ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXI)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Juan de la Cruz/Ioan al Crucii

1997

SAN JUAN DE LA CRUZ
(1542-1591)

ROMANCES

Am mai publicat şi altădată în paginile Punctelor cardinale versuri din poezia mistică a spaniolului San Juan de la Cruz (mai cunoscut la noi sub numele tradus: Sfîntul Ioan al Crucii). După poemele majore (Cántico espiritual, Noche oscura del alma şi Llama de amor viva), după un cîntec închinat “cunoaşterii lui Dumnezeu prin credinţă” (Que bien sé yo la fuente que mana y corre…) şi după faimoasa glosă a “vînătorii mistice” (Trás de un amoroso lance…), le oferim acum cititorilor noştri o versiune românească din ale sale romances (este vorba de o specie de poezie de origine folclorică, specifică spaţiului iberic, fără corespondent exact în limba română) [1]. Pornind de la primul verset al Evangheliei după Ioan (In principio erat verbum – La început era Cuvîntul), autorul stihuieşte în jurul misterului Treimii, al Creaţiei şi al Întrupării; Dumnezeu-Fiul este Soţul (Mirele), iar lumea creată, sintetizată în fiinţa omenească, este Soţia (Mireasa), totul tinzînd spre “nunta mistică”, spre comuniunea firii umane cu Firea Divină (comuniune făcută posibilă prin divino-umanitatea lui Christos).

Ne-am străduit să respectăm, pe cît ne-a stat în putinţă, particularităţile metrice ale originalului, precum şi regimul lui metaforic. O atenţie deosebită am acordat rigorii teologice a traducerii. Am căutat să ţinem o cumpănă între limbajul apusean (catolic) şi cel răsăritean (ortodox). Punctuaţia, de multe ori absentă în original, ne aparţine în versiunea de faţă şi corespunde necesităţilor acesteia. Menţionăm că n-am folosit majusculele decît acolo unde – şi atît cît – le foloseşte şi San Juan.

Am urmat ediţia Domingo Ynduráin: San Juan de la Cruz, Poesía, novena edición, Cátedra, “Letras Hispánicas”, Madrid, 1995 (unde textele tălmăcite aici figurează între pp. 282-291). (R. C.)

Ediţia cea mai recentă (2003)

Despre locul evanghelic

In principium erat Verbum,

cu privire la Preasfînta Treime

I

Întru-nceput sălăşluia

Cuvîntul viu în Dumnezeu

şi infinită fericire

avea în sînul lui mereu.

Cuvîntul Dumnezeu era,

cel care se numea-nceput;

întru-nceput sălăşluia,

dar început n-a cunoscut.

Era el însuşi începutul,

de-aceea început n-avea;

Cuvîntul, care Fiu se cheamă,

dintru-nceput se şi năştea.

Din veci de veci l-a conceput

şi-n veci de veci îl concepea,

substanţa sa din veşnicie

pe veşnicie i-o dădea.

Deci slava Fiului e-aceea

ce întru Tatăl o avea,

iar slava Tatălui întreagă

din veci în Fiul odihnea.

Ca iubitoru-n cel iubit,

unul într-altul locuia,

şi-acea iubire care-i leagă

în chip egal se-mpărtăşea.

Într-unul şi în celălalt

o singură măsură-avea:

trei persoane şi, în ele,

un Iubit care iubea.

Deci o unică iubire

le-mbia să se iubească

şi-n iubitu-i iubitorul

ca-ntru sine să trăiască.

Din fiinţa tuturora

fiecare se nutrea

şi pe cea de o fiinţă

ca pe sine o iubea.

Iar fiinţa-aceasta una

laolaltă le ţinea,

într-o tainică unire,

ce nu-i limbă s-o redea.

Era-n ea nemărginită

dragostea ce le unea,

căci trei una-s în iubire

şi temei îşi află-n ea,

iar iubirea,-mpărtăşită,

tot mai mult se împlinea.

