DIN SONETELE
SĂRMANULUI DIONIS
XXXIV
Coşmarul meu e că visez că-s mort
şi simt că trupul îmi atîrnă rece
de-un duh speriat, ce n-ar mai vrea să plece,
şi-a cărui spaimă de copil o port.
Cred c-am murit de mii de dăţi trupeşte
în somnul meu, de-aceea moartea, poate,
ce fără greş dă iama peste toate,
de mine parcă nu se sinchiseşte.
Şi zi de zi mă scol uimit în zori
că-mi pipăi trupul şi-s aievea încă,
şi-aminte îmi aduc adeseori
de-o carte-atît de tristă şi de-adincă
pe care oarecînd cu mîna sa
Mihai mi-o scrise – şi suna aşa:
XXXV
«Eu, frate Dionis, ce
multe-aş face
de n-aş
avea de porunceală-a scrie,
să-mi
duc pe brînci o viaţă cenuşie,
cîrpită
prost din petece sărace!
Noroc
că-i trează muza şi cînd tace,
iar
visu-i gata de urît să-i ţie,
şi-n
lume nu-i mai mare bucurie
decît
să cazi cu sinea ta la pace.
Mai
bune vremi aştept de cînd mă ştiu,
iar
azi, cînd mă-ndoiesc c-o să mai vină,
mă
mîngîi doar şi că-i bărdaca plină,
că beau
tutun şi că veghez tîrziu,
căci mi
se pare graţie divină
chiar
simplul fapt de-a fi cu carnea viu…»
XXXVI
S-a dus
Mihai, şi-n urma lui o lume,
doar eu
rămîn în viaţă ferecat…
Dan,
Dionis… Nici nu mai ştiu ce nume
din
cîte-avui e cel adevărat.
Pe-acela
moartea (nu aşa se spune?)
mă va
striga cîndva… sau poate nu…
De-i
viaţa dar, nemoartea e minune,
însă
minunea prea-ndelung ţinu…
Ne vrem
eterni, dar nu-i uşor a-i duce
nici
veşniciei crucea cînd rămîi
străin
de-atîtea mari iubiri caduce,
uitat
de toţi şi fără căpătîi…
Cînd nu
mai ai decît de tine parte,
începe-ncet
să-ţi fie dor de moarte…
Pentru conformitate,
Răzvan
CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu