CE S-A ALES DIN «MODELUL SUEDEZ»…

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe…

ALIANŢA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Str. Cetatea Ciceiului nr. 23, sector 6, Bucureşti

Telefon: 0745.783.125; fax: 0318.153.082

www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro 

SUEDIA – PARADIS SAU IAD?

E Suedia paradis sau un iad pentru suflet? Suedia e mîndria secularistilor. E, spun ei, o experienţă unică în istorie, o realizare supremă şi un succes indubitabil al secularismului. Un veritabil poster child al lui. O societate care ar trebui să stîrnească invidia ţărilor tradiţionale şi să le servească de model. Auzim asta şi în media din România. Să fie oare Suedia societatea perfectă la care a visat omenirea de mii de ani, ori un veritabil iad pentru suflet, dar despre care nu scrie nimeni? În opinia noastră, caracterizarea ultimă e mult mai potrivită.  

Dacă Suedia e, pe moment, mîndria seculariştilor, ea e şi singura, şi, îndrăznim să afirmăm, va fi şi ea abandonată, aşa cum au fost abandonate şi alte experimente sociale ale secularismului. De-a lungul deceniilor, seculariştii s-au mîndrit şi cu alte experimente seculare şi s-au înşelat. La început a fost Uniunea Sovietică, iar apoi Europa de Est. De fiecare dată s-au înşelat. Iar celelalte exprimente seculariste contemporane, China comunistă, Cuba şi Coreea de Nord, sunt şi ele eşecuri. Cuba a devenit una dintre cele mai imorale ţări, rata avortului la adolescenţii cubanezi fiind cea mai ridicată din lume. Iar în ani recenţi comuniştii cubanezi au fost constrînşi să apeleze la Biserica Catolică pentru remedierea imoralităţii în Cuba! Acţiunile au repercusiuni. Pînă mai ieri, cînd Uruguayul a legalizat avortul, Cuba a fost singura ţară din America Latină care a legalizat avortul imediat după venirea comuniştilor la putere, în anii ‘50.  

Suedia e însă un caz mai aparte. Iar la o privire mai apropiată, denotă mai mult putregai social decît succes. Suedia e ţara unde se trăieşte bine dacă eşti tânăr şi lipsit de moralitate. La 40 de ani oamenii sînt deja priviţi ca fiind bătrîni. Respect faţă de bătrîni nu există. Cultura suedeză e o cultură a tinereţii, a youthful culture, ca să folosim un termen sociologic anglo-saxon. Presiunea asupra celor mai în vîrstă să se pensioneze şi să-şi cedeze locurile de muncă celor tineri e în creştere. Pensionarea obligatorie la vîrste specifice, uneori stabilite în funcţie de profesie, este o realitate. Cei care au refuzat să se pensioneze (medici, dentişti de pildă) şi au demarat acţiuni în instanţă au pierdut. Este de neconceput ca cineva care a investit o mare parte din viaţă în educatie şi profesie să fie forţat să o abandoneze după ce a practicat-o doar 20 sau 25 de ani, la vîrsta cînd este cel mai util societăţii şi, asemenea unui atlet, în cea mai bună formă profesională.  

Suedia este o societate cladită pe drepturi, nu pe obligaţii. Suedezii au drepturi, dar nu obligaţii. O societate de perspectivă e una în care drepturile şi obligaţiile se echilibrează reciproc. Tinerii suedezi cresc cu mentalitatea că au dreptul la beneficii din partea statului (aşa-numitele entitlements), dar nu obligaţia de a contribui la formarea lor. Dreptul de a fi în primul rînd consumatori, dar nu obligaţia de a fi in primul rînd producători. Dreptul de a primi, dar nu obligaţia de a da. Apoi urmează şi dreptul, mai unic suedez, de a nu fi ofensat. În Suedia, dacă eşti ofensat, legile adoptate de statul secular îţi permit să te răzbuni pe cei care te-au ofensat. Statisticile ultimilor ani indică şi că rata criminalităţii în Suedia e mai ridicată decît în România. Iar criminalii, în loc să fie pedepsiţi pentru crimele pe care le comit, sînt “reeducaţi” ori “reabilitaţi”.  

