cu ade­vărat credinţa popoarelor, atunci de ce nu a suspendat şi bombardamentul asupra Serbiei în timpul Sfintelor Paşti [2]? Oare Iisus şi jertfa Lui pentru omenire nu meritau cel puţin tot atît respect ca şi Mahomed? Toţi capii Bisericilor creş­tine, începînd cu Papa şi Patriarhii, împreună cu preoţii şi cre­din­cioşii, s-au rugat de America să suspende bom­bar­damentul măcar pe timpul Săptămînii Patimilor şi în cele trei zile de Paşti, dar d-l Clinton a refuzat. Ierarhii ortodocşi din America au trimis o scrisoare, în acest sens, Casei Albe. Pînă acum nu s-a primit nici un răspuns. Ca preot ortodox, am trimis şi eu o scrisoare preşedintelui Clinton la Casa Albă, prin Depar­ta­mentul de Stat, secţia Human Rights. Presupun că scrisoa­rea mea, prin care solicitam încetarea completă a bombar­damentelor din Serbia pentru cele trei zile ale Sfintelor Paşti (aşa cum se procedase în Irak, de Ramadan), pentru a nu însîngera lumina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, a ajuns la Casa Albă. Presupun. Nu am primit nici un răs­puns, deşi, în general, scrisorile trimise Preşedinţiei primesc un răspuns oficial. Bombardamentul nu a încetat, după cum ştim cu toţii, deşi a fost mai puţin intens, conform comu­nicatului american. Ceea ce înseamnă că nu mai există nici un pic de respect pentru creştinătate în inimile acestor conducători de state “creştine” din lumea “civilizată” euro­peană!

Am transmis acelaşi mesaj şi ziarului Washington Post. Un redactor – o doamnă – de la secţia de “Religie” şi-a arătat interesul şi mi-a promis că va da publicităţii scri­soarea mea. N-a făcut-o însă. Autocenzura este mai grea decît orice cenzură impusă.

Astfel, America, în toată nepă­sarea ei, trăieşte o tragedie tăcută, un imens gheţar al fricii, care însă apare numai foarte puţin la suprafaţă. Dedesubt, spai­mele, demonismul lucrează şi, din cînd în cînd, izbucnesc crime în masă, în oribile masacre, sau în nenorociri şi calamităţi cum n-au mai fost niciodată pe aici.

O dată cu bombardarea Iugoslaviei, o lungă serie de neno­rociri s-au abătut asupra Americii, începînd cu masa­crul de la Şcoala Colombine din Colorado: un uragan feroce bîntuie mai multe state, în principal Oklahoma, care a avut o clădire guvernamentală aruncată în aer acum doi ani (cînd au murit circa 138 de persoane, adulţi şi copii), uragan care a făcut pagube de mai multe miliarde şi a ucis peste 40 de persoane. Imaginile de la televiziune sînt dezo­lante: un pustiu de dărîmături şi de oameni care plîng după cei morţi şi după tot ce au pierdut. Un incendiu distrugător arde mii de hectare de pădure în Florida, ceea ce va afecta climatul, şi aşa arid, al statului. Un vas de turism – de fapt, o amfibie de pe lacul Hamilton, din statul Arkansas – se scu­fundă fulgerător, în mai puţin de trei minute, şi mai multe persoane – peste 10 – mor înecate. Un autobuz de plă­­cere se ciocneşte de un camion şi este azvîrlit peste balustrada şoselei, într-un şanţ unde circa 20 de persoane mor pe loc, alte vreo şase murind ulterior în spital, iar cei­lal­ţi fiind în situaţie critică.