Despre comuniunea celor trei persoane

II

În iubirea-aceea vastă,

ce-n ei doi izvor şi-avea,

cu-ntreg harul slavei sale,

Tatăl Fiului grăia

vorbe-adînc desfătătoare;

nimeni nu le-nţelegea,

numai Fiul de-o fiinţă

cu acel ce le rostea.

Dar pe cît se înţelege,

el într-astfel glăsuia:

- “Fiule, nimic nu-mi place,

făr’ de părtăşia ta;

de ceva mă mulţumeşte,

doar în tine-l voi gusta;

cine-i mai asemeni ţie,

eu de el m-oi bucura.

Iar de nu-i asemeni ţie,

n-află-n mine vreo dulceaţă,

căci desfătul meu e-n tine,

o, a vieţii mele viaţă!

Eşti lumină din lumină,

eşti întregul tîlc ceresc

şi-nsuşi chipul firii mele,

întru care veşnicesc.

Fiule, cui te iubeşte,

lui eu însumi mă voi da,

dragostea ce-ţi port, întreagă,

peste el o voi vărsa,

căci pe cel iubit de mine

vrednic fu a-l adora”.

Despre creaţie

III

- “O soţie eu ţi-aş da,

Fiul meu, să te iubească

şi să merite prin tine

întru noi să vieţuiască.

Şi să guste dintr-o pîine

ce de mine-a fost gustată,

spre-a cunoaşte bunătatea

întru Fiul întrupată

şi-a se bucura cu mine

de frumseţea ta bogată”.

- “Mulţumescu-ţi ţie, Tată”,

Fiu-atunci îi răspundea;

“celei ce mi-o dai drept soaţă,

eu i-oi da lumina mea,

ca prin ea să vadă bine

slava Tatălui ceresc

şi că-ntreaga mea fiinţă

din fiinţa-i o primesc.

Odihnindu-mi-se-n braţe,

de iubirea-ţi mistuită,

desfăta-se-va de-a pururi,

întru mila ta răpită”.

Urmează

IV

- “Facă-se”, răspunse Tatăl,

“căci iubirea ta e mare!”.

Şi din spusa-i astfel spusă

lumea început îşi are.

Palat soţiei făurit

din înaltă-nţelepciune:

sus o parte, jos o alta –

rînduială el îi pune.

Cea de jos din osebiri

făr’ de număr se compune;

cea de sus împodobită-i

cu podoabe de minune.

Ca soţia să cunoască

de ce Soţ e-nvrednicită,

ierarhia îngerească

sus se află rînduită.

Iară firea omenească

jos se află aşezată,

căci, din cum e-alcătuită,

de un preţ mai mic se-arată.

Dar deşi prin loc şi fire

fură astfel despărţite,

ele-s toate laolaltă

trup soţiei pomenite,

căci a Soţului iubire

le preface-ntr-o soţie:

cei de sus ajung să-şi aibă

Soţul întru bucurie,

cei de jos – întru speranţă,

dîndu-li-se-ncredinţare

că-i va răsplăti odată,

preamărind pe fiecare.

Şi din starea lor de jos

el cîndva o să-i ridice,

într-un chip pe care nimeni

n-o să poată să-l mai strice.

Căci asemenea în toate

el şi ei atunci vor fi,

şi cu ei va merge-alături,

şi cu ei va locui.

Dumnezeu va fi ca omul,

omul – ca un Dumnezeu;

petrecînd întreolaltă,

ospăta-se-vor mereu [2].

Şi cu ei, în toată vremea,

va rămîne însuşi el,

pînă ce-o să se sfîrşească

veacul trecător de fel.

Iar atunci, pe veşnicie,

într-un cînt s-or desfăta,

căci soţiei lui iubite

cap dintru-nceput era.