Suedia e o ţară seculară care L-a exclus pe Dumnezeu din treburile ei. Dumnezeul Suediei e statul, statul asistenţial. Libertatea religioasă există doar în teorie, nu în actualitate. Statul suedez a naţionalizat Biserica Luterană, transformînd-o într-o unealtă a statului. Biserica Luterană şi-a pierdut independenţa şi a devenit un instrument docil pentru transformarea societăţii suedeze după chipul şi asemanarea secularismului suedez. Iar preoţii ori pastorii care încă îndrăznesc să propovăduiască Evanghelia, aşa cum e ea scrisă, sunt arestaţi ori amendaţi. Astfel de cazuri nu au fost puţine şi au suscitat multă atenţie. Dreptul de a critica promiscuitatea, chiar pe baza Scripturii, a fost asfixiat.  

Gradul de dispariţie treptată a căsătoriei şi familiei ca instituţii e în Suedia mai avansat ca oriunde în lume. Concubinajul începe să devină majoritar. Unii dintre parlamentarii suedezi se pronunţă deja pentru desfiinţarea căsătoriei şi a familiei ca instituţii. Căsătoriile între persoane de acelaşi sex au fost legalizate. Rata căsătoriei e în scădere. Divortul e în creştere. Rata natalităţii scade, cu toate că rata imigraţiei este ridicată. Suedezii şi-au pierdut voinţa de a procrea generaţiile viitoare şi, în timp, ţara lor va fi locuită de alţii. Copiii suedezi au fost şi ei confiscaţi de statul secular. Aşa cum a prescris Platon acum aproape 2.500 de ani, cînd sugera ca la naştere copiii să fie luaţi de la părinţii lor şi crescuţi şi educaţi de stat în colonii separate. Părinţilor li s-a interzis dreptul de a-şi pedepsi copiii, Suedia devenind, acum 25 de ani, primul stat din lume care a ajuns să interzică pedeapsa corporală a copiilor. Părinţilor li se interzice, de asemenea, să-şi educe copiii în valorile tradiţionale, iar homeschooling-ul (educaţia la domiciliu) este aproape total interzis, permis doar în circumstanţe “extreme”. Părinţi care au încercat să-şi educe copiii acasă, pentru a-i proteja de imoralitatea din şcolile publice suedeze, au fost arestaţi. Cazul cel mai celebru – acela al familiei Johannsen, care a fost arestată în 2009 pe avion, pe cînd încerca să meargă în India, să-şi educe copiii acolo – încă e pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului. Cazul încă aşteaptă să fie acceptat de CEDO. În plus, predarea creaţionismului este interzisă, atît în şcolile publice, cît şi în cele private. În ianuarie 2012, Lotta Edholm, din Partidul Liberal Suedez, a anunţat noi iniţiative legislative care ar facilita chiar şi mai mult autoritatea statului de a lua de la părinţi copiii educaţi acasă, în special în situaţiile în care părinţii ţin să-şi educe copiii acasă din “motive religioase ori ideologice”. În ultimii doi ani autorităţile suedeze au respins fiecare cerere de educare a copiilor la domiciliu. Amenzile pentru părinţii care insistă să-şi educe copiii acasă au ajuns pîna la $26.000!  

Ideologia sexuală suedeză e una radicală. Suedia a fost prima ţară din lume care a dezincriminalizat sodomia în 1940. În următorii 72 de ani, “revoluţia sexuală” a făcut ravagii în Suedia. Nimeni nu mai îndrăzneşte să critice imoralitatea sexuală ori să afirme că vreo practică sexuală este imorală. Astfel de afirmaţii sînt văzute ca bizare, demodate, ori ca manifestări ale unei personalităţi lipsite de… cultură. Atît de radicală a devenit ideologia sexuală suedeză încît, recent, în unele grădiniţe suedeze, copiilor li se interzice să se identifice sau să se adreseze unii altora după sexul biologic. Exemplul recent care a făcut înconjurul lumii a fost inaugurarea unei grădiniţe de copii în Stockholm, cu numele “Egalia”, unde copiilor li se interzice să facă referinţe la sexul biologic (băiat, fată) şi li se cere să se adreseze unii altora doar cu cuvîntul neutru “prieten(i)”.  