Şi înşiruirea ar putea conti­nua…

Unele persoane au făcut o paralelă între ce se întîmplă în Serbia – vorbesc de fiecare “victorie” ame­ricană, constînd în distrugeri de poduri şi alte obiective sîrbeşti cu victime omeneşti – şi “sancţiunea divină” căzută pe cetăţenii americani. Astfel, vedem că pentru fiecare grup de iugoslavi ucişi în bombardament a pierit un număr aproa­­pe egal de americani în calamităţi naturale, accidente şi ucideri în masă. De altfel, cel mai mare număr de morţi prin bombardament l-au constituit victimele din rîndul săr­manilor refugiaţi din Kosovo, ucişi de cei mai buni piloţi din lume, piloţii americani! Imediat după bombardarea Ambasadei chineze, un oficial al Pentagonului a apărut la tele­vizor şi a precizat că nu vor înceta războiul din Serbia, pentru că… nu au nici un motiv (aceleaşi cuvinte: “… avem cei mai buni piloţi din lume, cele mai bune avioane, cele mai bine ghidate bombe…” etc.). În afară de victimele celor două mari bombardamente din Kosovo, doar la bom­bar­darea Belgradului, din 1 mai [1999], au mai murit un număr de 40 de persoane (sîrbi). În rest, numărul victimelor a fost, la fiecare în parte, mai mic decît numărul celor din Colo­rado, Arkansas, Oklahoma, lacul Hamilton sau autobuzul din New Orleans… Trezeşte-te, Americă!

Trecînd în revistă toate aceste date şi reflexul lor paralel, ca “sancţiune divină”, ne întrebăm care este ade­văratul substrat al celor întîmplate în fosta Iugoslavie? Motivaţia umanistă nici nu mai poate intra în discuţie. Cazuri de persecuţie a unor minorităţi de către o majoritate, şi invers, sînt nenumărate, iar Americii nu-i pasă. Îi pasă cel mult cetăţeanului de rînd, care se înduioşează de orice nenorocire, dar, în nici un caz, oficialilor. Rush Limbaught, un comentator de radio de dreapta, adică tradiţionalist, atrăgea atenţia ascultătorilor, încă de la înce­putul răz­bo­iu­lui, că această acţiune (în care America tîrăşte, pentru com­pro­mitere, întreaga Europă) este consecinţa unui establishment – un fel de guvern ascuns, care decide acţiunile inter­naţionale şi care testează poziţia lumii civilizate prin acest război. Dacă omenirea va ceda, ei vor merge înainte, împăr­ţind lumea, desfiinţînd graniţe, dînd părţi din corpul ţărilor unor vecini, pentru a amesteca naţiunile, a ridica minori­tăţile împotriva majorităţilor şi invers, fapt care va uşura enorm guvernarea lumii prin acest establishment inter­na­ţional.

Rusia a căzut la examen. S-a dovedit slabă, fără putere de decizie, conştientă că o angajare în război în­seamnă sinucidere. China s-a dovedit şi ea slabă, în ciuda demonstraţiilor de stradă care au durat zile în şir după bombardarea Ambasadei din Belgrad. În momentul de faţă, China comunistă nu urmăreşte decît obţinerea unor avantaje comerciale, ceea ce nu înseamnă că, pe linia unei vicle­nii orientale, ea nu urmăreşte să cîştige timp, bani şi bună­stare, pentru a ataca mai tîrziu, cu mai mulţi sorţi de izbîn­dă, mai ales acum, cînd a văzut neputinţa NATO de a rezol­va o problemă de dimensiuni ridicole din Europa…

Ziarul Los Angeles Times din 25 august 1992 publi­ca un articol scris de şase “geografi” despre cum va arăta Europa şi lumea în general, sub aspect politico-geografic, la sfîrşitul secolului nostru şi începutul mileniului trei. Oricine doreşte, poate obţine ziarul. Nu voi menţiona decît unele lucruri care s-au întîmplat şi se pot întîmpla, deşi unele par improbabile: la sfîrşitul secolului, Kosovo se va rupe de Iugoslavia şi va trece la Albania (America a început antrenarea trupelor de gherilă din Kosovo încă din 1992); Cehoslovacia se va împărţi în două (lucru care s-a şi întîm­plat, de altfel); Transilvania va redeveni parte din Ungaria; o parte din Bucovina (?) se va reîntoarce la România; o parte din Basarabia va deveni regiune autonomă nistreană, ţinînd de Ucraina; Crimeea va deveni autonomă, dar va ră­mî­ne parte din Ucraina; Rusia va pierde aproape toate ţările care au format imperiul sovietic etc. Viziunea se întinde asu­pra întregii lumi.

