Eu unul nu pot să cred – nici cu profesorul Ţelenghidis, nici cu nimeni altcineva – că în afara Ortodoxiei (care este, indiscutabil, Biserica adevărată) tot restul lumii care se vrea sau se pretinde creştină nu are nimic sfînt şi este hărăzită de Dumnezeu pierzaniei. A nu fi Biserica adevărată nu înseamnă a nu fi Biserică în nici un fel, atîta vreme cît Hristos este mărturisit şi adorat ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mîntuitor al lumii, iar conştiinţa morală se raportează la El – şi la Evanghelia Lui – ca la reperul ei absolut. Dumnezeul Iubirii – şi El Însuşi Iubire – are desigur, la cumpăna tainică dintre dreptate şi milă, judecata Lui mai presus de toate judecăţile noastre. Tot astfel, nu pot crede că simpla apartenenţă contextuală la Ortodoxie este certificat de excelenţă sau de mîntuire. Nu am îndoială – „pe mîna” lui Dumnezeu, nu a oamenilor – că aşa cum ortodoxul se poate pierde, dacă este nevrednic, în pofida apartenenţei lui la Ortodoxie, tot aşa şi heterodoxul se poate mîntui, dacă este vrednic, în pofida neapartenenţei lui la Ortodoxie. Creştinul e principial chemat, în duh evanghelic, nu la respingerea apriorică a fratelui (mai mult sau mai puţin rătăcit), ci la iubire „asistenţială” şi deschidere dialogală, iar acolo unde – şi atît cît – se poate, la con-lucrare sub semnul şi în apărarea Crucii. Iar ultimul cuvînt îl are negreşit, în privinţa fiecăruia şi a tuturora, Bunul Dumnezeu – Cel nici milos pînă la a fi nedrept, nici drept pînă la a fi nemilos.
Lămuririle teologice ale profesorului Ţelenghidis ne ajută să nu cădem în idealismul modern al ecumenismului ideologiza(n)t, dar atitudinea faţă de neortodocşi e o problemă mult mai complexă în ordinea practică decît în cea teoretică, ţinînd, dincolo de dogmele şi canoanele Tradiţiei, de discernămîntul („deosebirea duhurilor”) de care ne învrednicim fiecare, în confruntare directă cu provocările actualităţii. În confuzia vremurilor de azi, pe cît de greu este să fii creştin adevărat, pe atît de uşor este să ajungi creştin neadevărat, chiar şi sub acoperămîntul Ortodoxiei. De aceea trebuie, mai mult decît oricînd în istoria de două ori milenară a creştinismului, „înţelepciune de şarpe” şi „curăţie de porumbel”. (R. C.)
Lămuririle teologice ale profesorului Ţelenghidis ne ajută să nu cădem în idealismul modern al ecumenismului ideologiza(n)t, dar atitudinea faţă de neortodocşi e o problemă mult mai complexă în ordinea practică decît în cea teoretică, ţinînd, dincolo de dogmele şi canoanele Tradiţiei, de discernămîntul („deosebirea duhurilor”) de care ne învrednicim fiecare, în confruntare directă cu provocările actualităţii. În confuzia vremurilor de azi, pe cît de greu este să fii creştin adevărat, pe atît de uşor este să ajungi creştin neadevărat, chiar şi sub acoperămîntul Ortodoxiei. De aceea trebuie, mai mult decît oricînd în istoria de două ori milenară a creştinismului, „înţelepciune de şarpe” şi „curăţie de porumbel”. (R. C.)
Sunt eterodocşii
(adică cei ce-şi zic creştini,
dar nu sunt ortodocşi)
membri ai Bisericii?[1]
de Dimitrie Ţelenghidis[2],
Profesor al Facultăţii de Teologie,
Universitatea Aristotelică din
Tesalonic
Sub influenţa ecumenismului, încă din
secolul trecut, se întreprinde sistematic o tentativă de înstrăinare a
conştiinţei ecclesiologice a Bisericii Ortodoxe, ca întreg (ca pliromă). Mai
exact, se încearcă din ce în ce mai mult acceptarea unei teorii denaturate despre
ceea ce înseamnă Biserica.
În baza acestei percepţii, cum că Biserica
ar fi divizată, toţi creştinii – adică toţi cei ce au fost botezaţi indiferent
de modul săvârşirii Sfintei Taine a Botezului, în numele Dumnezeului Celui în
Treime – sunt consideraţi ca fiind membri egali ai Trupului lui Hristos (adică
ai Bisericii). Iar acest lucru se doreşte să fie luat în consideraţie în ciuda
diferenţelor dogmatice dintre aceşti creştini.