Suedia îşi exportă putregaiul moral de mulţi ani. Îl promovează în Consiliul Europei, în Parlamentul Europei, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Finanţează programe de promovare a homosexualităţii în lumea a treia. Înca din anii ‘50 a finanţat fundaţiile şi programele internaţionale de control al populaţiei. Promovează avortul în tarile sărace. Constrînge ţările sărace să adopte, în schimbul ajutorului financiar, programe de avort. La fel ca Olanda, finanţează clinici avortive pe vase care navighează în diferite părţi ale lumii unde avortul este interzis, performînd servicii de avort în apele internaţionale!   

Cit timp poate dainui o astfel de societate? Statul asistenţial suedez, la fel ca oricare altul, e disponibil atîta timp cît sînt bani ori persoane de la care se pot stoarce bani pentru finanţarea idealismului secularist. O societate materialistă clădită pe bani nu dăinuie. Una cladită pe virtute şi moralitate, da. Suedia a putut, vreme de multe decenii, să-şi permită un stat asistenţial (welfare state). În securitatea naţională ori internaţională nu a investit şi nu investeşte defel. O fac alţii pentru ea. Nu a participat în al Doilea Război Mondial, spre deosebire de restul Europei, care nu a avut de ales. Securitatea ei a fost asigurată de restul Europei şi de SUA. Taxele care asigură finanţarea statului asistenţial suedez sînt mari – peste 50% din salarii – şi cresc continuu. Cind nu vor mai fi bani, statul asisţential se va prăbuşi şi el: e inevitabil.  

Regretabil însă este că şi Uniunea Europeană promovează aceeaşi mentalitate perversă a statului asistenţial în restul Europei. Drepturi, dar nu obligaţii. O astfel de societate este o puşcărie pentru suflet.

Încheiem atenţionîndu-vă că himera suedeză bîntuie şi ispiteşte ideologic şi stînga de pe la noi, unii dintre exponenţii ei principali, printre care ex-preşedintele Ion Iliescu, afirmîndu-se în favoarea acestui sistem şi în România. Iar anul trecut d-l Victor Ponta a identificat la rîndu-i pe blogul său socialismul spaniol a lui Zapatero, cel care a instituit căsătoriile homosexuale în Spania, ca sursă de inspiraţie pentru propria lui direcţie ideologică...  

Prin coincidenţă, în timp ce pregăteam materialul de faţă, un cititor ne-a trimis materialul de mai jos, intitulat “Cum Statul asistenţial a corupt Suedia”. Este un comentariu lung, scris şi publicat în 2006 de Per Bylund, un suedez născut, crescut şi îndoctrinat în sistemul social suedez, dar care nu mai crede în el. Bunica lui a fost ultima generaţie suedeză care a muncit din greu fără să cerşească ori să pretindă drepturi din partea statului. Comentariul a fost pregătit, tradus şi publicat pentru prima dată în România de colegii noştri de la În Linie Dreaptă în ianuarie anul trecut. Le mulţumim. Materialul fiind lung, noi redăm o versiune mult abreviată, recomandînd însă călduros ca toţi cei interesaţi să-l citească în întregime aici: http://inliniedreapta.net/dereferinta/cum-statul-asistential-a-corupt-suedia/ (AFR – 19.10.2012)

Cum Statul asistenţial 

a corupt Suedia

de Per Bylund

Oamenii în vîrstă din Suedia spun că a fi suedez înseamnă să îţi procuri singur cele necesare, să ai grijă singur de tine şi să nu devii o povară pe umerii nimănui. Independenţa şi munca grea erau percepute ca fiind trăsăturile unei vieţi decente şi constituiau percepţia comună a moralităţii. Asta se întîmpla acum aproape o sută de ani. Răposata mea bunică obişnuia să spună că ceva nu este în regulă cu lumea. Era mîndră că nu a cerut nimănui ajutorul, că a putut mereu să se bazeze pe ea însăşi şi pe soţul ei, mîndră că pe parcursul întregii lor vieţi au putut să aibă grijă de familia lor. Sînt bucuros că atunci cînd a murit, la venerabila vîrstă de 85 de ani, a făcut-o cu demnitatea încă intactă. Nu a fost niciodată o povară pentru nimeni.  

