Revista Puncte
cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război
şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a
apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre
această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
"Trandafir de la Moldova"...
1998
FABULĂ CU TRANDAFIR
Ce s-ar fi făcut românii, în ultimii zece ani,
fără televiziune? Bătrîneşte vorbind, ţi se sparie gîndul! Mai întîi, spre sfîrşitul
anilor '80, raţia de două ore de program politico-ideologic a întins bine
nervii naţiunii şi a făcut-o să-şi îndrepte antenele spre bulgari; în felul
acesta, am devenit şi noi mai căpoşi, exact cînd “agenturile” puneau de-o
revoluţie. De la întreruperea unei emisii televizate au înţeles românii, în
decembrie '89, că se întîmplă ceva. În cîteva zile, televiziunea a devenit
deopotrivă creierul, inima şi maţul gros al “Revoluţiei române”. Armă
redutabilă în mîna puterii “emanate” (“Aţi minţit poporul cu televizorul!”),
micul ecran ne-a amenajat apoi, timp de şapte ani, o “linişte” tot mai
mocirloasă, pînă ce neocomunismul a apucat să-şi suie toţi sacii în căruţă. Din
1996, cînd Emil Constantinescu şi C. D. au reuşit să cîştige alegerile în
beneficiul lui Petre Roman, nu-i de mirare, cu asemenea precedente, că noua
putere şi-a făcut şi ea din Televiziunea naţională una dintre mizele
fundamentale, deşi poporul preferă de la o vreme să preacurvească mai degrabă
cu Pro TV-ul (unde umblă vorba că “te uiţi şi cîştigi”...).
Radiografia unei mascarade
După
un lung interimat (despre care este greu de spus în ce măsură s-a datorat jocurilor
de interese sau indolenţei româneşti), TVR a izbutit să intre într-o
“legalitate” duhnind a latrină dîmboviţeană. Chiar dacă Televiziunea naţională,
din pricina uzurii şi a concurenţei, nu pare să mai fie berbecele temut de
maian, ea rămîne, în schimb, o oglindă foarte grăitoare a stării de lucruri din
lumea românească.
Timp
de cîteva săptămîni bune, TVR şi-a căutat capul fără să şi-l găsească, pentru
că, aflată impudic la cheremul puterii, n-a putut depăşi decent nici
divergenţele interne, nici presiunile externe la care a fost supusă. Desigur,
în subsidiar a fost vorba de divergenţele tot mai penibile dintre P.D. şi P.N.Ţ.C.D., tabăra lui
Petre Roman părînd a-şi fi asigurat în această dispută sprijinul oarecum
paradoxal al Cotrocenilor. Dar cum asupra clasei noastre politice am încetat
demult să ne mai facem iluzii, infinit mai întristător ni se pare ceea ce s-a
petrecut chiar înlăuntrul instituţiei, unde cuplul Alina Mungiu-Pippidi–Anca
Toader, aflat în fruntea Departamentului Emisiunilor Informative, n-a
precupeţit nici o mojicie pentru a sabota (în culise, dar şi în două ediţii
consecutive ale emisiunii “7 zile în România”) candidatura unei colege (Lucia
Hossu-Longin), profesionistă cu ştate vechi în cadrul instituţiei şi
realizatoarea celebrului documentar “Memorialul durerii”. Cum d-ra Anca Toader
n-a depăşit niciodată rolul unui locotenent cenuşiu, cazul ce merită discutat
mai îndeaproape este cel d-nei Alina Mungiu-Pippidi, de dragul căreia P.D.-ul
şi Cotrocenii susţinuseră cu cerbicie candidatura unui N. C. Munteanu (amator
în materie de televiziune, dar care făgăduise s-o menţină în funcţie pe A.
M.-P.). În cele din urmă, controversatul N. C. Munteanu retrăgîndu-se, iar d-na
Lucia Hossu-Longin fiind luxată sistematic, direcţia generală a revenit unui out-sider, d-l Cristian Hadji-Culea...
După
ce au reuşit să încurce toate iţele şi să aşeze o nouă pată de neşters pe
obrazul instituţiei, cele două “amazoane”, nesuferind “mustrările” şi
simţindu-şi şubrezită poziţia, au demisionat ostentativ, spre sfîrşitul lunii
octombrie [1998]...
Trandafir de la Moldova
Cine
este aşadar, privită altfel decît cu ochii telespectatorului, teribila A.
M.-P., în jurul căreia a pivotat toată această mascaradă?
Alina
Mungiu (n. 1964, Iaşi), căs. Pippidi (1994), a studiat răzbit Medicina şi mai
în pripă Politologia, şi-a făcut ucenicia medicală la Socola şi ucenicia
ideologică la G.D.S., s-a ilustrat precoce ca publicistă (Opinia studenţească, 22, Expres etc.) şi scriitoare (Emanciparea Prinţului Hamlet, Evangheliştii, Ultima cruciadă), ajungînd să treacă, în anumite medii, drept “cea
mai deşteaptă femeie din România”. Chiar dacă ne sfiim să ne facem părtaşi la
un asemenea entuzism superlativ, nu ne trece prin minte să-i contestăm aprigei
“analiste” anumite calităţi intelectuale şi o anume zvelteţe a condeiului (de
departe superioară discursului oral, din care telespectatorul neavizat ar putea
trage concluzii pripite).