În consecinţă, indirect, prin această
teorie despre Biserică se anulează propriu-zis caracterul mântuitor al dogmelor
(adevărurile de credinţă descoperite de Dumnezeu), dogme formulate de Sinoadele
Ecumenice ale Bisericii.
Concomitent, îşi pierd definitiv
însemnătatea atât anatemele şi afurisirile, precum şi canoanele Sinoadelor mai
sus pomenite. De altfel, aşa se explică şi faptul că s-a ajuns ca în Duminica
Ortodoxiei fie să nu se mai citească în întregime anatemele, fie să nu se mai
citească deloc Synodikonul Ortodoxiei. Încet, dar sigur, înaintăm spre o
nivelare programată a Ortodoxiei cu erezia. De altfel, la evenimentele bisericeşti
oficiale, ereticii sunt numiţi fraţi întru Hristos cu ortodocşii sau, după caz,
ortodocşii li se adresează cu uşurinţă, rostind titlul lor eccleziastic
mincinos. Este limpede, ne găsim în mijlocul unui proces de omogenizare a
diferitelor credinţe creştine.
Oare este legitim, din punct de vedere teologic
şi ştiinţific, să-i considerăm pe eretici, adică pe romano-catolici,
protestanţi, anticalcedoneni etc., drept membri ai Bisericii? Şi, în
consecinţă, suntem cu toţii una în Hristos?
Ca să răspundem la această întrebare,
într-un mod argumentat teologic, va trebui să lămurim de la început că noi, ca
ortodocşi, credem în una, sfântă,
sobornicească şi apostolească Biserică, conform adevărului de credinţă
mărturisit în Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan (381).
Din Simbolul
de Credinţă rezultă că unitatea, ca însuşire fundamentală a monadei şi, în
cazul de faţă, ca însuşire a Bisericii celei una, este un dat cert al
credinţei noastre.
În conştiinţa trupului Bisericii,
unitatea ei este un dat fiinţial (ontologic) care este asigurat în mod
permanent şi absolut de capul Bisericii, de Hristos, prin prezenţa continuă a
Duhului Sfânt Mângâietorul întru ea, încă de la Cincizecime.
Unitatea Bisericii, ca adevăr de credinţă
(dogmatic), exprimă atât conştiinţa Bisericii de sine, cât şi experienţa în
Duhul Sfânt pe care ea o are. Aşadar, pe baza faptului că în Biserica Ortodoxă
se constată o conştiinţă dogmatică neîntreruptă în întregul ei, această
Biserică una este cea Ortodoxă.
Mărturisirea cuprinsă în Simbolul de Credinţă, şi anume că Biserica
este una, înseamnă că aceasta
constituie însuşirea de bază a identităţii ei.
În practică, aceasta înseamnă că Biserica
nu se poate diviza, nu se poate fragmenta, pentru că ea este Trupul tainic al
lui Hristos. Iar Hristos, ca şi cap al Trupului Bisericii, nu poate să aibă
nici mai multe trupuri, ca Unul şi Unicul Dumnezeu şi Om, după cum nici un trup
împărţit nu poate să aibă. Astfel, oricine se uneşte cu Trupul lui Hristos şi
rămâne viu în acest Trup are puterea, prin Sfintele Taine şi prin păzirea în
dragoste a poruncilor, să se mute din moartea biologică la viaţa veşnică a
Dumnezeului Celui în Treime. Şi precum mlădiţele de vie nu pot trăi şi aduce
rod, dacă sunt tăiate din vie (Ioan 15,
5-6), la fel şi credinciosul tăiat din Biserică sau comunităţile întregi de
credincioşi, indiferent de cât de mulţi ar fi, nu pot nici să existe în
Hristos, nici să înfiinţeze o altă Biserică.
Credinţa Bisericii este dată de sus,
este inspirată de Dumnezeu, de aceea, ea nu este negociabilă. În conformitate
cu învăţătura Sinodului al II-lea Ecumenic, nu pot exista Biserici divizate sau
mai multe Biserici, pentru că astfel ar rezulta o contradicţie între definiţiile
Biserica cea una – Bisericile cele
multe şi Biserica cea una – Biserica
divizată.
Orice schismă şi orice eventuală erezie
nu ating în esenţă Biserica în privinţa caracterului ei unitar. Biserica a
fost, este şi va rămâne una şi
nedivizată până la sfârşitul veacului. Exact acest lucru îl mărturisim în Simbolul de Credinţă, folosind verbul cred la timpul prezent.