Washington Post, ziar care pare cel mai legat de esta­blishment, publică, în numărul din 15 mai 1999, un articol în care autorii, Aivars Slucis şi Albert Lea, propun so­lu­ţii pentru lumea europeană pe baza unor planuri din 1992 şi 1998. Soluţia discutată de ei pentru conflictul din Iugoslavia este ca fiecare ostaş sîrb, fiecare poliţist sau func­ţionar sîrb care a fost în Kosovo, după februarie 1998, să fie condamnat la 30 de ani închisoare! În ceea ce priveşte Rusia, America ar putea cumpăra o parte din ea, o “nouă Alaskă”, pentru că Rusia va ajunge inevitabil la faliment. Apoi, Rusia va fi redusă numai la o zonă de dimensiunea Elveţiei (în jurul Moscovei, cu o populaţie de zece milioane de locuitori, doar pentru a se păstra limba rusă), prin ofe­ri­rea a cîte o sută de mii de dolari fiecărui cetăţean rus, în sco­pul părăsirii definitive a fostului teritoriu sovietic! America ar avea nevoie, pentru a realiza această operaţiune delirantă, de 14 trilioane de dolari. Fiecare ţară va primi un număr de ruşi, proporţional cu populaţia ţării respective. Americii îi vor reveni astfel 14 milioane de ruşi. Fiecărui rus plecat din ţara lui i se va plăti, la început, 30% din suma de o sută de mii de dolari, restul urmînd să i se dea în rate de cîte 10% anual, vreme de 7 ani, pentru că, spun autorii, “nu poţi avea încredere în ruşi”! Autorii nu precizează cu ce populaţie va fi colonizată Rusia devenită ţară pustie. Pro­babil cu alte populaţii dislocate prin metode mai puţin co­mer­­­ciale, pen-tru că nu mai sînt ţări mari ca Rusia în zona europeană. Articolul, în ciuda aspectului său de ficţiune, este foarte interesant, căci ne dezvăluie un plan de distru­gere a lumii actuale, desfiinţarea naţiunilor, pierderea cre­din­ţei şi a moralei, instituirea unei etici dictate de un esta­blishment ocult, cu pretenţia de-a conduce lumea după bunul său plac.

Ziarele din 13 mai [1999] anunţă cum că Congresul Ame­rican a aprobat suma de unsprezece miliarde şi jumă­tate de dolari – aproape dublul sumei cerute de Clinton! – pentru continuarea războiului din Balcani. Aceasta arată hotă­rîrea dîrză a establishment-ului de a-şi duce pînă la capăt acţiunea începută.

Ultima întrebare pe care ne-o punem este: De ce oare această îndîrjire extraordinară împotriva ţărilor ortodoxe? Catolicii au sesizat deja îndîrjirea şi cred că o unire cu Biserica Romano-Catolică ar putea salva ţările noastre. Ţinta finală este distrugerea oricărei religii, iar acest lucru se va întîmpla, mai devreme sau mai tîrziu, dacă Bisericile nu vor înţelege acest adevăr şi nu-şi vor concerta rezistenţa. Iisus ne vorbeşte de o turmă şi un păstor, dar şi satana vrea acelaşi lucru. Şi după cum Mîntuitorul Şi-a început Împărăţia Sa în această lume, tot aşa şi-a început-o şi satana, într-o grabă care dovedeşte că nu mai are mult. Agenţii lui în această lume grăbesc extin­de­rea împărăţiei sale şi, din această cauză, fac greşeli. Dacă un război făcut de America şi aliaţii săi, puteri şi supra­puteri, împotriva unei naţiuni de 11 milioane locuitori costă aceste sume colosale, fi-va establishment-ul în stare să ducă acelaşi război împotriva unor mari naţiuni precum Rusia – aşa în descompunere cum este ea – sau China, cu toate pro­ble­mele ei economice [3]? Incontestabil, nu. Esta­blish­ment-ul nu-şi poate permite folosirea armelor nucleare, de teama unei riposte la fel de dure din partea marilor adversari. Pe de altă parte, în pofida ficţiunilor cine­ma­to­gra­fice, nu există soldat mai prost în luptele de teren decît militarul american. Să nu se uite că naziştii au avut cele mai mari pierderi de oameni în războiul de gherilă din Iugos­lavia. De aceea, Clinton nu a cedat presiunilor lui Blair de a desfăşura trupe de teren în Kosovo, ştiind bine că, în mo­mentul în care 20 sau 30 de ostaşi americani se vor întoarce în sicrie la fami­liile lor, atunci războiul s-a terminat – şi mandatul lui Clinton, de asemenea. Ultima sa schimbare de poziţie, privind trupele de uscat în zona Kosovo, mi se pare o in­con­ştienţă din partea lui, sau poate un bluf, ştiind că ger­manii nu vor accepta.