Cum
e posibil ca o persoană cu atîtea însuşiri, afişînd tot timpul un aer justiţiar
şi sfătos, să-şi saboteze inadmisibil, în manieră stalinistă, o colegă, poate nu fără păcate, dar de un indiscutabil profesionalism? Ne e teamă că aici e
vorba de o gravă defecţiune morală. Ne întrebăm însă dacă nu cumva e mai mult
decît atît. Realizatoarea “Memorialului durerii” a întruchipat, în toată
activitatea sa din perioada 1990-1998, două categorii de valori pe care A.
M.-P. le-a diabolizat sistematic în scrisul său: valorile naţionale şi valorile creştine.
Tensiunea a lăsat impresia de a fi, prin urmare, şi una dintre două mentalităţi divergente, iar aici A. M.-P. ne
apare în dimensiunea dizolvantă a personalităţii sale, ce sfidează direct nu
doar un adversar conjunctural, ci însuşi sentimentul naţional şi religios al
poporului român.
Ghimpii trandafirului
(Re)citind
piesa de teatru Evangheliştii, datînd
din 1992, ni se revelează adevărata faţă a “celei mai deştepte femei din România”.
Sub paravanul parşiv al “autonomiei esteticului” , autoarea îşi permite nu doar
o abordare liberă a istoriei sau tradiţiei sfinte, după moda curentă a
“demitizărilor”, ci o răstălmăcire batjocoritoare de proporţii delirante, mergînd
de la insinuarea perfidă la abjecţia cea mai vulgară.
Evangheliştii
sînt de fapt ucenicii leneşi şi găunoşi ai unui sofist falit din Antiohia, ce
la propunerea lui Pavel, un criminal psihopat (care-i şi lichidează în cele din
urmă, pentru ca mistificarea să nu poată ieşi la iveală), acceptă să redacteze,
pe bani buni, patru versiuni ale vieţii unui profet evreu obscur, identificat
cu personajul paranoid al “Povestitorului” (“Era un om obişnuit. Înalt cît
mine, urît ca mine, sărac ca mine”), de care Pavel se foloseşte spre a cuceri
mulţimile în mod fraudulos, regizînd o religie iluzorie (“Nu crezi una ca asta,
nu-i aşa?”, îi zice sofistul lui Pavel; “Principalul este să creadă
ceilalţi...”, răspunde cinic acesta). Toate personajele masculine gravitează în
jurul unicului personaj feminin, o prostituată prezentată drept “preoteasa
zeiţei Artemis” şi asimilată, în subtext, cu Maria Magdalena (cu care
Povestitorul-Isus întreţine o perversă relaţie erotică: “Ai simţit natura
divină din mădularul lui dumnezeiesc?”, întreabă sofistul; iar femeia răspunde:
“Dimpotrivă... Atingerea lui e aproape imaterială. E un amant cu totul
incapabil, dar un om fascinant...”). Episoadele evanghelice sînt maimuţărite pe
rînd, de la naşterea pînă la judecata lui Iisus, Maica Domnului fiind
batjocorită cu predilecţie: “Din cîte am auzit, a fost o tîrfă!”, exclamă
Pavel. Pe cruce a fost răstignit Barabas, în vreme ce Isus a şters-o
“englezeşte”, avertizat de Iuda (“A, iată-te! Trebuie să dispari repede (...)
Ia aceşti treizeci de arginţi şi pleacă fără să mai previi pe nimeni!”; “Am să
mă întorc...”, bîiguieşte derutat falsul fiu al lui Dumnezeu; “Nu, să nu te mai
întorci!”, îi spune categoric Iuda). Pînă la urmă Pavel îl înjunghie pe la
spate pe Isus însuşi (după ce-i otrăvise pe ceilalţi, vîrînd în desagă “Cărţile
Sfinte”). “Cum, l-ai ucis şi pe Dumnezeul tău?!”, întreabă Cherintos; “N-am
avut ce face. Se speriase de toate crimele acestea şi voia să dea totul în
vileag”, îl lămureşte Pavel; “Ce Dumnezeu slab de înger! Oricum, mai mult te
încurca decît te ajuta”, meditează sofistul; iar Pavel: “E drept. Eu voi veghea
la interesele lui mai bine decît ar fi făcut-o el însuşi”... Pentru efect, la
final, pseudo-Isus este pus să învie parodic, cu pumnalul în spate; el se
apropie de cadavrul prostituatei şi, îmbrăţişînd-o, îi zice duios: “Nu te teme!
Astă-seară vei fi cu mine în Rai!”.
Morala fabulei
Cum
s-a putut ca autoarea unor asemenea insanităţi profanatoare să fie pusă în
fruntea D.E.I. imediat după triumful în alegeri al unui partid creştin-democrat? Cunoştea preşedintele
Constantinescu, care a făcut atîta caz în campania electorală de credinţa sa în
Dumnezeu şi de “călugărul Vasile”, aceste blasfemii ale proaspăt demisionatei
sale protejate?