Hristos este capul acestui Trup integru
ce continuă să rămână integru fie că se îmbogăţeşte cu nenumăraţi membri, fie
că este mărginit la un număr infim de membri de-a lungul istoriei.
Hristos nu poate să fie capul unui Trup
divizat sau fărâmiţat. Acest fel de ecclesiologie nu a fost legitimat niciodată
în cadrul istoriei noastre bisericeşti şi nici nu este cu putinţă să fie
legitimat în cadrul experienţei în Duhul Sfânt a Bisericii.
Biserica nu poate să fie una şi totodată fragmentată.
Dacă Biserica este divizată, atunci ea
nu poate fi una, pentru că Unul este
Trupul Domnului. Ba, mai mult, dacă este divizată, nu este nici sfântă, nici sobornicească şi nici apostolică.
Însă, dacă Biserica, conform Simbolului de Credinţă, este una, nu pot exista Biserici eterodoxe (în afara
Bisericii Ortodoxe), nici Biserici mame, nici Biserici surori, nici Biserici fiice
sau Biserici nepoate.
Una şi singura Biserică nedespărţită (întotdeauna) naşte
tainic din apă şi din Duh (Ioan 3, 5) doar pe membrii ei, nicidecum nu naşte alte Biserici.
În consecinţă, considerarea Bisericii
ca fiind divizată, considerare manifestată, din nefericire, în ultima vreme, de
către importante feţe bisericeşti, este în opoziţie cu exprimarea clară a Simbolului de Credinţă.
A considera că Biserica ar fi divizată,
sau că ar exista har şi mântuire în afara ei, aduce cu sine, conform
hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, căderea din Biserică, mai exact, caterisirea
şi afurisenia, în funcţie de împrejurare, a aceluia care persistă într-o
consideraţie dogmatică greşită.
Considerarea că Biserica este divizată
anulează, în practică, credinţa în însăşi existenţa Bisericii, care doar pentru
că este una şi nedespărţită poate fi
înţeleasă în baza conştiinţei de sine ortodoxe.
Prin urmare, atunci când cineva acceptă
conştient consideraţia că Biserica este divizată, neagă credinţa Bisericii,
neagă identitatea, dar şi conştiinţa de sine a ei.
Din acest motiv, ortodocşii nu au nici
o problemă psihologică legată de identitatea lor ca ortodocşi şi ca Biserică, aşa
cum au cei ce au fost tăiaţi din Trupul Bisericii, adică eterodocşii (romano-catolici,
anticalcedonieni-copţi, armeni, protestanţi cu diviziunile lor neoprotestante:
baptişti, adventişti, evanghelişti etc.).
Desigur, Biserica Ortodoxă se roagă cu durere,
îi pare rău şi manifestă interes pentru pocăinţa şi întoarcerea acestora în
Trupul unic al lui Hristos, de la care au fost tăiaţi din cauza devierilor lor
dogmatice.
1. Credinţa apostolică
Integrarea şi rămânerea în Trupul Tainic
al lui Hristos, adică în Biserică, nu are loc fără anumite condiţii prealabile.
Ea presupune neapărat acceptarea şi mărturisirea credinţei apostolice, aşa cum
a fost explicată şi formulată de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.
Astfel, atunci când un credincios,
indiferent de poziţia instituţională pe care o are în Trupul Bisericii, sau mai
mulţi credincioşi, indiferent de numărul lor, încalcă credinţa stabilită a
Bisericii, aceştia se desprind de Trupul ei. Dacă este vorba de un preot sau de
un ierarh, acesta se cateriseşte, iar dacă este un mirean, acesta se afuriseşte.
Acest lucru înseamnă că nu pot să participe la săvârşirea Tainelor Bisericii şi
nici să se împărtăşească de ele.
Romano-catolicii au căzut din Biserică,
în mod oficial, în secolul al XI-lea. În 1014 au introdus în Simbolul de Credinţă învăţătura lor
dogmatică greşită cu privire la Duhul Sfânt, şi anume cunoscutul Filioque. Conform acestei învăţături,
Duhul Sfânt, ca Persoană dumnezeiască, îşi are existenţa în urma purcederii şi
din Tatăl, şi din Fiul. Învăţătura dogmatică a romano-catolicilor, însă,
anulează învăţătura apostolică a Bisericii despre Dumnezeu cel în Treime, căci,
după Sfântul Evanghelist Ioan, Duhul Adevărului de la Tatăl purcede (Ioan 15,
26). De altfel, Sinodul al III-lea Ecumenic, prin Sfântul Chiril al
Alexandriei, referindu-se la Simbolul de
Credinţă, a hotărât categoric că nimănui
nu-i este permis să adauge sau să scoată nici măcar o silabă din cele stabilite
în Simbolul de Credinţă. Toate
Sinoadele Ecumenice următoare au consfinţit hotărârile Sinodului al III-lea
Ecumenic.
