ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXXIV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1998

APOSTROF-AREA

CA ASASINAT MORAL

Deşi a trecut mai bine de jumătate de veac de cînd Mişcarea Legionară nu mai este decît legendă, ea continuă să se bucure de o deosebită atenţie, nu atît din partea istoricilor (care ar avea căderea să se aplece asupra acestui controversat şi hulit fenomen românesc sine ira et studio, să-l prezinte cu toate ale lui, bune sau mai puţin bune), ci, cu precădere, din partea detractorilor săi ideologici (recrutaţi, ca de obicei, din tabăra antinaţională şi anticreştină a internaţionaliştilor de tot felul).

Unii dintre aceşti detractori nu fac altceva decît să reia clişeele mistificatoare ale propagandei antilegionare mai vechi (comunişti, antonescieni, carlişti), să le amplifice şi să le pună în circulaţie, pentru uzul demolatorilor postdecembrişti ai valorilor spirituale româneşti; mai subtili şi mai sofisticaţi, “scormonind în retorica ascunsă a textelor, în cutele discursului politic şi în meandrele mentalităţii”, fac trimiteri, pentru a explica succesul legionarismului, la imaginarul colectiv românesc (mitul “regenerării” prin distrugere şi moarte, legenda Meşterului Manole, simbolistica jertfei mioritice etc.). După d-l Sorin Alexandrescu, de exemplu, succesul Mişcării Legionare “s-a datorat sincronizării ei cu o anumită mitologie mai generală, singura care-i putea acorda prestigiu, aceea a «perpetuei regenerări»...”.

În cele ce urmează, vom face cîteva consideraţii pe marginea amplului eseu al d-nei Marta Petreu [1], apărut în revista clujeană Apostrof  (an IX, nr. 4/95, 1998, pp. 11-21), intitulat “Doctrina legionară şi intelighenţia interbelică”.

Cineva care nu ar şti că rubrica “Dosar”, sub care apare eseul amintit, este o rubrică permanentă a Apostrof-lui clujean, ar fi tentat să creadă că autoarea, înfierînd intelighenţia interbelică românească, întocmeşte celor incriminaţi dosare penale. Şi, de fapt, asta şi face! Neputînd să le conteste opera, încearcă să-i asasineze moral; căci, pentru dumneaei (ca, de altfel, pentru majoritatea “intelighenţiei” româneşti postdecembriste de extracţie marxistă), a fi ori a fi fost legionar (sau numai simpatizant al acestei diabolizate mişcări) constituie o crimă incalificabilă, care umbreşte – sau chiar anulează total – orice merit.

De altfel, profesoara de filosofie din Cluj nu este la prima tentativă de asasinat moral. Se pare că dumneaei şi-a făcut din aceasta o adevărată profesiune. E suficient să amintim, în acest sens, încercarea sa de a-l desfiinţa pe “măruntul” (calificativul aparţine d-lui Virgil Nemoianu, pare-mi-se) Nae Ionescu, acuzîndu-l de plagiat (România literară, nr. 49-59, 1994) [2], mai tîrziu aplicînd acelaşi procedeu lui Blaga şi lui Cioran (în paginile aceleiaşi publicaţii).

De data aceasta, d-na Marta Petreu s-a hotărît “să demaşte” în bloc pe toţi intelectualii interbelici de dreapta care “pe măsura aderării lor  la ideologia legionară... propagă, argumentează şi dezvoltă, prin articolele lor, părţi ale doctrinei legionare”, de parcă a nu fi indiferent şi a participa la frămîntările epocii tale, aşa cum au făcut aceia, ar constitui o infamie. Minţi iscoditoare şi spirite neliniştite, preocupate de problemele cetăţii şi de destinul neamului lor, cum au fost Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Marin etc., nu puteau să rămînă indiferenţi şi să nu “reacţioneze la provocările veacului”, neparticipînd la cea mai mare aventură spirituală a poporului român, aventură cu care au fost contemporani. Căci, îi place sau nu-i place doamnei doctor în filosofie, asta a fost Mişcarea Legionară: o mare “aventură” (în sensul bun al cuvîntului) spirituală, care a angajat energiile unei întregi generaţii.