Ortodoxia este de două ori duşmanul de moarte al establishment-ului: mai întîi, pe plan mistic, pentru spi­ritualitatea ei şi pentru puterea rugăciunii, datorate duhului apostolic din mănăstiri, teren în care satana şi acţiunea sa unificatoare, sub conducerea lui Antihrist, este adînc sub­mi­nată; în al doilea rînd, pentru că ea nu are inter­na­ţionalismul catolic, învăţînd că ne vom prezenta la Jude­cata Finală fiecare în rîndul cetei sale: “Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia, dar fiecare la rîndul cetei lui, Hristos fiind începătură” (I Corinteni 15, 22-23). Această credinţă dă naţiunilor o justificare mistică şi nezdruncinată [4]: ideea de demnitate şi de responsabilitate în faţa lui Dumnezeu a fiecărui neam pentru modul în care şi-a împlinit misiunea sacră şi comună tuturor membrilor săi pe acest pămînt, care este singurul spaţiu de lucrare a mîn­tuirii. Establishment-ul satanic se ciocneşte astfel de o dem­nitate şi o unitate mistică şi de o independenţă a fie­cărui neam care îl împiedică de la realizarea turmei unice de sub conducerea lui satan. De aceea, acesta lucrează pe toate căile: prin propagarea ideilor universaliste, prin denigrarea ideii naţionale, prin filosofie şi falsă doctrină politică “democrată” pentru desfiinţarea naţiunilor, pe calea războa­ie­lor distrugătoare (mai crunte decît cele hitleriste sau comuniste, din pricina armamentului mult mai ucigaş), prin sărăcirea şi înfometarea naţiunilor, spre a le pune în postură de sclavie modernă, şi prin defetism, cînd se inculcă întregii lumi ideea fără ieşire că, în conjunctura actuală, nu există altă şansă decît să ajungi sclav la americani şi “aliaţii” lor – care, practic, sînt şi ei tot nişte sclavi – sau să ajungi sclav la ruşi. Să alegi, adică, între un drac mai negru şi unul mai cenuşiu! Pentru Dumnezeu şi pentru minunile puterii Lui nu există loc în politica inter­naţională americană dusă de Clinton, Madeleine Albright şi Cohen (la ordinul cui?).

În orice caz, dincolo de orice teorie a dracilor negri şi cenuşii, se dovedeşte limpede că NATO este o orga­ni­za­ţie umflată propagandistic şi cine o cercetează mai de în­de­aproape constată că nu este decît vată de zahăr pe băţ. În clipa în care ai strîns-o în mînă, “vata” (teoria umanistă) dispare şi nu rămîne decît “băţul” grosolan şi ucigaş! Cine cheltuieşte miliarde şi miliarde de dolari numai pentru a distruge civilizaţia străveche a unei populaţii europene de 11 milioane locuitori, acela nu va fi în stare să cheltuiască de două mii de ori mai mult pentru a ataca Rusia şi, cu atît mai puţin, China. Experimentul din Serbia, indiferent de rezul­tatul final, este un eşec răsunător al politicii de agre­siune a NATO şi al încercării sale de a împinge ţările Europei de Est în braţele Rusiei, pentru a-şi justifica ata­curile împotriva populaţiei paşnice a acestor ţări, spre distrugerea neamurilor şi a credinţei.