Aşadar, este limpede faptul că romano-catolicii,
în consecinţă şi protestanţii, au căzut în afara credinţei apostolice a
Bisericii, de vreme ce ei au adoptat Filioque.
Este de prisos să facem referire la toate modernizările aduse credinţei de
către creştinii occidentali (infailibilitatea şi primatul papal, dogmele
mariologice, harul creat etc.).
2. Succesiunea apostolică
De credinţa apostolică se leagă
nedespărţit succesiunea apostolică. Succesiunea apostolică este valabilă doar
în Trupul Bisericii, presupunând, neapărat, credinţa apostolică.
Prin succesiunea apostolică înţelegem
continuarea neîntreruptă a conducerii Bisericii de către Sfinţii Apostoli.
Această continuare are un caracter harismatic şi este asigurată prin
transmiterea autorităţii duhovniceşti a Sfinţilor Apostoli către episcopii
Bisericii şi, prin intermediul celor din urmă, preoţilor.
Modul de transmitere către episcopi a autorităţii
duhovniceşti apostolice este prin punerea mâinilor (hirotonie). Dacă, prin
urmare, vreun episcop dobândeşte hirotonia în mod canonic, din punct de vedere bisericesc,
şi se află în afara Bisericii din pricina credinţei lui greşite, el încetează,
de fapt, să aibă succesiune apostolică, din moment ce aceasta are sens doar în
cadrul tainic al Trupului lui Hristos, care este Biserica.
În consecinţă, dacă vreun episcop sau
vreo Biserică locală, indiferent de numărul de membri, cad din credinţa
Bisericii, aşa cum această credinţă a fost exprimată infailibil de Sinoadele
Ecumenice, ei încetează să mai aibă succesiune apostolică, pentru că se găsesc
deja în afara Bisericii. Şi, din moment ce succesiunea apostolică este
întreruptă în mod existenţial, nici nu poate fi vorba de dobândirea sau
continuarea succesiunii apostolice pentru cei deja căzuţi în afara Bisericii.
Pe baza celor de mai sus, însuşi papa,
dar şi toţi episcopii romano-catolici sunt lipsiţi de succesiune apostolică,
pentru că, fiind lipsiţi de credinţa apostolică, se găsesc în afara Bisericii.
În consecinţă, a vorbi despre succesiune apostolică în afara Bisericii este un
lucru fără temelie ştiinţifică, adică neteologic.
3. Preoţia şi celelalte Taine
Preoţia în cadrul Bisericii este
preoţia lui Hristos, din moment ce Însuşi Hristos slujeşte Tainele Bisericii
Lui, prin intermediul episcopilor şi al preoţilor.
Preoţia presupune continuitatea
apostolică neîntreruptă, succesiunea apostolică. Mai întâi şi mai întâi,
preoţia presupune ca Dumnezeu-Omul Hristos să fie slujitor în Trupul Său,
Biserica. Într-o expresie finală, preoţia lui Hristos trece prin Biserică şi
este oferită de Însuşi Hristos prin Biserica Lui şi înseşi Bisericii Lui. Preoţie
autonomă şi Taine autonome faţă de Biserică nu pot exista.
Preoţia, precum toate celelalte Sfinte
Taine, constituie o vădire a lucrării Bisericii (o dezvăluire liturgică, căci
Biserica se înfăţişează pe sine prin
Taine, zice Sfântul Nicolae Cabasila). Acest lucru înseamnă că, pentru a
exista Taine, trebuie să existe în prealabil Biserica. Tainele sunt ca ramurile
unui copac. Ramurile vii, care înfloresc şi aduc rod, pot exista doar dacă se
găsesc în prelungirea firească a copacului, atunci când sunt legate ontologic
de corpul copacului.
Din punct de vedere teologic, este de
neconceput susţinerea afirmaţiei că eterodocşii, romano-catolici sau protestanţi,
ar avea vreo Taină, măcar una, de exemplu, Botezul. Întrebarea esenţială care
trebuie pusă aici este următoarea: Cine a
slujit Taina Botezului? Unde a dobândit preotul slujirea? Cine i-a dat
slujirea, din moment ce aceasta se găseşte doar în Biserică? Şi unde se găseşte
Biserica la eterodocşi, dacă aceştia, din pricina credinţei lor greşite, au
căzut în afara Bisericii?
