ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Mircea Eliade (1907-1986)

1997

INCHIZIŢIA MARXISTĂ

ÎMPOTRIVA LUI MIRCEA ELIADE [1]

Împlinirea a zece ani de la moartea lui Mircea Eliade [2] a fost celebrată cu noi reproşuri şi exagerări de către actuala poliţie a gîndirii, de multă vreme mobilizată în scopul unui soi de linşaj postum al marelui istoric al religiilor. Pe 27 aprilie şi 15 mai 1996, inchizitorul de serviciu [3] a publicat în Corriere della Sera o pereche de articole în care sînt relansate acuzaţii mai vechi aduse lui Eliade (şi lui Dumézil [4]). Iată o scurtă mostră: “Cel mai compromis de fascism e Mircea Eliade (1907-1986). De la participarea în tinereţe la mişcarea criminală românească numită Garda de Fier, el a ajuns la celebrarea totalitarismului lui Salazar [5], iar în cele din urmă la justificarea genocidului nazist. Aici legătura dintre teorie şi practică e evidentă: ajunge să ne gîndim la celebrarea mistică a riturilor sîngeroase şi a sacrificiilor omeneşti, într-o autentică religie a morţii. Eliade a elaborat, pe baza teoriilor sale asupra originilor, o adevărată doctrină rasistă”.

Zadarnic a intervenit Julien Ries (director al Centrului de Istoria Religiilor din Louvain), cerînd să se arate unde anume se găseşte la Eliade pretinsa “justificare” a “genocidului nazist”. Cesare Segre i-a răspuns, sfidător, că… “recurge la argumente de tip revizionist”! Zadarnic a denunţat Ries tentativa de a se regiza împotriva lui Eliade un proces întemeiat pe elemente ţinînd de planul ideologic, cărora li se forţează confirmarea “cu ajutorul unor texte eliadiene scoase din context şi interpretate în lumina ideologiei”. Cotidianul condus de Mieli i-a dat ultimul cuvînt lui Segre, care nu s-a priceput să facă altceva decît să reia acuzaţia de “nazism” la adresa lui Eliade: “Membrul Gărzii de Fier, care se revendica deja de la o ideologie mistico-magică, adversarul neîmpăcat al lumii rezultate din revoluţiile de la 1789 şi 1848, admiratorul lui Salazar, corespondentul fidel al lui Evola, e firesc să fi justificat genocidul”. E interesant că tocmai autorul unor astfel de rînduri îi atribuie lui Eliade, textual, o formă de “delir”…

De delirat începuse să delireze, încă din 1949, un Ambrogio Donini, care încercase în zadar să-l convingă pe Cesare Pavese să nu publice la [editura] Einaudi două cărţi ale lui Eliade, calificîndu-l pe acesta drept “un scelerat refugiat din România, agitator fascist” [uno scellerato fuoruscito dalla Romania, mestatore fascista]. Aceştia sînt termenii în care Furio Jesi rezumă conţinutul scrisorii pe care Donini i-o expediase în 1949 lui Pavese, pe atunci funcţionar la Einaudi (“Un caso imbarazzante”, în Tuttolibri, nr. 15, 21 aprilie 1979).

Dar primul atac dur şi premeditat la adresa savantului român iese la iveală în 1972, cînd un fantomatic “Institut Dr. J. Niemirower” din Ierusalim a publicat un “Dosar Mircea Eliade” în primul număr al unui la fel de fantomatic buletin în limba română, intitulat Toladot (“Origini”, în ebraică). Dosarul ierusalimitean cita cîteva afirmaţii pe care Eliade le-ar fi făcut în decembrie 1937, în revista legionară Buna Vestire. Mai ales această frază: “Poate neamul românesc să-şi sfîrşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, surpat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfîrtecat de streini?”. Întemeiat pe dezminţirea lui Eliade şi încercînd o analiză lingvistică a fragmentului, Ioan P. Culianu a ajuns la concluzia că era vorba de un fals grosolan.