Bunica mea, născută în 1920, era din ultima generaţie care a avut acea deosebită mîndrie personală de deţine o moralitate fermă şi adînc înrădăcinată, de a fi suveran în viaţă, de a fi singurul stăpîn al soartei tale, indiferent ce s-ar fi întîmplat. Oamenii generaţiei ei au trecut prin şi au îndurat două războaie mondiale (deşi Suedia nu a participat la nici unul) şi au fost crescuţi de fermieri şi muncitori industriali săraci. Au fost martorii şi forţa motrice din spatele “minunii” suedeze. Moralitatea lor le-a asigurat supravieţuirea în orice condiţii. Dacă se găseau în situaţia de a nu putea trăi de pe urma salariilor lor, ar fi muncit mai mult şi mai tare. Au fost arhitecţii şi muncitorii constructori ai propriei lor vieţi, deşi adesea asta a însemnat muncă grea şi îndurarea unor situaţii aparent lipsite de speranţă. […]  

Totuşi, cumva au căzut pradă promisiunilor politicienilor care doreau să îi ajute pe cei “slabi”, o categorie de oameni ce nu exista pe atunci. Cine ar fi recunoscut că nu poate avea grijă singur de sine? Dar erau oameni inimoşi şi muncitori, şi probabil au crezut că o micuţă contribuţie pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi decît ei era o faptă demnă de un bun samaritean. […]  

Problema este că astfel a fost creat statul asistenţial, iar acesta a schimbat dramatic vieţile oamenilor, afectîndu-le moralitatea într-un mod fundamental. Poate că ar fi fost un proiect de succes dacă oamenii ar fi continuat să aibă mîndria şi moralitatea de a se îngriji singuri şi dacă ar fi cerut ajutorul numai atunci cînd s-ar fi aflat la ananghie. Cu alte cuvinte, adăugarea unei dimensiuni asistenţialiste a statului ar putea funcţiona numai într-o lume ceteris paribus, ceea ce statul asistenţial şi presupune. Dar lumea se află într-o continuă schimbare şi de aceea statul bunăstării cere oamenilor să fie mai puternici şi superiori din punct de vedere moral acelora din societăţile lipsite de stat asistenţial. […]

Moralitatea decentă a dispărut demult. A fost complet distrusă în mai puţin de două generaţii, prin ajutoare publice şi conceptul de stat asistenţial.  

Copiii statului asistenţial 

Copiii generaţiei bunicilor mei, printre care se numără şi părinţii mei, au îmbrăţişat şi au învăţat repede o nouă moralitate, bazată pe “drepturi” de asistenţă conferite de sistemul de securitate socială. Dacă vechea generaţie nu accepta dependenţa faţă de alţii (incluzînd aici ajutoarele statului asistenţial), ea nu se opunea de principiu trimiterii tinerei generaţii la şcoală spre a fi educată. […]   

Au fost învăţaţi că a fi om înseamnă a avea dreptul de a primi ajutor pentru nevoile tale individuale. Li s-a spus că toţi au dreptul de a primi toate resursele necesare pentru a-şi urma propria fericire şi pe cea a societăţii. În timpul orelor de lucru, toţi trebuie să se bucure de dreptul de a-şi trimite copiii în centrele de zi ale statului, astfel devenind posibil ca fiecare familie să cîştige două salarii, dar să nu mai aibă destul timp de a-şi creşte copiii. Cel puţin din punct de vedere financiar, oportunităţile pentru “viaţa bună” trebuie să li se fi părut colosale celor din vechile generaţii.  

Această nouă moralitate a pătruns în populaţie şi a devenit starea “naturală” a lucrurilor, cel puţin după mintea ei. Această generaţie, născută în cele două sau trei decade de după Al Doilea Război Mondial, a devenit foarte diferită din punct de vedere moral şi filosofic de generaţia părinţilor ei. S-a obişnuit cu marea creştere economică de după război (ce se datora neimplicării Suediei) şi cu drepturile asistenţiale tot mai largi ale statului aflat într-o rapidă extindere. (Pentru a susţine expansiunea statului asistenţial şi a satisface cererea populară de ajutoare etatiste, guvernul suedez a devalorizat moneda de cîteva ori în anii ’70 şi ’80.) Efectele pe care creşterea şi intrarea în cîmpul muncii a acestei generaţii le-au avut asupra societăţii au fost, în principiu, două: creşterea presiunii populare pentru politici mai progresiste şi eşecul societal, pe scară largă, de a creşte copii independenţi şi morali, capabili de a-şi fi propriii stăpîni în viaţă.  