Românii
sînt acuzaţi întruna de “fundamentalism”. Noi credem că ei pot fi acuzaţi mai
degrabă de o iresponsabilă toleranţă. Piesa semnată de A. M.-P., cu nimic mai
prejos de Versetele satanice ale lui
Salman Rushdie (cel hăituit atîţia ani de “răzbunarea” islamică), a fost
privită de creştinii din România doar ca o curiozitate jenantă, asupra căreia
mai degrabă s-a tăcut. Lipsa unei reacţii radicale pare, într-o anume privinţă,
un semn bun; însă a ignora sau a uita pur şi simplu că d-na Alina
Mungiu-Pippidi, indiferent de fotoliul din care se produce, este, între altele,
autoarea Evangheliştilor, reprezintă,
credem, cel puţin o imprudenţă morală...
“Călugărul Vasile”
* “Călugărul Vasile”, “Fabulă cu
trandafir”, în Puncte cardinale, anul
VIII, nr. 11/95, noiembrie 1998, p. 16. A se vedea şi Răzvan Codrescu, "Pe marginea unei blasfemii", în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 1-2/181-182, ianuarie-februarie 2006, p. 15.
Scenă din spectacol
Mai puteţi citi pe acest
blog:
*
Antologia
Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)
*
Antologia
Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
*
Antologia
Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade - «credinciosul fără
Dumnezeu»?” (1992)
*
Antologia
Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între
bucurie şi dezamăgire” (1992)
*
Antologia
Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)
*
Antologia
Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)
*
Antologia
Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)
*
Antologia
Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului:
Mişcarea Legionară” (1994)
*
Antologia
Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...”
(1994)
* Antologia
Punctelor cardinale (XI) –
“Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare”
(1995)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”
(1996)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances”
(1997)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui
Mircea Eliade” (1997)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de
1,65»” (1997)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit
admiraţia pentru Codreanu!” (1997)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo
religiosus” (1997)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XXVIII) –
“Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)
*
Antologia
Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la
Paris” (1998)
*
Antologia Punctelor cardinale (XXX) –
“«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)
*
Antologia Punctelor cardinale (XXXI)
– “Falimentul speranţei” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)
Oameni schingiuiti moral, pacat. In literatura, Eminescu este contestat, asa e la moda acum. Dar pentru a-l contesta pe marele poet, trebuie sa fie cineva care sa fi scris la fel de mult, ceea ce nu e cazul.
RăspundețiȘtergereIn cazul Al.M.P. avem de-a face cu ignoranta, fie nu-si da seama impotriva cui scrie, fie isi da seama si face bascalie de cele sfinte. In ambele situatii e o rusine pentru Romania.
Cred că relevant în scrisul lui Eminescu nu e "multul", ci "binele". Ce-i drept, "moda" - la care trimit modernul, modernitatea, modernismul - nu se sinchiseşte nici de unul, nici de celălalt. De fapt, "modă" asta şi înseamnă, în esenţă: a devaliza mecanic trecutul în numele prezentului.
RăspundețiȘtergereCît despre d-na Mungiu, dumneaei e de părere că în 1989 ne-am cîştigat, între altele, cu preţ de sînge, şi dreptul la "băscălie". Altfel spus, dreptul de "a face băşcălie" (fie şi de cele sfinte) e intrinsec libertaţii democratice. Nu fabulez, nu răstălmăcesc: chiar a afirmat astfel de lucruri şi le-am amendat la vremea lor.
Domnule Codrescu, cine este de fapt "Calugarul Vasile": dumneavoastra sau altcineva?
RăspundețiȘtergereDacă era important, aduceam precizări. Dar nu e. Călugărul Vasile poate fi oricine. Faptele sînt fapte, iar concluziile se impun de la sine. Atît în viaţă, cît şi în operă, d-na Mungiu are o morală foarte personală, după care cel mai mare păcat e să fii de partea tradiţiei, iar cea mai mare virtute e să subminezi sub diferite paravane (libertatea de gîndire, autonomia esteticului, sincronizarea cu Europa etc.).
RăspundețiȘtergereSingura obiectie pe care o am este cea legata de comparatia cu "Versetele satanice". Sigur, am inteles ideea - in timp ce pentru o actiune similara referitoare la islam Rushdie a fost condamnat la moarte, madam Mungiu nu a primit nici macar o apostrofare mai serioasa pentru blasfemiile dumneaei. Insa in primul rand crestinismul nu e islamism - deci, chiar daca ar fi fost necesara o critica intemeiata si o precautie in abordarea personajului, la moarte nu aveam cum sa o condamnam pe cucoana - si in al doilea rand "Versetele..." chiar au valoare literara, spre deosebire de gluma madamei Mungiu.
RăspundețiȘtergere@ Paul Slayer Grigoriu
RăspundețiȘtergereTind să vă dau dreptate. Am să-i spun şi "Călugărului Vasile".
Se pare ca ateismul militant e marca familiei Mungiu. Cristian nu isi bate joc de Dumnezeu, ca Alina, dar face sistematic abstractie de El.
RăspundețiȘtergerePr. Nicolae