4. Teoria celor doi plămâni ai
lui Hristos
Această teorie îşi are originea în romano-catolicism.
Conform acestei teorii, Hristos are drept plămâni:
romano-catolicismul şi Biserica Ortodoxă.
Astăzi, din nefericire, teoria aceasta
a fost adoptată şi de mulţi ierarhi ortodocşi şi teologi laici ortodocşi, fără
să fie probabil siliţi. Această teorie, însă, din punct de vedere ortodox,
poate fi considerată nu doar non-teologică, ci chiar o blasfemie.
Biserica Ortodoxă se diferenţiază ontologic
de romano-catolicism, din motive dogmatice clare. Astfel, Biserica Ortodoxă
consideră că doar ea păstrează caracterul Bisericii de Trup divino-uman al lui
Hristos. Romano-catolicismul este căzut de o mie de ani în afara Bisericii lui
Hristos.
De altfel, pentru că Biserica, după cum
consideră Simbolul de Credinţă, este una şi omogenă, din punct de vedere
teologic este de neconceput să se subînţeleagă, în conformitate cu teoria de
mai sus, că Ortodoxia şi romano-catolicismul sunt doi plămâni ai lui Hristos, ca şi cum ar fi două organe echivalente
din Trupul Lui.
În acest caz, ar trebui să considerăm
că celelalte organe ale trupului lui Hristos fie nu sunt încă descoperite din
punct de vedere ecclesiologic, fie sunt acoperite de alte Biserici în afara
celor două. Aşa ceva ne-ar conduce nemijlocit la adoptarea teoriei
ecclesiologice protestante a ramurilor (Branch
theory).
Prin teoria ramurilor înţelegem teoria
protestantă privind identitatea Bisericii. Biserica, după protestanţi, este
comunitatea nevăzută a Sfinţilor. Toate diversele Biserici istorico-empirice,
cu dogme diferite, sunt legitime şi echivalente, fiind ramuri ale copacului Bisericii
nevăzute. Biserica nevăzută este Biserica despre care mărturisim în Simbolul de Credinţă. În consecinţă,
nici o Biserică locală, indiferent de dogmă, nu întrupează una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Nici o
Biserică locală nu poate susţine faptul că deţine plinătatea adevărului
revelat. Biserica cea una a lui
Hristos este cumulul total al secţiilor separate, adică al Bisericilor locale
de orice dogmă, oricât de mult ar diferi din punct de vedere dogmatic între
ele. Acest fapt este cu neputinţă de acceptat din punct de vedere ortodox.
Pe de altă parte, teoria romano-catolică
despre cei doi plămâni ai lui
Hristos, este o blasfemie atunci când este adoptată de ortodocşi. Şi constituie
o blasfemie în sensul cel mai strict al cuvântului, pentru că introduce în Trupul
impecabil al lui Hristos romano-catolicismul, ca pe un organ funcţional al Lui
(un plămân), deşi romano-catolicismul
suferă ontologic din punct de vedere instituţional, fiind, în realitate, în
afara Trupului divino-uman al Bisericii.
5. Biserici surori
De la început, termenul Biserici surori a fost nepotrivit şi
inadmisibil. Este nepotrivit din punct de vedere teologic, atunci când este
folosit pentru a exprima relaţia dintre Bisericile Ortodoxe locale. Şi este
absolut inadmisibil, din punct de vedere teologic, atunci când este folosit
pentru a determina caracterul ontologic al Bisericii Ortodoxe şi al romano-catolicismului.
Termenul Biserici surori nu este un termen întemeiat scripturistic, nici nu
este legitim. Atunci când Sfântul Apostol Pavel se referă la diversele Biserici
locale, el nu le denumeşte surori,
nici nu subînţelege existenţa vreunei Biserici mame a vreunor Biserici locale. El are conştiinţa că Biserica este una şi că ea are un caracter universal,
în sensul unei deplinătăţi a adevărului şi a vieţii ei, şi al cărei cap, ne
informează Sfântul Apostol Pavel, este Însuşi Hristos. Astfel, atunci când se
adresează vreunei Biserici locale, foloseşte expresia stereotipă: Bisericii care este în Corint, de
exemplu. Acest lucru arată că prezenţa întregii Biserici poate fi în orice loc,
acolo unde există comunitatea euharistică a credincioşilor sub episcopul
ei. Este, desigur, de la sine înţeles
faptul că unitatea acestor Biserici locale este asigurată de comuniunea lor
întru credinţă, viaţă şi rânduială ecclesiastică. Unitatea Bisericilor locale
este garantată în practică de Sinodul episcopilor acestor Biserici.