Pentru că, din perspectiva stîngii intelectuale, opţiunea prolegionară “a acestei generaţii dezagreabil mistice” (sintagma îi aparţine lui Camil Petrescu) trebuie să fie neapărat infamă, autoarea consacră mai mult de jumătate din lungul său expozeu diabolizării Mişcării Legionare, prezentîndu-i tendenţios doctrina şi întemeietorul. De fapt, dumneaei nu face decît să preia clişeele tocite ale duşmanilor acestei mişcări, pe care încearcă să le “argumenteze” cu citate (decontextualizate) din literatura legionară, pe care o parcurge nu pentru a înţelege fenomenul legionar, ci pentru a găsi “chichiţe” care să-i susţină aserţiunile. Iată, spre exemplu, cum răstălmăceşte ultimul cuvînt pronunţat de Codreanu la procesul de la Turnu-Severin (care a avut loc în perioada 20-26 mai 1925): “Noi am luptat şi tot ce am făcut, am făcut din credinţă şi dragoste pentru ţară. Ne luăm angajamentul de a lupta pînă la capăt” – spune Codreanu; la care autoarea adaugă: “adică de a asasina în continuare”; iar în altă parte (căci repetă această răstălmăcire, de care pare foarte mîndră): “adică de a ucide pînă la capăt”! De asemenea, prin nu ştiu ce alambicată interpretare, deduce “reacţionarismul extrem al  legionarismului, faptul că a fost o ideologie a crimei şi intoleranţei, a supunerii necondiţionate la voinţa Căpitanului...” din ceea ce scrie Codreanu în ordinul de zi nr. 1, din 24 iunie 1927, ziua înfiinţării Legiunii Arhanghelul Mihail: “Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli”. De unde o fi dedus dumneaei, din acest citat, “reacţionarismul extrem al legionarismului... ideologie a crimei şi intoleranţei, a supunerii necondiţionate...”, mărturisesc sincer că nu înţeleg.

O altă observaţie. Se ştie (şi nimeni nu poate nega acest lucru) că principala componentă a Mişcării Legionare a fost anticomunismul. De altfel, de la aceasta s-a şi  pornit. Dacă d-na Petreu ar fi citit atent Pentru legionari (din care citează totuşi abundent), ar fi găsit chiar în primele pagini temeiul începuturilor Mişcării Legionare, în capitolul intitulat “În pădurea Dobrina”, unde Codreanu spune fără nici un fel de echivoc: “Convocasem pe aceşti tineri camarazi pentru a discuta cu ei o problemă gravă... Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut şi ceilalţi de acord, era aceasta: dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul, ajungînd să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem în pădure înarmaţi...”. Apoi toate acţiunile lui din perioada 1919-1920 sînt îndreptate împotriva acestui pericol. Dar d-na Petreu eludează acest lucru. Discursul său se deosebeşte astfel de clişeele antilegionare comuniste, în care legionarii erau acuzaţi, mai ales, de a fi fost “mîncători de comunişti”, vîrf de lance al burgheziei împotriva clasei muncitoare. Astăzi însă, pentru că a fi sau a fi fost anticomunist este o virtute, dumneaei nu recunoaşte Mişcării Legionare această componentă. Legionarii au toate păcatele de pe lume. Sînt antisemiţi, xenofobi, naţionalişti, extremişti, antidemocraţi, obscurantişti etc., numai anticomunişti nu! Într-un singur loc pomeneşte, într-o formulare foarte ambiguă, că “el [Codreanu] mărturiseşte, de asemenea, că în perioada 1919-1920 era animat de idei anticomuniste...”. Observaţi că era doar “animat de idei anticomuniste”, şi aceasta numai “în perioada 1919-1920”! Nu reiese din această relatare nici faptul că el şi ai lui ar fi întreprins ceva împotriva acestui flagel, nici dacă, după 1920, a mai fost măcar “animat” de asemenea idei. Dacă vajnica inchizitoare s-ar fi aplecat mai cu grijă asupra fenomenului legionar şi l-ar fi studiat fără idei preconcepute, ar fi observat, de bună seamă, permanenţa componentei anticomuniste în doctrina legionară. De asemenea, i-ar fi căzut în mînă, probabil, şi Circulara din 30 mai 1936, în legătură cu politica externă a României, în care Şeful Legiunii face unele consideraţii care, din nenorocire pentru poporul român, s-au dovedit a fi profetice. Căci iată ce spune Codreanu în acea Circulară: “De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil a le discuta”. Le-am trăit cu toţii şi le resimţim şi astăzi.