Schimbarea morală şi filosofică ce a avut loc în societate a devenit deja evidentă. Dacă în perioada de început a secolului al XX-lea, social-democraţii, o putere hegemonică în politica suedeză din acel secol (şi nu numai), solicitau reduceri de taxe pentru a elibera muncitorii de o povară inutilă, ulterior s-au transformat rapid într-un partid care îmbrăţişează statul asistenţial şi este în favoarea creşterii taxelor, cerând tot mai multă reformă socială “eliberatoare”. Masele de alegători, copii ai statului asistenţial dependenţi de sistemul lui de gîndire, au susţinut creşterea taxelor, care au urcat repede la peste 50% din venituri, şi au cerut, pe banii contribuabililor, ajutoare sociale pentru a plăti aceste taxe mari, ba chiar de a câştiga ceva în plus.  Pe măsură ce aceşti copii ai statului asistenţial au crescut şi au început să participe la viaţa politică, schimbarea politică a fost semnificativă. Revolta studenţească din 1968, una mai degrabă comunistă, a reprezentat probabil apogeul acestei generaţii radicale, care cerea, prin intermediul redistribuţiei etatiste, tot mai mult pentru sine; studenţii nu şi-au mai asumat nici o răspundere personală pentru vieţile lor, nici nu s-au gîndit vreodată să se descurce singuri. “Mă aflu în nevoie”, au spus ei, şi din acea pretenţie au inferat în mod direct că au dreptul de a li se satisface acea nevoie, fie că este vorba de mîncare, un acoperiş deasupra capului sau o nouă maşină. […]  

Cu această generaţie, afirmaţia că producţia precede consumul a fost înlocuită de credinţa în “dreptul” inviolabil şi natural la servicii asistenţiale asigurate de stat. Prin puternicele sindicate muncitoreşti, suedezii ce încasau un salariu primeau măriri salariale, în fiecare an, indiferent de productivitatea reală, şi, în timp, creşterile salariale au devenit parte a normalităţii. Cei care nu le primeau se considerau “pedepsiţi” de angajatorul lor rău şi făceau tot mai multe cereri pentru ajutor legal împotriva angajatorilor. Raţionamentul era acela că un om are “dreptul” de a avea un salariu mai mare în anul viitor, după cum salariul din anul curent trebuie să fie mai bun decât cel din anul precedent.  

Această schimbare de percepţie a fost precedată, după cum am văzut, de o schimbare a valorilor. Schimbarea societală a modificat şi condiţiile pentru filosofie şi noi stranii şi distructive teorii au apărut. Copiii acestei generaţii, născuţi în anii ’70, ’80 şi ’90, au avut parte de o creştere “liberă”, bazată pe idealurile anului 1968, adică, în esenţă, de o copilărie “liberă de reguli” şi “liberă de responsabilitate”. Pentru această generaţie, nu există nici o cauzalitate în viaţa socială; orice ai face, nu este răspunderea ta – nici măcar conceperea unui copil. Aşa se prezintă tinerii adulţi din societatea suedeză. 

Nepoţii statului asistenţial  

Eu însumi sînt parte a acestei a doua generaţii născute cu şi de către statul asistenţial. O diferenţă majoră între generaţia noastră şi cea de dinaintea ei este aceea că cei mai mulţi dintre noi nici nu am fost crescuţi de părinţii noştri. Din pruncie, am fost crescuţi de autorităţi în centre de zi, apoi am fost livraţi mai departe şcolilor publice, liceelor publice şi universităţilor publice, pentru ca mai tîrziu să fim angajaţi în sectorul public, în puternicele sindicate muncitoreşti şi în asociaţiile lor educaţionale.  