Şi într-însa, laolaltă,

drepţii toţi s-or aduna,

trup soţiei lui, pe care

el în braţe o va lua,

cu prisos de duioşie,

dîndu-i multa lui iubire;

şi aşa, ajunşi ca unul,

Tatăl i-o purta-n răpire

spre aceeaşi bucurie

ce şi-ntr-însul îşi dă ghes;

precum Tatăl şi cu Fiul

şi cu cel din ei purces [3],

unu-n celălalt trăi-vor;

şi-astfel cu soţia fi-va,

că la Dumnezeu răpită,

ea-ntru Dumnezeu trăi-va.

Urmează

V

Cu speranţa-aceasta bună

ce din ceruri le venea,

chinul îndurat în lume

mai uşor li se părea;

dar speranţa ne’ngrădită

şi-acel dor mereu mai mare,

de-a se bucura de Soţul,

îi muncea fără-ncetare.

Astfel că în rugăciune

cu ardoare suspinau

şi cu gemete şi lacrimi

zi şi noapte îl rugau

ca să nu mai zăbovească

să le dea tovărăşia.

Unii: “O, de-ar fi de-ndată

să cunoaştem bucuria!”.

Alţii: “Doamne, vie-odată

cel ce trebuie să vie!”.

Şi-alţii: “O, de-ar fi mai iute

să-ţi tai cale prin tărie,

ochii noştri să te vadă,

plînsul lor să contenească!

Nori de sus, stropiţi pămîntul,

setea să şi-o potolească!

Crape-se a rod acesta

care spini ne odrăslea,

iar din el să înflorească

floare ce nou chip să-i dea!”.

Iară alţii: “O, ferice

cel ce prinde-o vreme-atare,

vrednic a-l vedea pe Domnul

cu-aceşti ochi pe care-i are,

a-l putea cuprinde-n braţe,

a-l putea-nsoţi pe cale

şi-a putea gusta din taina

sfîntă a venirii sale!”.

Urmează

VI

Într-asemeni fel de rugi

vreme-a curs îndelungată;

dar în anii de pe urmă

fu fervoarea mai bogată.

Iară Simeon bătrînul,

cu dorinţa-i arzătoare,

s-a rugat să-l ţină Domnul,

ca să vadă ziua-i mare.

Şi-atunci Duhul Sfînt răspunse

rugii bunului bătrîn

şi-i dădu încredinţare

cum că n-o să moară pîn’

n-o să vadă viaţa care

din înalturi o să vină,

şi că-n propriile-i braţe

el pe Domnul o să-l ţină,

şi la pieptu-i o să-l strîngă,

într-o strîngere deplină.

Urmează Întruparea

VII

Şi-ntrucît sosise ceasul

să se împlinească dară

mîntuirea bietei soaţe

ce robea sub grea povară,

întru legea-aceea veche

ce prin Moise se dăduse,

Tatăl, cu iubire multă

şi duioasă vorbă, spuse:

- “Iată, Fiule, soţia-ţi

după chipu-ţi e făcută

şi-ntrucît e-asemeni ţie,

întru tine-i cunoscută;

dar prin trup se osebeşte,

că tu nu eşti trup prin fire;

astfel, rînduiala cere,

spre a dragostei plinire,

să se facă-n tot asemeni

cel iubit cu cea iubită,

că-n deplină-asemănare

desfătarea e sporită.

Desfătare ce va creşte

şi-n iubita ta soţie,

dacă te-o vedea asemeni

ei, în trup de carne vie”.

- “Voia mea şi-a ta e una”,

Fiu-ndată răspundea,

“iară slava-n care dăinui

tu voieşti a fi a mea.

Deci, pe plac îmi este, Tată,

ce Mărirea-ţi porunceşte,

căci acesta-i chipu-n care

mila ta se preavădeşte.

Arăta-se-va puterea,

mila şi dreptatea ta,

iar eu merge-voi în lume

şi de veste îi voi da

ce desfăt şi ce mărire

întru tine va afla.