Pe de altă parte, d-na Petreu, prezentînd doctrina Mişcării Legionare, nu ţine seamă de dimensiunea spirituală a acesteia, de faptul că această mişcare nu a fost un partid politic, ci o mişcare spirituală, o şcoală, un sistem pedagogic de educare şi formare a “omului eroic”. Încă de la începuturile Legiunii, Codreanu face următoarea precizare: “Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, aşa cum greşit se crede, ci de un mare educator”. E adevărat, în evoluţia ei, Mişcarea Legionară a trebuit să se manifeste şi politic, şi atunci a apărut “Garda de Fier”, iar mai tîrziu partidul “Totul pentru Ţară”, acestea constituind conjunctural expresia politică a Mişcării. Acest lucru, pe care astăzi mulţi nu pot (sau refuză) să-l înţeleagă, l-au înţeles, la vremea respectivă, tineri intelectuali ca Eliade, Cioran, Noica etc., care au salutat cu entuziasm această adevărată “revoluţie spirituală”. Iată, de pildă, ce scria Mircea Eliade în vol. II al Memoriilor sale (redactat mult mai tîrziu, cînd, nemaiavînd motive să fie entuziasmat, putea judeca lucrurile la rece): “Nu ştiu cum va fi judecat de istorie Corneliu Codreanu. Fapt este că patru luni după fenomenalul succes electoral al mişcării legionare, şeful ei se afla condamnat la 10 ani de temniţă grea, iar după încă cinci luni era executat. Evenimente care mi-au reconfirmat că generaţia noastră nu are destin politic. Probabil că Corneliu Codreanu nu m-ar fi contrazis. Căci, pentru el, mişcarea legionară nu constituia un partid politic, ci era de esenţă etică şi religioasă. Repetase de atîtea ori că nu-l interesează cucerirea puterii, ci crearea unui «om nou». Ştia demult că regele îi pregăteşte pieirea şi, dacă ar fi vrut, s-ar fi putut salva, refugiindu-se în Italia sau Germania. Dar Codreanu credea în necesitatea jertfei...”. Iar pe de altă parte, în acelaşi volum, notează că “mişcarea legionară avea structură şi vocaţie de sectă mistică, iar nu de mişcare politică”.

După ce îi prezintă, în culorile pe care le-am arătat, pe principalii doctrinari ai Mişcării Legionare (Corneliu Codreanu şi Vasile Marin), d-na Petreu se ocupă de contribuţia doctrinară a altor intelectuali din epocă: “Am urmărit – spune dumneaei – doctrina legionară aşa cum a fost ea creată de întemeitorul mişcării, C. Z. Codreanu, şi aşa cum a fost ea argumentată de V. Marin... Adaosuri şi retuşuri doctrinare se fac, din mers, şi în continuare, pe măsură ce la mişcarea legionară aderă un număr tot mai mare de tineri intelectuali şi pe măsură ce intelectuali cunoscuţi, ca Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu ş.a., comentează cu simpatie din afara mişcării... programul, idealurile şi metodele ei”. Apoi adaugă într-o veritabilă limbă de lemn: “La nivelul actual al cercetărilor, putem susţine că Nichifor Crainic şi mai ales Nae Ionescu – prin publicistica lor antidemocratică, naţionalistă, prin cursurile lor de factură mistică, antiraţionalistă, precum şi prin exemplul personal – au pregătit şi au influenţat o parte a intelectualiăţii tinere în direcţia ideologiei legionare creştin-ortodoxe. În mod sigur influenţa lui Nae Ionescu a fost mai puternică decît a lui Crainic”. Mai ceva decît în Istoria filosofiei româneşti a politrucului comunist Gh. Al. Cazan!