Că ceea ce apăruse în Toladot fusese o foarte josnică mistificare e astăzi cît se poate de evident, căci textul în discuţie e accesibil în original în bibliotecile româneşti şi a fost chiar retipărit. Din cuvintele citate de Toladot nu rămîne nici măcar o umbră. Oricum, conţinutul “Dosarului” respectiv a fost popularizat în Italia, în 1977, de Alfonso Maria di Nola, în La Rassegna mensile di Israel; acţiunea de divulgare a fost continuată de Furio Jesi, mai întîi în revista întemeiată de Adriano Olivetti, Comunità (nr. 179, aprilie 1978: “Cultura di destra e religione della morte”), apoi în volumul Cultura di destra (Milano, 1979; reimprimat în 1993).

Punerea lui Eliade sub acuzaţia de “antisemitism” avea drept scop – scrie Jesi – “să denunţe gafa unuia dintre cei mai prestigioşi savanţi ai Universităţii din Ierusalim, Gershom Scholem, care a găsit de cuviinţă să-l omagieze pe Eliade, contribuind la un volum în onoarea acestuia”; dar Toladot încerca, mai ales, să opună un veto influent candidaturii lui Eliade la Premiul Nobel (o discretă aluzie la această interdicţie se poate găsi în romanul lui Eliade Nouăsprezece trandafiri).

În orice caz, în anii ’70, campania împotriva lui Eliade a cunoscut şi alte desfăşurări ulterioare. În aprilie 1978, Furio Jesi a scris în revista lui Olivetti că Eliade “n-a văzut nimic scandalos în a reprezenta în străinătate, ca ataşat cultural, acel guvern român care, în vara lui 1942, semna, alături de delegatul lui Eichmann, Gustav Richter, acordul de deportare a tuturor evreilor români în lagărele de exterminare”. Rămînînd de discutat în ce măsură un ataşat cultural poate fi făcut responsabil de hotărîrile guvernului care l-a numit, în cazul dat problema nici nu se mai pune, pentru simplul fapt că numirea lui Eliade a avut loc nu în 1942, ci în 1940, mai exact pe data de 10 aprilie. Or, la acea dată, nu ajunsese încă la putere generalul Ion Antonescu, care, de altfel, n-a subscris nici el însuşi, niciodată, solicitării lui Eichmann, lucru care a fost stabilit de o sursă mai presus de orice bănuieli: istoricul evreu Nicholas M. Nagy-Talavera [6]. În schimb, se constată că guvernul care i-a dat lui Eliade însărcinarea de ataşat cultural a fost unul de coloratură naţional-liberală, condus de Gheorghe Tătărescu (24 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940), om politic care era un declarat adversar al Axei şi un ferm susţinător al alianţei cu Anglia. În particular, ministrul Culturii de la care Eliade îşi primise numirea n-a fost nimeni altul decît Constantin C. Giurescu, un democrat ce va deveni după aceea (secondat de fiul său, Dinu C. Giurescu) istoric oficial al Partidului Comunist Român.

Cu toate acestea, “argumentele lui Jesi au avut succes: într-o recenzie la Cultura di destra, recenzie apărută în La Repubblica din 4 mai 1979, Enrico Filippini a ajuns chiar să afirme că Eliade i-ar fi “pîrît la SS pe evreii români”! Delirium tremens.

Subiectul a fost reluat în 1986, într-o manieră formal mai echilibrată, de Crescenzo Fiore (Storia sacra e storia profana in Mircea Eliade) şi de Vittorio Lanternari (în La Critica Sociologica). Dar s-a ajuns din nou la stadiul de delir inchizitorial: într-un articol masiv întemeiat pe “Dosarul” israelian, Radu Ioanid (“Mircea Eliade e il fascismo”, în La Critica Sociologica, nr. 84, ianuarie-martie 1988) [7] îl acuza pe Eliade, printre altele, de a fi “arătat o totală lipsă de sensibilitate în privinţa marii tragedii a holocaustului” şi de a le fi dat lui Hitler şi Mussolini “un certificat de bună purtare”!