Din cele expuse mai sus reiese clar
faptul că, din moment ce nici Bisericile locale aflate în acelaşi cuget în
cadrul Ortodoxiei nu se justifică, din punct de vedere teologic, să fie numite surori, cu atât mai mult nu există vreun
substrat teologico-ecclesiologic pentru a numi Biserica Ortodoxă şi romano-catolicismul
Biserici surori. De altfel, romano-catolicismul
nu poate fi numit, în sensul strict al cuvântului, Biserică, după anul 1054,
pentru că de atunci acţionează asupra lui anatemele Sinoadelor Ecumenice,
consecinţa fiind tăierea de la Trupul divino-uman.
Aici trebuie făcută observaţia că
suspendarea anatemelor nu poate fi efectuată de nici o persoană oficială a
Bisericii, indiferent de înălţimea poziţiei în ierarhia ecclesiastică, ci doar
de un Sinod Ecumenic. Şi acest lucru se poate face doar în cazul în care, în
prealabil, sunt îndepărtate motivele dogmatice pentru care a avut loc efectiv
tăierea romano-catolicismului de Biserică.
Este, aşadar, limpede faptul că,
oficial, romano-catolicismul nu mai este Biserică din 1054. Practic, acest
lucru înseamnă că nu are credinţa apostolică corectă, nici succesiune
apostolică. Nu are harul necreat şi, prin urmare, nu are Tainele dumnezeieşti
care aduc trupul divino-uman al Bisericii într-o comuniune îndumnezeitoare cu omul. Şi, pentru că Biserica nu poate
decât să fie şi să rămână până la sfârşitul veacului una şi nedespărţită, orice comunitate creştină aflată în afara
Bisericii Ortodoxe este, pur şi simplu, eretică.
Traducere din limba greacă de
Preot Matei Vulcănescu
[1] Referat susţinut în Mitropolia Republicii Moldova şi Episcopia de Bălţi, în zilele de 3 şi 4 aprilie 2012.
[2] Domnul Profesor Dimitrie Ţelenghidis este considerat unul din cei mai mari dogmatişti ai Greciei din perioada contemporană. În ultimii 20 de ani este implicat în problema dialogului dintre Ortodoxie si eterodoxie. Din anii tinereţii a avut binecuvântarea să cunoască pe Părintele Paisie Athonitul, vestit pentru sfinţenia lui, în preajma căruia s-a aflat timp de mulţi ani şi a primit sfaturile lui patristice şi duhovniceşti. Are o vastă operă, din care cităm câteva titluri: Teologia Ortodoxă şi viaţa, Soteriologia lui Luther, Har şi libertate după tradiţia patristică a secolului al XIV-lea, Contribuţie la soteriologia Bisericii Ortodoxe etc. (N. trad.)
[2] Domnul Profesor Dimitrie Ţelenghidis este considerat unul din cei mai mari dogmatişti ai Greciei din perioada contemporană. În ultimii 20 de ani este implicat în problema dialogului dintre Ortodoxie si eterodoxie. Din anii tinereţii a avut binecuvântarea să cunoască pe Părintele Paisie Athonitul, vestit pentru sfinţenia lui, în preajma căruia s-a aflat timp de mulţi ani şi a primit sfaturile lui patristice şi duhovniceşti. Are o vastă operă, din care cităm câteva titluri: Teologia Ortodoxă şi viaţa, Soteriologia lui Luther, Har şi libertate după tradiţia patristică a secolului al XIV-lea, Contribuţie la soteriologia Bisericii Ortodoxe etc. (N. trad.)
Ce sa facem, poate trebuie sa ma straduiesc mai mult, ca nu m-am obisnuit inca din plin cu acest fapt da a fi eretic...
RăspundețiȘtergereStrădania nu strică niciodată, dar o mie de ani ar fi trebuit să fie de ajuns. Nici ortodocşilor nu le e prea lesne să se obişnuiască, precum se vede, cu încredinţarea că Dumnezeu e aşa de mare şi de bun încît iese, dacă vrea El, din dogme şi din canoane. Poate că adevărata cruce a fiului risipitor este aceea de a avea un frate mai mare...
RăspundețiȘtergereEu cred ca le este f. greu celor din afara Ortodoxiei sa se mantuiasca. Iar asta pt. ca sunt lipsiti de invatatura adevarata, invatatura fara de care ... nu prea ai cum sa-ti mentii busola vis-a-vis de scopul tau in viata, de rostul lumii, samd.
