ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1996

VIAŢA – PROPRIETATE DE STAT

Dacă priveşti cu atenţie lumea occidentală de azi, nu poţi să nu constaţi că sensul însuşi al vieţii şi al morţii pare, pe nesimţite, a se fi transformat profund. În aceste luni, în Danemarca s-a vorbit mult despre două probleme care sînt mult mai înrudite între ele decît se consideră de obicei: donarea de organe de la persoane care sînt pe cale să moară şi donarea anonimă (sau nu) de spermă şi de ovule. S-a mers deja foarte departe. Reflecţiile pe care le putem face acum se referă nu la posibilităţile de viitor pe care le deschid ştiinţa şi tehnica medicală, ci la un fapt împlinit, la practici deja actuale. În marginea acestor practici apar comentarii justificatoare şi care vor să impună un nou şi straniu moralism: sînt, de exemplu, teologi care, ignorînd misterul morţii şi al persoanei umane, susţin că a-ţi dona testamentar organele ar fi o datorie creştinească, expresia iubirii de aproapele. Şi din alte zone ale societăţii se aud voci revendicatoare, cerînd dreptul de a avea un copil prin însămînţare artificială şi pe cheltuiala statului: este cererea celor singure, a femeilor trecute de 50 de ani şi a lesbienelor.

Prima reacţie pe care aceste voci ţi-o stîrnesc este aceea a unei mari mirări. Te minunezi pînă unde poate merge „ieşirea din fire”, din condiţia umană, din datele propriei existenţe (vîrstă, cadru social etc.)! După mirare vine, însă, nevoia de a lua atitudine; nu poţi doar da din umeri, trebuie să vorbeşti.

Întrebarea fundamentală pe care ţi-o pui este aceea a înţelesului fiinţei umane. Căci ştiinţa şi tehnica medicală se însoţesc de o ideologie şi produc, pe nesimţite, o transformare radicală a sensului omului, al vieţii şi al morţii.

Mai multe linii de forţă se întretaie aici.

Prima este aceea a gîndirii tehnice. Tehnica este, prin natura ei, mecanică, tehnică a disecării şi (re)asamblării, neutrală faţă de problemele etice şi spirituale, străină de sensul persoanei, de procesele organice şi de tot ceea ce ţine de domeniul nevăzutului, de ceea ce nu se poate măsura şi cîntări, dovedi şi manipula în laborator. Intrînd, ca tehnică reproductivă şi genetică, în zonele înseşi ale vieţii, tehnica influenţează acum masiv privirea asupra omului, creînd, de fapt, o reală ideologie, cu atît mai puternică cu cît este ignorată, o ideologie care, în ultimă instanţă, îi este foarte necesară, pentru că o justifică şi îi stabileşte puterea. Ce este omul sub privirea tehnicii? Un ansamblu mecanic de organe, care pot fi scoase din întreg şi reasamblate. Fiinţa umană nu mai este un tot; şi nu mai este acea îmbinare unică de suflet şi trup, purtînd însemnul chipului lui Dumnezeu. Să nu uităm că pentru mulţi din Părinţii Bisericii persoana umană, suflet şi trup (şi nu numai suflet), este creată după chipul lui Dumnezeu. Gîndirea tehnică anulează noţiunea de persoană umană, hypostas, persoană menită în întregul ei Învierii: ea scindează, după un model mai degrabă platonic, omul în suflet şi trup anonim (acesta din urmă văzut ca o magazie de organe, piese de schimb care pot fi folosite şi refolosite).

În acest punct, gîndirea tehnică intră firesc în relaţie cu o anumită componentă a structurii mentale occidentale, şi anume mentalitatea de consum. După ce omul occidental a fost consumator al lumii exterioare, consumul se interiorizează acum, devine consumul omului de către om. Individul devine consumator vital al altor indivizi, de la care poate prelua fie un organ, fie chiar celulele reproducătoare care dau naştere unui copil.

Şi dintr-o dată constatăm apariţia colectivismului sub o formă nouă şi extremă: un colectivism absolut, un nou şi integral socialism. Nu mai e vorba de acea demodată proprietate colectivă asupra obiectelor, de aplatizarea şi anonimizarea care, în forme aparent blînde, s-au practicat decenii de-a rîndul în grădiniţe şi în şcoli. Acum viaţa devine proprietate comună, toţi trebuind să aparţină tuturor. Şi ceea ce este proprietatea comună va deveni în fond (e pe cale să devină) proprietate de stat.