Merge-voi să-mi caut soaţa

şi asupra mea voi lua

multele poveri sub care

pătimeşte firea sa.

Iar ca ea să aibă viaţă,

pentru ea voi şi muri,

şi scoţînd-o eu din valuri,

înapoi o vei primi”.

Urmează

VIII

Deci chemînd un sfînt arhanghel,

Gavriil numit, solie

a trimis unei fecioare

căreia-i ziceau Mărie,

prin a cărei învoire

taina-avea să se-mplinească

şi, prin voia Trinităţii,

trup Cuvîntul să primească.

Deşi-s trei care lucrează,

unu-i cel învederat;

carne a primit Cuvîntul

dintr-un pîntec preacurat.

Cel ce numai Tată-avea,

de acum şi maică are,

deşi nu printr-un bărbat,

cum e maică orişicare.

El din carnea ei curată

însuşi carne-a căpătat:

Fiu lui Dumnezeu şi fiul

omului s-a fost chemat.

Despre Naştere

IX

Şi-ntrucît venise vremea

să se nască şi trupeşte,

ca un mire ce din patul

nunţii sale se iveşte,

lîngă soaţa lui pe care

drăgăstos o-mbrăţişează,

pe el maica lui aleasă

într-o iesle îl aşează,

printre nişte vite care

pe acolo se aţin:

oamenii înalţă cînturi,

îngerii isonu-l ţin,

săvîrşind a nunţii taină

între firile-amîndouă;

Dumnezeu, scîncind în iesle,

varsă-a lacrimilor rouă,

giuvaieruri ce mireasa

mirelui i le-aducea,

pe cînd maica sta uimită

de minunea ce-o vedea:

Dumnezeu – plîngînd ca omul,

omul – plin de bucurie,

cum nici unul şi nici altul

nu-s prin firea lor să fie!

În româneşte de

Anca CRIVĂŢ-VASILE

şi Răzvan CODRESCU

[1] Compoziţii epico-lirice în versuri octosilabice, rimînd doar versurile pare. Foarte populare în vremea Sfîntului Ioan, se bucurau deja de o tradiţie îndelungată – cele mai vechi aparţin sfîrşitului de secol XIV şi secolului al XV-lea – şi cunoşteau o deosebită varietate, tratînd teme ale epicii eroice, ale ciclului breton şi carolingian, teme privitoare la războaiele de frontieră purtate între creştini şi musulmani etc. De data aceasta, Sfîntul Ioan foloseşte un tipar formal profan, pe care-l “umple” cu un conţinut scripturistic. Termenul romance neavînd echivalent exact în limba română, uneori este aproximat prin termenul românesc “baladă”. [Nota din vol. 2003]

[2] Este vorba de “petrecerea” sau “cina” mistică, “ospăţ” înfăţişat şi în pîinea şi vinul Sfintei Euharistii (instituite la Cina cea de Taină). [N. tr.]

[3] Conform dogmei catolice a “dublei procesiuni”, pe care Ortodoxia a combătut-o dintotdeauna. [N. tr.]

* “San Juan de la Cruz (1542-1591): Romances”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 1/73, ianuarie 1997, p. 3 (în româneşte de Anca Crivăţ-Vasile şi Răzvan Codrescu). După ce au apărut în revistă, traducerile au fost incluse, cu mici ajustări, în volumele cu text bilingv San Juan de la Cruz/ Sfîntul Ioan al Crucii, Noche oscura del alma/ Noaptea întunecată a sufletului (Poeme), ediţie îngrijită şi prefaţă de Anca Crivăţ-Vasile, versiuni româneşti de Anca Crivăţ-Vasile şi Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997 (col. “Psalm”, seria “Marii mistici ai literaturii universale”), şi Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Anca Crivăţ, versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 (de unde le-am reprodus şi aici).

Autorii traducerii

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) - "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelorcardinale (XVIII) - "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) - "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) - "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)