Ei uită însă prea uşor că, deasupra tuturor, prive­ghează ochiul lui Dumnezeu şi că numai El este Cel Ce poate să înalţe cu adevărat şi să doboare, să dea viaţă şi să o ia la soroc.

Istoria cu David şi Goliat este oricînd repetabilă, iar Golemul, oricît de fioros, se dovedeşte adesea a avea picioare de lut…

Nota bene: Spre sfîrşitul lunii noiembrie 2001, fiica lui Billy Graham a fost intervievată pe TV National, la Early Show, şi Jane Clayson a întrebat-o: “Cum a putut Dumnezeu lăsa să se întîmple acest lucru?” [valul de delincvenţă juvenilă şi de asasinate în masă din şcolile americane]. Iar Anne Graham a dat un răspuns sincer şi emoţionant, de o adîncă şi gravă luciditate. Ea a spus (traducerea şi cele cîteva paranteze drepte îmi aparţin):

“Cred că Dumnezeu a fost foarte întristat de ceea ce s-a petrecut, aşa cum sîntem şi noi; dar, de ani de zile, noi Îl tot somăm pe Dumnezeu să plece din şcolile noastre, să plece din guvernul nostru, să plece din viaţa noastră. Or, ca un gentleman ce este, cred că El S-a re­tras ca atare. Cum să ne mai aşteptăm ca Dumnezeu să ne dea bine­cu­vîntarea şi protecţia Lui, cîtă vreme noi Îi tot cerem să ne lase în pace?!

Să ne uităm puţin. Eu cred că totul a început atunci cînd Madeleine Murray O’Hare [care a fost ucisă şi al cărei cadavru a fost descoperit de curînd] a declarat patetic că n-ar fi de dorit nici un fel de rugăciune în şcolile noastre, iar noi am răspuns: OK!

După aceea, altcineva a proclamat că ar fi mai bine să nu se mai citească nici Biblia în şcoli… Biblia care învaţă: “Să nu ucizi! Să nu furi! Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”... Şi noi am răspuns: OK!

Apoi doctorul Benjamin Spock a spus că nu trebuie să tragem nici o palmă copiilor noştri cînd fac rele, pentru că mica lor perso­nalitate ar putea fi lezată şi le-am putea afecta grav propria lor părere despre ei înşişi [de notat că fiul doctorului Spock s-a sinucis]. Şi noi ne-am zis că un expert ştie ce vorbeşte cînd afirmă aşa ceva, astfel că am răspuns din nou: OK!

Apoi cineva a opinat că profesorii şi educatorii ar face mai bine să nu aplice nici un fel de pedepse disciplinare, atunci cînd copiii noş­tri fac rele. Şi administratorii şcolii au declarat că nici un membru al corpului didactic nu se va mai atinge de vreun elev, chiar dacă acesta va face rele, pentru că nu vrem să avem o proastă publicitate şi nici să fim daţi cumva în judecată [deşi este o foarte mare diferenţă între a aplica pedepse disciplinare şi «a lovi», «a bate», «a umili» etc.]. Şi noi am răspuns: OK!

Apoi altcineva a strigat să le lăsăm pe fetele noastre să facă avorturi, dacă aşa cred ele de cuviinţă; ba nici măcar n-ar trebui să le mai spună părinţilor! Şi noi am răspuns: OK!

Acelaşi înţelept membru al conducerii şcolii a spus că, de vreme ce băieţii sînt ca băieţii şi o vor face oricum, haide mai bine să le dăm copiilor noştri prezervativele de rigoare, ca să se bucure nestin­gheriţi de plăcerile pe care le rîvnesc, şi nici nu le vom spune părinţilor lor că ei le primesc de la şcoală. Şi noi am spus: OK!