I-a revenit apoi lui Alfonso di Nola rolul de a lua din nou cuvîntul, la doisprezece ani de la prima sa intervenţie. Recapitulînd într-un lung articol (“Mircea Eliade tra scienza delle religioni e ideologia «guardista»”, în Marxismo oggi, nr. 5-6/1989, pp. 66-71) termenii în care se desfăşurase dezbaterea în jurul lui Eliade şi revendicîndu-şi meritul de a o fi suscitat în Italia, Di Nola comitea noi gafe (greşind, bunăoară, numele lui Codreanu, data asasinării acestuia etc.), exagerări (făcînd din Eliade un “înalt funcţionar” al regimului Antonescu), mistificări (denaturînd grav sensul unor afirmaţii ale lui Eliade). A atins limitele grotescului susţinînd că Zelea Codreanu “cade victimă răzbunării unor ciraci din propriile hoarde” [cade vittima di una faida di gregari delle sue orde]! Totdeodată, constrîns să dea o replică celor ce puseseră la îndoială autenticitatea sursei israeliene pe care el o folosise în La Rassegna mensile di Israel, Di Nola căuta să dreagă lucrurile, admiţînd un fapt important: “Documentul publicat în Israel” îi parvenise “doar într-o semnalare rezumativă”, dar nu fusese “depistat în original, în pofida cercetărilor făcute prin colecţiile de periodice ale bibliotecilor israeliene”. Cu alte cuvinte: nici Di Nola, nici Jesi n-au văzut vreodată “sursa” în jurul căreia instrumentaseră scandalul!

La începutul anilor ’90, intelighentzia mondialistă, reînflorită în noua Românie democratică, s-a mobilizat şi ea pentru campania postumă împotriva lui Eliade. Zigu Ornea a putut să scrie în cele din urmă o carte despre Extrema dreaptă românească [8] unde Eliade este citat tot timpul, de la pagina 5 pînă la pagina 455. Tonul a fost dat încă o dată de la Ierusalim, unde un “Centru Internaţional pentru Studiul Antisemitismului” publicase încă din 1991, sub semnătura lui Leon Volovici, un nou şi mai bine articulat “dosar” acuzator la adresa lui Eliade şi a altor cîţiva intelectuali români din “tînăra generaţie” [9]. Ecoul a ajuns pînă la Paris, unde Edgar Reichmann îi pusese deja în gardă, în mai multe rînduri, pe cititorii publicaţiei Le Monde împotriva “capcanelor mortale ale lui Eliade”; în Les Temps Modernes (nr. 549, aprilie 1992, p. 110: “Mircea Eliade et la Garde de Fer”), Norman Manea [10] îşi încheie propriul rechizitoriu împotriva lui Eliade cu un argument tipic ideologic: “Nu avea încredere nici în democraţie, nici în modernitate, rămînînd legat de rădăcinile etnice ale valorilor culturale”.

Tot în Franţa, Isac Chiva îi face lui Eliade imputări de acelaşi gen, distingînd în opera sa, pe care o numeşte malfaisante (sic), “o gîndire cu adevărat obscurantistă”, “o gîndire explicit fascistă şi antisemită” ergo “un cumul al deviaţiilor schizoide din această ultimă jumătate de secol”; iar acest prea demn emul al lui Lukács şi Jesi nu se mulţumeşte cu extinderea capetelor de acuzare pe planul moral, ci îl învinuieşte pe istoricul religiilor de a se fi numărat efectiv printre artizanii unei “istorii homicide”. Ba mai mult, Isac Inchizitorul pretinde că opera ar trebui lichidată în bloc; “pentru că eu – scrie textual, fără nici o urmă de jenă – îl consider pe Mircea Eliade un poligraf mediocru, atît ca romancier, cît şi ca istoric al religiilor sau etnograf; rămîne un teolog, deşi s-ar fi vrut un om de ştiinţă” (“À propos de Mircea Eliade. Un témoignage”, în Le Genre Humain, nr. 26, noiembrie 1992, pp. 89-102, passim).

Intervine acum, împotriva “teologului” Eliade, Marele Inchizitor Daniel Dubuisson, care emite o condamnare elegant teologică, acuzîndu-l de erezie: “Concepţia eliadiană a sacrului, contrafăcînd retorica religioasă curentă, este, în raport cu iudeo-creştinismul, una eretică” (“Métaphysique et politique. L’ontologie antisémite de Mircea Eliade”, în Le Genre Humain, nr. 26, noiembrie 1992, pp. 103-118; trad. rom.: “Metafizica şi politica. Ontologia antisemită la Mircea Eliade”, în Noua Alternativă, numerele 4-5/1993). Anathema sit!

Dar într-o ţară laică va fi mai prudent să se adauge acuzaţiei de “erezie” şi o altă imputare, prin care opera lui Eliade să cadă măcar sub rigorile legii Gayssot-Fabius din 13 iulie 1990, aceea care a restaurat în Franţa “delictul de opinie”. Iată-l deci pe Dubuisson inculpîndu-l pe Eliade de a fi contruit o… “ontologie antisemită”!

