ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (VII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Canada, Hamilton - Cîmpul Românesc, 1992: 

Răzvan Codrescu şi Gabriel Constantinescu

(din conferinţa ţinută la ROMFEST '92 

se trage, în esenţă, şi textul de mai jos)

1993

DISTINCŢII  NECESARE

După ce noţiunea de “patriotism” a fost adusă la faliment de excesele propagandistice ale regimului ceauşist, astăzi asistăm la o recrudescenţă a  campaniei de “diabolizare” a noţiunii de “naţionalism”. Este adevărat că discursul antinaţionalist reprezintă astăzi o tendinţă generală a stîngismului democratic, orchestrat din Occident. Pe de altă parte, e la fel de adevărat că problema naţională are alte valenţe în Răsăritul post-comunist [1] şi mai ales în ţările de tradiţie ortodoxă [2].

Teama de “extremism” este îndreptăţită în sine, mai ales în amurgul unui veac de atît de triste experienţe. Aceasta nu legitimează însă sancţionarea necondiţionată a unor realităţi complexe, mai cu seamă cînd ele au rădăcini deopotrivă istorice şi metafizice. Propaganda democrato-stîngistă, dominantă astăzi pe mapamond, reţine doar excesele reprobabile ale naţionalismelor de ieri şi de azi, generalizîndu-le în mod nelegitim [3]. Naţionalismul nu este, cum se crede, doar o atitudine politică între altele [4]; el înseamnă, într-un sens mai larg, valorificarea principială a unui anumit “specific naţional”, actualizarea creatoare a tradiţiei, expresia sincronică a unei diacronii legitimante.

E regretabil că mai nimeni nu se osteneşte la noi să delimiteze limpede, mai ales pentru tînăra generaţie, “patriotismul” şi “naţionalismul” de “populism” şi “şovinism”. Dimpotrivă, există parcă o înţelegere tacită în a întreţine confuzia generală a noţiunilor respective. Rîndurile de mai jos nu-şi propun decît să ofere, într-o formă concisă, cîteva sugestii asupra acestor distincţii necesare.

Luate în sine, patriotismul şi naţionalismul sînt două atitudini fundamental pozitive, din nefericire tot mai rare în lumea de azi. Cel dintîi, raportîndu-se la realitatea spaţială a patriei, înseamnă corectitudine şi fidelitate faţă de aceasta. În fond, binele patriei este şi binele tău. Ce-i drept, mai ales în înţelesul ei actual, patria are un caracter relativ: dacă vrei, ţi-o poţi schimba (ubi bene ibi patria). Eu pot, bunăoară, să emigrez în Franţa, să mă identific cu destinul ei şi să mă port acolo ca şi cînd aş fi francez. Francez nu pot fi, dar bun francez da. Sau pot fi evreu – ca N. Steinhardt, să zicem – şi să trăiesc în România ca bun român (împrumut, într-un sens mai larg, sintagma lui Nae Ionescu), adică în slujba patriei adoptive, iar nu împotriva ei. La baza patriotismului stă, înainte de toate, bunul simţ. Lipsa de patriotism este o formă de nesimţire, indiferent de originea etnică a individului.