Fiinţa umană nu mai este o persoană, univers unic, taină a lui Dumnezeu. Moartea a încetat de a mai fi un mister. Şi viaţa a fost răpită din mîna lui Dumnezeu. Integritatea umană s-a dizolvat. Omul poate fi acum dezmembrat în părţile lui componente, un impersonal suflu vital poate fi captat, iar viaţa poate continua anonim în alţi indivizi, la nivelul colectivităţii.

Iată-ne întorşi, prin progresele extraordinare ale ştiinţei, la primatul colectivităţii, la cultul anonimităţii şi la anularea persoanei umane. Stăm, fără îndoială, în faţa unui mare şi înfricoşător colectivism.

Colectivismul este legat de umanismul ateu şi de individualismul extrem. Rădăcinile acestui colectivism, în care omul îşi arogă dreptul de a hotărî asupra vieţii şi morţii, porneşte de la cultul omului ca măsură a tuturor lucrurilor, fiind şi o urmare a individualismului extrem, în care omul cere împlinirea tuturor dorinţelor sale, oricît ar fi ele de aberante (nu numai dorinţa de prelungire aproape infinită a vieţii terestre, ci şi dorinţa de a fi părinte în afara vieţii de cuplu şi de familie). Este criza omului fără transcendenţă, fără sensul de făptură a lui Dumnezeu, fără sensul condiţiei umane. Criza omului care trăieşte numai pe acest pămînt şi pentru care satisfacerea tuturor dorinţelor devine o dogmă.

În felul acesta este modificată total şi relaţia între părinte şi copil. Copilul devine un proiect al omului, satisfacţie personală, pur individuală (ceea ce, spre exemplu, este foarte clar în cazul lesbienelor), una dintre expresiile egoismului radical. A fi părinte devine o revendicare, ba mai mult chiar, un „drept al omului”.

Transformarea maternităţii într-un „drept al omului” nu poate fi direct înţeleasă dacă nu luăm în considerare celălalt „drept al omului”, şi anume „dreptul” la avort. Cele două „drepturi” sînt profund legate între ele, căci în amîndouă cazurile este vorba de individul care hotărăşte asupra vieţii şi morţii, în amîndouă cazurile eul egoist al omului devine criteriul acţiunii. „Dreptul” la avort este, în principiu, „dreptul” de a ucide (şi aceasta tocmai în ţările care au abrogat pedeapsa cu moartea şi unde criminalii aproape nu sînt consideraţi răspunzători de nelegiuirile făptuite, ci sînt doar un „produs al societăţii”), dreptul de a trăi iresponsabil, fără a suporta consecinţele faptelor tale, dreptul de a-ţi afirma independenţa cu orice preţ, chiar dacă preţul este viaţa altora.

Aceeaşi atitudine faţă de viaţă se manifestă în cererea nefirească de a avea copii. Nu este decît exacerbarea dorinţelor, dragostea de sine în forme extreme, ieşirea din orice graniţe şi făgaşe ale firii, intrarea în himerele malefice, himere pe care ştiinţa modernă le poate transforma în realitate.

Aici se petrece însă ceva foarte interesant: prin descătuşarea tuturor dorinţelor, nu se ajunge, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, la anarhie, ci se întăreşte puterea totalitară a statului modern. Viaţa – „proprietate colectivă” înseamnă de fapt viaţa – „proprietate de stat”. De la stat se aşteaptă acum însămînţare artificială. Statul este deţinător al „băncilor vieţii”. Statului i se adresează revendicările de a fi părinte. Iată-ne ajunşi la o perversitate înfricoşătoare: statul calificat drept „dătător de viaţă”! Statul – idol la care se roagă omul! De la stat aşteaptă acum omul totul: viaţa, copilul, realizarea tuturor dorinţelor, prelungirea vieţii, ba chiar nemurirea!

Statul modern, în care ştiinţa şi tehnica merg totalitar mînă în mînă (problemă pe care a pus-o cel mai bine Jacques Ellul, care, fără îndoială, este cel mai mare teolog protestant al timpului nostru), devine un împărţitor al vieţii, cel care are în cămările sale viaţa, cel care o poate da unora şi refuza altora.