De la ontologie la metafizică tout court: în studiul succesiv despre Mitologiile secolului XX [11] (ed. it. Bari, 1995), Dubuisson îşi propune să aprofundeze cercetarea asupra “originilor nemărturisite” ale teoriilor lui Eliade şi să clarifice cum savantul român va fi fost “obsedat de preocuparea de a da o bază metafizică aversiunii sale faţă de evrei şi de evreism”. În cartea lui Dubuisson, Eliade nu-i singur, ci apare flancat de alte “personaje” puţin recomandabile, pe care el le-a înălţat, chipurile, “la rangul de gînditori”: “propagandistul fascist” Evola, René Guénon, Henry Corbin…

Obiectivul acestor manevre ni se pare destul de limpede. Disputa iscată în ultimele decenii în jurul lui Nietzsche şi Heidegger a demonstrat că, dacă un gînditor este pus în banca acuzaţilor, sub învinuirea de complicitate (fie ea şi postumă, ca în cazul lui Nietzsche) cu naţional-socialismul sau cu oricare adevărată ori presupusă variantă de fascism, atunci opera sa nu mai are voie să constituie un punct de referinţă în noua eră a umanităţii inaugurată “după Auschwitz”. Iar dacă se va voi să se recupereze opera celui acuzat, atunci va fi obligatorie o nouă lectură radicală, care să o purifice de orice valenţă “heterodoxă”, împăcînd-o cumva cu “ortodoxia” modernităţii.. “Nazificaţi” şi apoi “denazificaţi” Nietzsche şi Heidegger, acum a venit, se vede, rîndul lui Dumézil şi Eliade. Dacă se va voi să li se restituie acuzaţilor demnitatea morală cerută de noua eră, ca şi dreptul de cetăţenie în republica ideilor, atunci va fi necesar să fie trecute sub tăcere acele aspecte ale operei lor ce nu corespund gîndirii dominante, adică noii inchiziţii ideologice.

Claudio MUTTI

[1] În revistă, articolul a fost însoţit de următoarea precizare redacţională: “Text apărut iniţial în publicaţia italiană Pagine libere, septembrie 1996, pp. 48-50 [«L'inquisizione marxista contro Mircea Eliade»]. Traducerea în limba română îi aparţine lui Răzvan Codrescu. Ea a fost inclusă şi în anexele ediţiei româneşti a cărţii d-lui Claudio Mutti Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, în curs de apariţie la Editura Anastasia din Bucureşti” (cartea de la Anastasia avea să apară în primăvara aceluiaşi an). [Nota Blog]

[2] Decedat la Chicago, pe 22 aprilie 1986, ora 9.40. [Nota ed. din vol. 2001]

[3] Este vorba de lingvistul Cesare Segre. [Nota ed. din vol.]