Apoi unii dintre oficialii noştri de la vîrf au declarat că nu con­tează ce facem noi în viaţa noastră particulară, atîta vreme cît ne îndeplinim munca. Şi, fiind de acord cu ei, am admis că nu contează ce face fiecare – inclusiv Preşedintele – în viaţa lui privată, cîtă vreme eu am un serviciu şi economia merge bine. OK!

Apoi cineva a spus că putem publica reviste cu fotografii de femei goale, denumindu-le «inofensive» şi considerîndu-le doar ca pe o banală apreciere a frumuseţii corpului feminin. Şi noi am încuviinţat din nou: OK!

Şi iarăşi, cineva a luat această apreciere de bună şi a făcut un pas mai departe, publicînd fotografii cu nuduri de copii, şi apoi încă un pas, punînd aceste nuduri pe Internet, ca să fie lesne accesibile tuturor. Şi noi am zis: OK, ei au dreptul, desigur, la libertatea de exprimare!

După aceea, industria distracţiilor a zis să facem show-uri TV şi filme care să promoveze comercial vulgarităţile, violenţa şi sexul ilicit. Să dăm pe piaţă o muzică prin care să lăsăm să se afirme libere violul, drogurile, crima, sinuciderea şi alte teme satanice. Şi noi am zis: OK., toate astea nu sînt decît nişte distracţii oarecare şi nu au neapărat un efect nociv, pentru că oricum nimeni nu le va lua în serios, aşa că mergeţi înainte!

Şi ne mai întrebăm acum de ce oare copiii noştri n-au nici o conştiinţă, de ce nu deosebesc ce este bine de ce este rău şi de ce nu le pasă cînd ucid străini sau colegi de clasă, sau cînd decid ei înşişi să se sinucidă! Probabil că, dacă ne-am gîndi mai îndelung şi mai adînc, ne-am putea închipui de ce…

Cred că NOI CULEGEM CEEA CE AM SEMĂNAT”.

Pr. Gh. CALCIU

[1] A se vedea, în cadrul acestei antologii (XLI), “Lecţia americană” (mai ales nota 3). [Nota Blog]

[2] A se vedea, în cadrul acestei antologii (XXXVIII: “Puncte cardinale 100”), şi “Măcel de Buna Vestire”. [Nota Blog]

[3] Între timp, China s-a redresat spectaculos, iar în anii următori se apreciază, chiar de către analiştii cei mai avizaţi, că va deveni prima putere mondială, detronînd Statele Unite! Problema pusă de autor este mult mai serioasă astăzi decît putea să pară acum 14-15 ani. [Nota Blog]

[4] Speculaţie teologică pe baza versiunii româneşti curente astăzi (şi pe care am preluat-o şi eu la un moment dat, nu foarte inspirat, în fundamentarea creştină a naţionalului: cf., între altele, vol. colectiv Fiecare în rîndul cetei sale. Pentru o teologie a neamului, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, passim). Adevărul este că traducerea literală din greceşte e mult mai banală: “fiecare la rîndul său”. Despre legitimitatea şi judecata neamurilor se pot invoca însă alte locuri scripturistice, mai concludente, îndeosebi din Apocalipsă (bunăoară cap. 21, vv. 24 şi 26). Traducerea citată de autor din I Corinteni 15, 23 este prea “interpretativă” raportată la locul respectiv din original, dar se poate susţine prin raportare la alte versete biblice şi la anumite referinţe din exegeza ortodoxă mai veche sau mai nouă (cf. între altele, chiar pe acest blog, “Neamul în Biserică” sau “Luptători împotriva luiDumnezeu?”). [Nota Blog]   

* Pr. Gh. Calciu, “Demonizarea Americii”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 8/104, august 1999, pp. 4-5 (partea întîi), nr. 9/105, septembrie 1999, p. 16 (partea a doua) şi nr. 10/106, octombrie 1999, p. 3. Text introdus în mai multe volume ale autorului, între care şi Homo americanus. O radiografie ortodoxă, Editura Christiana, Bucureşti, 2002 (reed. 2007), pp. 21-38.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)