Diferenţa faţă de generaţiile mai în vîrstă este evidentă. Din punct de vedere filosofic şi moral, bunicii mei au trăit într-o cu totul altă lume şi părinţii mei încă mai poartă rămăşiţe din “bătrînul” simţ al dreptăţii pe care îl aveau părinţii lor, ca şi din percepţia acestora despre bine şi rău. Dacă părinţii generaţiei mele sînt numai parţial mînjiţi, ceea ce este oricum rău, generaţia mea este cu totul dată peste cap. Nefiind crescuţi cu valorile sănătoase ale bunicilor noştri şi avînd în locul lor pe cele propovăduite de statul-dădacă, nepoţii statului asistenţial nu au nici cea mai mică înţelegere a problemelor economice. […]  

Toţi ştim ce să credem despre infractori: ei trebuie închişi. Un număr – încă mic, dar în creştere – de tineri din Suedia cere o astfel de sentinţă pentru proprietarii de afaceri care nu doresc să îi angajeze ori pentru oameni mai în vîrstă care ocupă slujbele pe care şi le doresc. Există o “nevoie” pentru o legislaţie mai progresistă. […]  

Ceea ce ne arată că singura modalitate cunoscută de a crea slujbe pentru tineri este aceea de a-i “uşura” de ele pe cei mai în vîrstă; posturile sînt puţine şi şomajul e în ascensiune, chiar dacă cererea de bunuri şi servicii se află în creştere. Statul asistenţial creează probleme şi conflicte pe mai multe nivele, obligîndu-i pe oameni să intre în competiţie pentru o parte dintr-un avut obştesc tot mai mic. Soluţia? Mai multă reglementare şi mai puţină prosperitate. Asta se întîmplă atunci cînd nevoia şi dorinţa înlocuiesc meritul şi experienţa, atît în moralitatea publică, cît şi în cea privată. […]  

Cerând răspundere socială  

Prin urmare, cei mai mulţi bătrîni din Suedia fie trăiesc singuri şi deprimaţi, aşteptînd să îi ia moartea, fie au fost internaţi în instituţii colective publice ce oferă, spre a uşura povara tinerelor generaţii muncitoare, supraveghere permanentă. Unii dintre ei îşi văd nepoţii şi rudele de Crăciun, timp de o oră sau două, atunci cînd familiile fac un efort să îşi viziteze “problemele”.  

Dar bătrînii nu sînt singurii care se găsesc la periferia societăţii asistenţiale atunci cînd statul se ocupă de populaţia din cîmpul muncii. În aceeaşi situaţie se află cei tineri care, în loc să fie crescuţi şi educaţi de părinţii lor, sînt de asemenea livraţi statului.  

Mama mea, o profesoară de liceu, a fost nevoită să facă faţă cererilor părinţilor elevilor săi ca ea să facă “ceva” în legătură cu situaţia lor familială stresantă. Din moment ce au pierdut “prea mulţi ani” avîndu-i în grijă, părinţii au cerut ca “societatea” să îşi asume răspunderea pentru creşterea copiilor lor. (A-i avea în grijă înseamnă, de obicei, că îi lăsau la centrul de zi la 7 dimineaţa şi îi mai luau la 6 seara…) […]  

Pentru ca populaţia adultă să muncească şi să creeze averea ce poate fi taxată (prezenta rată de taxare pentru cîştigătorii de venituri mici este de aproximativ 65%), statul asistenţial suedez lansează, în continuu, programe progresiste care să îi apere de incidente şi probleme. Libertatea asistenţialistă este o viaţă artificial creată de statul asistenţial, una liberă de griji, de răspundere şi abundentă în ajutoare.  

Ceea ce vedem astăzi în Suedia este consecinţa logică a statului asistenţial: cînd se acordă ajutoare şi se elimină răspunderea individuală pentru acţiunile proprii, este creat un nou tip de om – cel imatur, iresponsabil şi dependent. Ca efect, ceea ce a creat statul asistenţial este o populaţie ce este, din punct de vedere psihologic şi moral, una de copii – după cum părinţii care nu permit niciodată copiilor lor să se confrunte cu probleme, să îşi asume răspunderea şi să vină singuri cu soluţii îşi fac odraselele să fie nevoiaşe, răsfăţate şi cu totul revendicative. 