După logica lucrurilor care deja se schiţează acum, ne putem aştepta ca,  într-un viitor nu foarte îndepărtat, statul să hotărască nu numai în privinţa concepţiei artificiale, ci şi în cea a naşterii fireşti, decizînd numărul de copii pe individ. Este posibil – China fiind doar un exemplu actual. Şi este posibil pentru că acest lucru va fi justificat după principiul utilităţii sociale, colectivitatea avînd întîietate faţă de individ. Sîntem foarte aproape de realizarea utopiilor Renaşterii, cu totalitarismul şi colectivismul lor, utopii pe care noi deja le-am cunoscut în varianta comunismului trăit acasă. De-abia acum, datorită progresului ştiinţei şi tehnicii şi a perfecţionării aparatului de stat, devine posibilă ideea lui Thomas Morus, ca familiile care au prea mulţi copii să fie obligate să dea surplusul celor care nu au; sau ideea mult mai radicală a lui Tommaso Campanella, care merge în direcţia eugenismului şi a manipulării genetice, prevăzînd anularea totală a căsătoriei şi existenţa unui stat care să hotărască precis componenţa cuplurilor în vederea reproducerii, pentru crearea de indivizi înzestraţi cu calităţile necesare statului.

Această tendinţă de accentuare a puterii totalitare a statului modern este deja o realitate; şi aceasta se produce, din păcate, fără ca omul occidental să fie conştient de ea.

Este aici, desigur, o lege a condiţiei umane. Orice ieşire a omului din făgaşul normal, din rosturile existenţei fireşti, întreaga acţiune, caracteristică în special universului occidental, îndreptată spre exterior, spre stăpînirea naturii, spre puterea asupra lumii şi vieţii, se însoţeşte, de-a lungul veacurilor, de o creştere a puterii totalitare a statului. E vorba de o realitate foarte concretă. Este ceea ce s-a produs prin marea industrializare, chimizarea agriculturii şi poluarea naturii. S-a ajuns, într-adevăr, la o mare productivitate, la rezultate formidabile, la o putere uriaşă asupra naturii. Dar ce a apărut în acelaşi timp? Planificarea statală şi ecologismul de stat, care este una dintre marile probleme actuale: statul (sau supra-statul Uniunii Europene) se amestecă necontenit în viaţa oamenilor; ţăranul din Occident nu mai poate semăna o legumă sau tăia un pom fără aprobarea şi controlul statului. Proprietatea privată asupra pămîntului, vechea gospodărie ţărănească, nu mai există de fapt. Statul hotărăşte ce şi cum va fi plantat. „Puterea este invers proporţională cu libertatea”, spune Jacques Ellul.

Aceeaşi problemă se pune acum cu puterea asupra proceselor vieţii – concepţia în eprubetă, analiza cromozomială şi toate celelalte tehnici care deja se practică. Toate sfîrşesc prin a întări şi adînci puterea statului asupra omului.

Adevărata cheie de înţelegere a acestor fenomene este criza omului occidental, care, în fond, este criza întregii Europe şi a întregii omeniri. Pentru că ceea ce se petrece în Occident se repercutează imediat nu numai în restul Europei, ci în întreaga lume, modelul occidental devenind modelul universal.

Ce putem spune astăzi în faţa utopiei care ameninţă să înstrăineze tot mai mult viaţa, transformînd-o într-o marfă, într-un obiect sau într-un „drept” pe care statul îl poate acorda? Nu trebuie să facem planuri despre o nouă societate (încă o „nouă societate”?!), nu trebuie să propunem o nouă utopie faţă de cea existentă. Ci trebuie să ne reîntoarcem la realitate, adică la realitatea existenţei ca „dar”, iar nu ca „drept”. Toate se luminează cînd spui cuvîntul „dar”... ceea ce Dumnezeu dăruieşte! Cînd spui cuvîntul „dar”, „darul lui Dumnezeu”, atunci simţi că toate se vindecă. Nu noi hotărîm asupra vieţii şi morţii, nu noi hotărîm cine să trăiască, cine să aibă copii şi cine nu. Dumnezeu dă – gratuit – şi noi primim.

Doar aşa se poate ieşi la liman. Doar aşa pot fi contracarate noile sclavii pe care ni le pregăteşte însăşi puterea fără margini pe care omul a vrut să o aibă asupra lumii, asupra vieţii, asupra condiţiei umane.

Monica PAPAZU

(Danemarca)

* Monica Papazu, „Viaţa – proprietate de stat”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 3/63, martie 1996, p. 3. Republicat în retrospectiva din Puncte cardinale, anul XVII, nr. 8/200, august 2007, p. V (număr festiv).

Autoarea articolului (foto: Richard Sylverstersen - 2008)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)