RăspundețiȘtergereEste f. greu sa faci asta chiar si ortodox fiind. Ce sa mai spunem despre un om care primeste, spre exemplu, invatatura catolica (despre evolutionism, despre Dumnezeul razbunator, chestii gresite despre ce inseamna sfintenia, indumnezeirea, nevointa, la ce e buna ea, si asa mai departe).
Pai, ajungi sa fii destul de afectat sufleteste si sa ai o perceptie gresita asupra lumii ... Asta este, in definitiv, problema ...
Eu nu spun că nu este greu, ci doar admit că nu este principial imposibil. Şi cred că dacă ne mîntuim, e mai mult prin mila lui Dumnezeu decît prin slabele noastre puteri omeneşti. Iar mila lui Dumnezeu n-o putem măsura, nici direcţiona noi, ci e o taină care ne depăşeşte - şi pentru care, desigur, Dumnezeu n-are de dat nimănui socoteală, oricît de ortodox ar fi el.
RăspundețiȘtergereAşa că e înţelept să ne ducem greul mîntuirii noastre, cu smerită nădejde întru Domnul, să încercăm să fim de folos fraţilor pe cît se poate şi să nu ne mai preocupăm atît, uzurpînd locul lui Dumnezeu, de cine anume, dacă şi de ce se mîntuie, ca nu cumva să ajungem, în mîndria şi în mulţumirea noastră mai mult sau mai puţin ortodoxe, asemenea fariseului aceluia care zicea: "Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că eu nu sînt ca unul dintre aceştia..."
Sunt de acord cu dvs. dar mila lui Dumnezeu se manifesta, la modul palpabil in aceasta lume, in primul rand prin Tainele Bisericii. Acestea au fost lasate si sunt in continuare "umplute" de Duh Sfant tocmai din acest motiv: pentru ca noi, cu propriile noastre puteri, nu ne putem mantui.
RăspundețiȘtergereCei din afara Ortodoxiei nu au aceasta revarsare de Duh. Este un lucru, cred eu, evident, masurabil chiar, as spune, dincolo de orice discutie teologica pro sau contra unei anumite idei.
Deci, se pune problema: De ce Dumnezeu, totusi, alege sa-si reverse mila Sa in acest mod ?
Desigur, asta nu inseamna ca nu si-o revarsa si in alte moduri, dar "institutional" vorbind, de ce alege Dumnezeu, spre exemplu, sa aprinda Lumina Sfanta pentru ortodocsi ? Este Patriarhul ortodox de Ierusalim, la nivel uman, mai breaz decat cardinalul X sau episcopul armean Y ? Poate ca da sau poate ca nu. Si totusi, aceasta minune se intampla (asemenea multor altora) an de an, pentru a intari o anumita credinta, nu o anumita persoana.
Dincolo de asta, sunt convins ca exista catolici mult mai buni decat catolicismul, asa cum exista si multi ortodocsi mult, mult mai rai decat Ortodoxia. Nu incape indoiala vis-a-vis de acest lucru.
Cine se mantuieste si cine nu, Dumnezeu stie. Dar asta nu inseamna ca, daca un catolic se mantuieste, acest lucru valideaza de la sine credinta catolica in totalitatea ei.
Despre asta este vorba, in definitiv, in momentul in care spunem "eterodocsii sunt membrii ai Bisericii". Pai nu sunt membrii ai Bisericii. Ca daca ar fi, nu s-ar mai numi eterodocsi :) S-ar numi ortodocsi, asa cum sunt, de altfel, toti cei care se mantuiesc, indiferent de "hramul" pe care l-au purtat oficial.
Cumva, in inima lor, au reusit traiasca si sa gandeasca ortodox, reusind sa se uneasca, sau macar sa tinda sa se uneasca, in acest mod, cu Hristos, Dumnezeu cel adevarat.
Altfel, nu prea se poate ...
Eu nu contest cîtuşi de puţin întîietatea principială a Ortodoxiei în ordinea spirituală a lumii, ci doar anumite pretenţii (prea) omeneşti de exclusivitate apriorică.
RăspundețiȘtergereCred că nici toţi ortodocşii nu se mîntuiesc, nici toţi neortodocşii nu se pierd, dar cîţi, care, cum şi de ce nu ştim şi nu dispunem noi, ci ştie şi dispune Dumnezeu, Care este singur Stăpîn absolut peste creaţia Lui.