Analogia cu copiii răsfăţaţi se dovedeşte a fi adevărată în viaţa de toate zilele a celor ce muncesc în sectorul public şi au de-a face cu cererile populaţiei. Am aflat că nu este ieşit din comun ca părinţi tineri să dojenească profesorii pentru că temele sînt o presiune “inutilă” asupra celor mici. Copiii au dreptul la cunoaştere, dar se pare că, din moment ce cunoaşterea presupune studiu şi efort, ei nu trebuie expuşi la ea. Rolul profesorilor este acela de a furniza copiilor cunoştinţe pe care să le poată consuma fără să reflecteze asupra lor (sau măcar să le studieze). A face ceva tu însuţi este “opresiv”. Ceva “necesar”, chiar şi un efect al legilor naturii, este cu totul nedrept şi constituie o încălcare a dreptului cuiva de a duce o viaţă lipsită de griji. Natura însăşi, împreună cu legile ei, devine o “povară”.  

Economia dependenţei  

Poate că această mentalitate explică popularitatea în creştere a teoriilor anti-realitate, precum scepticismul şi postmodernismul, teorii pentru care nimic nu poate fi luat ca fiind ceea ce este. Logica, se spune, este doar o construcţie socială care nu are nici o legătură cu realitatea sau lumea (dacă ea există cu adevărat). Aceste teorii sînt minunate, pentru că nu pot fi vreodată dovedite sau contrazise… Orice ai spune, niciodată nu trebuie să îţi asumi răspunderea pentru afirmaţia ta: nimeni nu îţi poate verifica teoria, nimeni nu o poate critica sau chiar folosi. Ea este a ta, există numai pentru tine şi este adevărată numai pentru tine. Utilitatea unei asemenea teorii trebuie să fie evidentă. Tot evident trebuie să fie şi că promotorii acestor teorii iau anumite lucruri, precum existenţa, ca fiind de la sine înţelese […].  

Din perspectiva unui privitor de pe margine, după cum mă consider, toată nebunia asta are un sens: învăţîndu-i pe oameni că nu trebuie să îşi facă griji cu privire la consecinţele acţiunilor lor, îi transformă în subiecţi voluntar dependenţi. Statul asistenţial a creat monştrii egoişti despre care spunea că ne va salva prin acordarea tuturor cetăţenilor a privilegiilor şi ajutoarelor pentru care nu va plăti “nimeni”. […]    

Această nouă moralitate este opusul limpede al generaţiei bunicilor mei. Este o moralitate ce susţine că independenţa poate fi obţinută prin cedarea către alţii a răspunderii şi că libertatea poate fi atinsă prin înrobirea ta şi a altora. Rezultatul acestei moralităţi degenerate este, la nivel social sau societal, dezastruoas din punct de vedere economic, social, psihologic şi filosofic.  

Dar, pentru multe mii de suedezi, ea este şi o tragedie personală. Fără răspunderea personală pentru acţiunile şi alegerile lor, oamenii par incapabili să se bucure de viaţă; fără a-ţi putea controla viaţa, este imposibil să simţi mîndrie şi independenţă. Statul asistenţial a creat un popor dependent, cu totul incapabil de a afla ceva de valoare în viaţă; în loc, el a devenit incapabil de sentimente specific umane precum mîndria, onoarea şi empatia. Acestea, împreună cu mijloacele de a da un sens vieţii, au fost preluate de statul asistenţial.

Poate că asta explică de ce o parte atît de mare din populaţia tînără consumă medicamente antidepresive fără de care se află în imposibilitatea de a mai funcţiona normal în situaţiile sociale şi se presupune că asta explică de ce este în creştere dramatică numărul de sinucideri din rîndul celor foarte tineri care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii (numărul total al sinuciderilor este aproximativ acelaşi). Chiar şi aşa, oamenii sînt cu totul incapabili să vadă problema ori să găsească o soluţie. Asemenea copiilor răsfăţaţi, ei cer “ajutorul” statului. Asta bunica mea nu ar fi înţeles-o niciodată. Odihnească-se în pace!