Naţionalismul este mai mult decît atît. El se întemeiază pe o realitate ireversibilă: apartenenţa obiectivă, prin naştere, la un neam, la o naţie [5]. Or, neamul/ naţia este un dat cu caracter absolut. Părintele Stăniloae a putut vorbi, de pe poziţii riguros ortodoxe, despre temeiurile metafizice ale “naţiunilor” (neamurilor) [6]. Patria ţi-o poţi schimba, dar cu identitatea etnică te naşti şi mori, fie că-ţi place, fie că nu. Ba te şi înveşniceşti cu neamul tău, căci ar părea să existe, după învăţătura apostolică, şi o “judecată a neamurilor” (I Cor. 15, 22-23; Apoc. 15, 4; 21, 24 etc.). Naţionalismul nu e altceva decît firescul sentiment de iubire din cadrul fiecărei comunităţi etnice. A te rupe din comunitatea de iubire a neamului tău, neglijîndu-l sau chiar renegîndu-l, este o formă de perversiune, de “ieşire din fire”. Nu-i nefiresc să-ţi cerţi neamul [7] (dojana e semn al iubirii care veghează), dar e nefiresc să-l abandonezi. Pentru adevăratul naţionalist, principial vorbind – ubi patria ibi bene. (Particularizînd, naţionalist înseamnă “român absolut”, după vorba lui Petre Ţuţea.) Orice naţionalism este legitim ca formulă identitar-defensivă; umanitatea este, cu voia lui Dumnezeu, unitate în diversitate: ea este bună prin unitatea ei şi frumoasă prin diversitatea ei, mărturisind kalokagathia creaţiei divine. Numai dacă devine exclusivist şi agresiv, naţionalismul se cade amendat; dar atunci înseamnă că el şi-a şi trădat menirea firească (specific-creatoare şi universal-integratoare), trebuind denumit cu alţi termeni şi judecat cu alte măsuri.

Populismul şi şovinismul sînt două atitudini negative, fundamental demagogice; ele reprezintă expresii ale unei înţelegeri primitive a vieţii comunitare. Populismul, la nivelul de jos, este o formă de suficienţă gregară. Oricît de rău ai fi, eu te văd bun şi ţin cu tine, fiindcă eşti de-al meu, “din popor”! La nivelul de sus, această atitudine devine demagogie politicianistă, strategie abjectă de obţinere a adeziunii “maselor populare” prin indecentă linguşire. Această mistificare laudativă poate fi fatală în viaţa popoarelor, ea neavînd la bază nici măcar iluzia, ci de-a dreptul minciuna. Din păcate, la noi, după '89, a prins cheag o formă de pseudo-naţionalism populist de cea mai proastă calitate (Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Gheorghe Funar etc.) [8], echivalînd poziţia grotescă întruchipată în Rusia post-sovietică mai ales de un Vladimir Jirinovski.

În fine, şovinismul (rasismul, xenofobia) este o denaturare încă şi mai primejdioasă a naţionalismului (conjugîndu-se adesea şi cu demagogia populistă). Şovinismul nu se mai întemeiază atît pe iubirea faţă de propriul neam, cît pe ura faţă de alte neamuri: o pornire oarbă, viscerală, efect grotesc al radicalizării paranoice a conştiinţei etnice [9]. Avem, în acest caz, caricatura biologizantă a naţionalismului, ducînd nu la o integrare specifică în concertul universal, ci la un izolaţionism agresiv, agitat de valori şi interese strict materiale. Este stadiul sălbatic al afirmării trufaşe de sine, generator de permanente şi sterpe tensiuni interetnice.

Să nu ne speriem, deci, de a fi naţionalişti şi să nu pregetăm în a fi patrioţi. E suficient să nu admitem, sub nici o formă, populismul ieftin sau şovinismul sălbatic. Să trăim călăuziţi de iubire şi de bun-simţ, iar nicidecum de ură şi de minciună. Şi să ne alegem cum se cuvine cuvintele, spre a nu înmulţi pricinile de sminteală – şi aşa prea numeroase în lumea de azi.

În concluzie, naţionalismele uzurpate astăzi de o anume stîngă extremistă devin nişte accese de mentalitate gregară şi de populism demagogic, fără vreo legătură intimă nici cu tradiţia, nici cu Dumnezeu. Adevăratul naţionalism, cel puţin în ţările de tradiţie europeană, nu se poate altoi decît pe trunchiul drept al creştinismului. Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi personalistă, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea specifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic (a fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al umanităţii (a fiecărui “noi unii” în cadrul lui “noi toţi”). Universalul este rînduit să se în-trupeze în formele particulare ale naţionalului [10], iar naţionalul este chemat să se dez-mărginească (iar nu să se anuleze!) în ecumenicitatea harică a Iubirii.