[4] Georges Dumézil (decedat în 1986, ca şi Eliade, de care l-a legat o lungă prietenie), istoric al religiilor şi antropolog francez, autor al unor lucrări fundamentale în domeniul indo-europenisticii (printre care şi monumentalul studiu Mythe et épopée, tradus şi în limba română). Trebuie remarcată recenta apariţie a unui volum omagial, în pragul împlinirii a 15 ani de la moartea celor doi savanţi: Esploratori del pensiero umano. Georges Dumézil e Mircea Eliade, a cura di Julien Ries e Natale Spineto, Jaca Book, Milano, 2000 (cf. mai ales în contribuţiile lui Natale Spineto, “Mircea Eliade: materiali per un bilancio storiografico” – pp. 201-248, Teodor Baconsky, “Mircea Eliade, il sognatore maltrattato” – pp. 249-258 şi Roberto Scagno, “Alcuni punti fermi sull’ impegno politico di Mircea Eliade nella Romania interbellica: un commento critico al dossier «Toladot» del 1972” – pp. 259-289). Apariţia volumului a prilejuit organizarea unei mese rotunde la Accademia di Romania de la Roma (6 februarie 2001), sub egida Ambasadei României pe lîngă Sfîntul Scaun. Iată cîteva extrase din Comunicatul de presă dat cu acest prilej de organizatori: “La dezbatere au participat Eminenţa Sa Cardinalul Paul Poupard, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură, profesorii Giulia Piccaluga şi Enrico Montanari (Universitatea La Sapienza din Roma), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) şi Natale Spineto (Universitatea din Torino), cărora li s-a adăugat Teodor Baconsky, ambasadorul României pe lîngă Sf. Scaun […]. Volumul recent apărut radiografiază simetric posteritatea celor doi savanţi, încercînd să evalueze – la 15 ani de la dispariţia lor – acele scrieri şi elemente de metodă care au rezistat timpului şi care continuă să influenţeze istoria religiilor. Esploratori del pensiero umano şi-a propus de asemenea să analizeze, cu serenitate, cît de justificate sînt acuzaţiile potrivit cărora Eliade şi Dumézil ar fi simpatizat nazismul şi în ce măsură opţiunile lor politice de tinereţe s-au reflectat în activitatea lor ştiinţifică. După acoperirea celor două trasee, participanţii la dezbatere au subliniat că – în cazul lui M. Eliade – acuzaţiile de antisemitism au fost instrumentate de poliţia politică a României comuniste. […] Volumul prezentat – apărut sub conducerea lui Julien Ries şi Natale Spineto – cuprinde şi două studii ale unor autori români: Mircea Handoca (despre receptarea operei eliadiene în România) şi Teodor Baconsky (despre raporturile lui M. Eliade cu Biserica Ortodoxă). Manifestarea de la Accademia di Romania a fost reflectată în cotidienele italiene Corriere della Sera, L’Avvenire şi L’Osservatore Romano”. [Nota ed. din vol.]

[5] Aluzie la volumul Mircea Eliade, Salazar şi revoluţia în Portugalia, Ed. “Muncă şi Lumină”, Bucureşti, 1942 (altă ediţie: Ed. Gorjan, Tîrgu-Jiu, 1942). [Reeditare: Editura Scara, Bucureşti, 2002.] [Nota ed. din vol.]

[6] Autorul studiului The Green Shirts and the Others. A History of Fascism in Hungary and Romania, Hoover Institution Press, Stanford University (California), 1970; trad. rom.: O istorie a fascismului în Ungaria şi România, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996. [Nota ed. din vol.]

[7] Ulterior, Radu Ioanid a publicat volumul The Sword of the Archangel: Fascist Ideology in Romania, Boulder-New York, 1990; trad. rom.: Sabia Arhanghelului Mihail. Ideologia fascistă în România, Ed. Diogene, Bucureşti, 1994. [Nota ed. din vol.]

[8] Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995. [Nota ed. din vol.]

[9] Nationalist Ideology & Antisemitism. The case of Romanian Intellectuals in the 1930s, published for the Vidal Sasoon International Center for the Study of Antisemitism (SICSA), The Hebrew University of Jerusalem, by Pergamon Press, Oxford-New York-Seoul-Tokyo, 1991; trad. rom.: Ideologia naţionalistă şi “problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor '30, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995 (cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu). [Nota ed. din vol.]

[10] Cel ce publica, în acelaşi an, eseul denigrator On Clowns: The Dictator and the Artist, New York, 1992 (cf. mai ales cap. “Felix Culpa”; trad. rom. în rev. 22, numerele 6-8/1992, sub titlul “Culpa fericită. Mircea Eliade, fascismul şi soarta nefericită a României”); trad. rom.: Despre clauni. Dictatorul şi artistul, Ed. Est, Paris-Bucarest, 1996. [Nota ed. din vol.]

[11] Daniel Dubuisson, Mythologies du XX siècle, Lille, 1993. [Nota ed. din vol.]

* Claudio Mutti, “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 2/74, februarie 1997, p. 3 (cu urmare în p, 4), reluat în anul IX, nr. 4/100, aprilie 1999, p. 18. Ulterior, traducerea a fost inclusă în volumul Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intectualii români şi Garda de Fier, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 121-129, şi – cu titlul modificat la sugestia autorului: “Noua inchiziţie împotriva lui Mircea Eliade” – în volumul Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 90-100 (de unde l-am reprodus şi aici, cu tot cu notele de subsol, dar păstrînd titlul cu care apăruse în revistă).

Autorul articolului (pentru detalii, vezi aici)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) - "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) - "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) - "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) - "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) - "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)