Dintre tinerii intelectuali legionari, sau care au fost numai simpatizanţi ai Mişcării Legionare, a căror activitate publicistică a contribuit substanţial la creşterea influenţei şi prestigiului legionarismului, autoarea îi remarcă pe Mircea Eliade, Constantin Noica şi Emil Cioran, cu menţiunea că acesta din urmă “a fost un simpantizant al legionarilor cît se poate de eretic faţă de doctrina oficială” (nu ni se spune prea clar şi de ce). Şi conchide: “Articolele tinerilor intelectuali prolegionari... sînt mai confuze decît laconicele texte ale lui Codreanu şi decît foarte precisele texte ale lui V. Marin; ele au un ton bombastic, emfatic, şi un aer pîclos, irespirabil. Este vorba despre o mistică a omului nou, a mîntuirii neamului, a morţii, a trecutului ancestral mitizat etc. Rezultanta este un fel de nebuloasă nocivă; nocivă în sine şi nocivă practic, căci... ideile şi idealurile legionare îşi probează adevărata lor calitate în zona practică. Or, în această zonă, ideile şi idealurile legionare îşi trădează caracterul antiuman şi intoleranţa faţă de tot ce nu li se supune necondiţionat; în zona vieţii reale, aceste idei alimentează violenţa şi represiunea, crima organizată”.

Cu o asemenea caracterizare, compromiterea respectivilor intelectuali este asigurată. Simplu şi pe o cale îndelung bătătorită! În felul acesta, democraţia de azi, ca şi comunismul de ieri, poate face tabula rasa din toată istoria şi spiritualitatea românească, ce ar urma să înceapă abia de la indispoziţiile civice şi intelectuale ale unei Marta Petreu sau ale unui Sorin Alexandrescu [3], muiate, precum posmagii, într-o “supă de cultură” à la Bernard Pivot [4].

Demostene ANDRONESCU

[1] A se vedea, printre alte replici, V. A. M. [Răzvan Codrescu], „Istoria unei calomnii: o conspiraţie (feministă?) împotriva lui Nae Ionescu”, în Puncte cardinale, anul V, nr. 2/50, februarie 1995, p. 16 (text publicat ulterior şi în România literară [iar acum postat şi aici]).

[2] În Puncte cardinale, cu aluzie la această autoare, articolul purta următorul motto (la care autorul a renunţat în volum): „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 41-42). [Nota Blog]

[3] Cu privire la acesta din urmă, a se vedea alte două articole ale d-lui Demostene Andronescu apărute în aceeaşi revistă: „Paradoxul român şi paradoxurile domnului Sorin Alexandrescu” (mai 1999, p. 5) şi „Din nou despre paradoxurile domnului Sorin Alexandrescu” (august 1999, p. 11), ambele introduse şi în vol. De veghe la cumpăna vremilor... (2011). [Nota Blog]
[4] Bernard Pivot - realizator TV din Franţa, stîngist moderat, celebru mai ales pentru emisiunile sale de actualitate culturală numite Apostrophes şi Bouillon de culture. [Nota Blog]

* Demostene Andronescu, „Apostrof-area ca asasinat moral”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 11/95, noiembrie 1998, p. 3, reluat în anul IX, nr. 4/100, aprilie 1999, p. 20 (număr festiv). Text inclus vol. Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Editura Christiana [col. „Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2011, pp. 65-71.

Autorul articolului, azi

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale(XXXIII) – „Ispita «iubirii»” (1998)