Trebuie recuperat cu responsabilitate – pentru contracararea tendinţei dizolvante de uniformizare mondialistă, ce ameninţă să prefacă omenirea secolului XXI într-o amorfă şi sterilă “masă de manevră”  – acel naţionalism care îmbogăţeşte şi deschide, separîndu-l tranşant de formele patologice ale suficienţei gregare. Trebuie redescoperită, creştineşte vorbind, relaţia intimă dintre naturalul creat şi divinul necreat, reaşezîndu-ne cu înţelepciune şi realism pe coordonatele eterne ale lumii lui Dumnezeu. Trebuie, în fine, să reînvăţăm lecţia adevăratei “cuminecări”, care înseamnă integrare organică a diversităţii existenţiale în marea unitate dinamică a Fiinţei.

Răzvan CODRESCU

[1] Aşa cum a încercat să arate, cu numeroase prilejuri, d-l Alexandru Paleologu (ce pare sincer în renegarea vechii sale poziţii masonice; a se vedea, spre exemplu, prefaţa la Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea rusă la sfîrşit de secol XX, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995), “naţionalismul este o atitudine nu numai legitimă, dar indispensabilă la nişte popoare care tind să-şi regăsească memoria colectivă şi conştiinţa lor de ţară europeană. [...] Naţionalismul este legitim în Răsărit. Sînt de neconceput un polonez ne-naţionalist, un balt ne-naţionalist, un român şi un ungur ne-naţionalişti. Cum să nu fii naţionalist?! Bineînţeles, nu în maniera făcută la noi în momentul de faţă, adică prin îndepărtarea valorilor şi conservarea mediocrităţilor...” (“Naţionalism cu faţă occidentală”, în Cuvîntul, 18-24 ian. 1994, p. 3). A se vedea şi lunga polemică (găzduită de la un moment dat în paginile revistei 22) dintre d-nii Alexandru Paleologu şi Octavian Paler, de o parte, şi “europeanul de nicăieri” Gabriel Andreescu, de cealaltă parte. (Se poate consulta şi Gabriel Andreescu, Naţionalişti şi antinaţionalişti..., Ed. Polirom, Iaşi, 1996, unde polemica este prezentată pro domo, într-un cadru lărgit).

[2] Organizată în Biserici naţionale, Ortodoxia are, în raport cu creştinismul apusean, o mai vie sensibilitate faţă de tradiţiile etnice (şi faţă de “realităţile organice” în genere). Ea nu vede nici o antinomie între “uman” şi “naţional”, întrucît “nu există om anaţional. [...] Umanul există numai în formă naţională, colorat naţional, determinat naţional, aşa cum există numai determinat individual. Nu se pot extrage dintr-un individ sau dintr-o naţiune determinantele individuale sau naţionale, pentru a lăsa umanul pur. Ar însemna să distrugi însuşi umanul” (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Tip. Arhidiecezană, Sibiu, 1939, pp. 42-43). Pe linia aceluiaşi respect ortodox al Firii, se poate spune că “naţionalismul este adevărul natural, iar creştinismul este adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, [...] aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se armonizează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîrşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu” (Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1937, în prezentarea făcută savantului Nicolae Paulescu). Faimoasa butadă a lui Petre Ţuţea – “Eu cred că mă disting de Adam prin limba română. Nu? Deosebirea între Adam şi mine e că el nu ştia româneşte” – este şi ea profund ortodoxă.

[3] Nu la fel se procedează cu internaţionalismul, ale cărui excese notorii sînt trecute cu vederea şi a cărui analiză critică nu este niciodată întreprinsă pînă la capăt!

[4] În ipostaza lui strict politică, el şi-a trăit primele excese în tabăra dreptei, ca apoi să se strămute, treptat şi paradoxal, în tabăra stîngii comuniste. Astăzi, pe scena politică a sud-estului european, cei mai înfocaţi “naţionalişti” sînt... foştii comunişti! Scoaterea naţionalismului din această fundătură (etimologic) sinistră şi separarea lui responsabilă de formele patologice ale suficienţei gregare reprezintă o urgentă misiune istorică.

[5] Naţionalismul nu derivă din conceptul sociologic de “naţiune”, ci din mai vechiul termen de “naţie”, care denumeşte o realitate ontologică, organică (pe care cel mai bine o redă sinonimul “neam” – cuvînt românesc de origine maghiară, rebarbativ la derivări şi deci fără familie lexicală). Totuşi, în vorbirea curentă, “naţiunea” şi “naţia” funcţionează cel mai adesea ca termeni echivalenţi, “naţionalismul” fiind pus în legătură cu amîndouă.

[6] A se vedea, în Ortodoxie şi românism, mai ales capitolele “Ortodoxie şi naţiune”, “Scurtă interpretare teologică a naţiunii”, “Creştinism şi naţiune. Raportul lor în catolicism” şi “Ortodoxie şi românism”, care a şi dat titlul întregului volum (ed. cit., pp. 5-96).

[7] O făceau şi proorocii Vechiului Testament, aşa cum a făcut-o şi Iisus Însuşi (“Neam păcătos!”, le strigă El evreilor, în mai multe rînduri).

[8] La care a marşat, ori de cîte ori interesele i-au cerut-o, şi preşedintele Ion Iliescu.

[9] Abia aici se potriveşte necruţătoarea definiţie a d-lui Andrei Pleşu (formulată, prin toamna lui 1995, într-un articol din Dilema): “Naţionalismul este expresia sinucigaşă a sentimentului naţional, un delir al auto-eliminării”. E regretabil şi surprinxzător că un publicist atît de atent la cuvinte n-a nimerit tocmai termenul pe care-l definea... (Nu credem că d-l Pleşu s-ar preta să cultive intenţionat – din partizanat ideologic – anumite confuzii terminologice). Menţionez că o variantă a textului meu a fost totuşi găzduită, ca replică, în paginile Dilemei (nr. 151/1995, p. 2).

[10] Problema, deşi aparent banalizată, este tratată recent, într-o carte întreagă, şi de un distins gînditor evreu din România: “Refuzul evreităţii [ca şi al «românităţii» – n.n.] este penibil şi inutil, în vreme ce asumarea ei e nu numai o atitudine demnă, dar şi necesară, deoarece unitatea culturii este cu atît mai rodnică cu cît cei ce participă la ea sînt mai diferenţiaţi [...] Înmulţirea personalităţilor creatoare trece neapărat prin dezvoltarea limbilor şi culturilor naţionale” (Henri Wald, Înţelesuri iudaice, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1995, p. 64).

* Răzvan Codrescu, „Distincţii necesare”, în Puncte cardinale, anul III, nr. 3/27, mar­tie 1993, p. 1 (cu urmare în p. 2). Republicat, cu modificări, în Dilema, anul III, nr. 151, 1-7 septembrie 1995, p. 2, şi, cu titlul redacţional „Distincţii mai mult decît nece­sare”, în România liberă, serie nouă, nr. 1743, sîmbătă 16 decembrie 1995, p. 2. Sub titlul “Pen­­­tru dreapta înţelegere a problemei naţionale. Cîteva distincţii principiale”, textul a apă­rut şi în Vremea dreptei. Săptămînal naţional-creştin, anul I, nr. 1, 4-10 decembrie 1998, p. 1 (cu urmare în p. 8). Inclus, în formă finală, în vol. Răzvan Codrescu, Spiritul drep­tei. Între tradiţie şi actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 103-109 (de unde l-am reprodus şi aici, cu tot cu notele de subsol).

Bucureşti, 1993: (de la stînga la dreapta) Răzvan Codrescu, Nicu Naum, 

Dumitru Paceag, Marcel Petrişor, Demostene Andronescu