Nu-i nici un paradox şi nici o exagerare la mijloc. Hai să o luăm şi altfel! Va să zică, Dumnezeu îmi cere mie, bietului om, să-l iubesc nu numai pe cel care mă iubeşte sau e de partea mea, ci şi pe cel care mă urăşte şi mă duşmăneşte. Păi credeţi dvs. că Dumnezeu ar putea avea El Însuşi o măsură mai mică a iubirii decît cea pe care mi-o cere mie, nevrednicului?! Oare n-aţi auzit de "iubirea nebună" (manikos eros) a lui Dumnezeu, Care întrece toată măsura şi covîrşeşte toată mintea? Şi atunci cum să pun eu, "oala cu pişat", îngrădiri omeneşti "nebuniei" divine?! Dacă vrea El, primeşte în Rai pe cineva şi în ceasul al doisprezecelea. Şi, dacă vrea El, îl plăteşte la fel sau chiar mai mult decît pe cel ostenitor încă din ceasul al treilea. Are cineva căderea, chiar cu "canonul" în mînă, să-I ceară socoteală lui Dumnezeu ("Stai, bre Doamne, că ăsta nu-i după canon, uite ce scrie aicişa, cu afurisenie mare!")?!
Dumnezeu nu ii uraste pe cei care primesc drept rasplata osanda vesnica (sau, altfel spus, nu ii trimite la osanda pentru ca ii uraste; acesta este un punct de vedere catolico-protestant, ca tot veni vorba de tot felul de chestii teologice gresite cu care un eterodox ar trebui sa traiasca si, eventual, sa se si mantuiasca, fiind indoctrinat de propria-i religie in cultura unui dumnezeu razbunator).
RăspundețiȘtergereOricum, acest lucru nu este atat de important in contextul articolului de fatza. Faptul ca Dumnezeu mantuieste pe cine vrea El (dar si pe cine merita si poate duce, la propriu, mantuirea si prezenta raiului) nu schimba cu nimic fondul a ceea ce reprezinta "Biserica lui Hristos" la fel cum nu schimba cu nimic nici fondul intrebarii din titlul articolului.
Eterodocsii nu sunt membrii ai Bisericii si nici nu au cum sa fie. Ca unii dintre ei se mantuiesc sau nu, asta deja nu mai e treaba noastra, caci nu noi ii mantuim. La fel cum nu este nici treaba noastra cati ortodocsi se mantuiesc sau nu.
Poate de maine nu se mai mantuieste niciun ortodox. Poate vom muri si vom descoperi ca de un secol incoace ne cam ducem cu totii in iad.
Acest lucru nu va schimba insa cu nimic esenta notiunii de Biserica si cine face sau nu partea din ea.
Nu cred ca e bine sa incurcam lucrurile ...
E clar că eterodocşii nu (mai) fac parte din Biserica adevărată; ce nu pot admite este că, aşa stînd lucrurile, Dumnezeu îi lipseşte automat de orice şansă a mîntuirii, chiar dacă duc o viaţă virtuoasă şi Îl adoră sincer (în felul lor). Cum altfel aş fi publicat pe blogul meu materialul lui Ţelenghidis? Am căutat doar să previn anumite concluzii abrupte trase pe marginea lui, invocîndu-se logica omenească sau absolutizîndu-se "litera" în detrimentul "duhului".
RăspundețiȘtergere''tot aşa şi heterodoxul se poate mîntui, dacă este vrednic, în pofida neapartenenţei lui la Ortodoxie''
RăspundețiȘtergereVrednicul de pomenire - Parintele Adrian Fageteanu - avea o vorba: <>.
Sa nu ne credem si noi ca acela...
Să avem inimă bună şi să ne ajute Dumnezeu tuturora!
RăspundețiȘtergereDomnule Codrescu,
RăspundețiȘtergereMa bucur ca din Grecia ne vin si semnale de credinta si marturisire si nu doar vesti despre un iminent dezastru economic-financiar. Ma intreb totusi daca grecii mai sunt un model (de credinta) pentru noi. Mai este ortodoxia capabila sa se afirme si prin fapte nu doar prin vorbe? Eu cred ca ne intoarcem la fariseii Vechiului Testament si preamarim "legea" in defavoarea "spiritului legii". Dumnezeu ne spune clar, prin glasul Fiului, ca numai cel ce crede in Fiul ajunge la Tatal. Dar nu ne face o schema logica in privinta asta, pentru ca El obisnuieste sa culeaga si unde nu a semanat! Eu citind comentariile lui "Lucian" m-am cam zapacit. Omul asta pare sa fie atat de sigur pe el incat ma cam sperie. Eu mai degraba cred in omul smerit "Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi!". Retorica aceasta cu "ortodocsii" vs "restul lumii" seamana foarte mult cu alta, mult mai actuala si mai dureroasa: "poporul ales" vs "ceilalti" [goimi]. Adica e cam aceeasi dupa parerea mea. Eu nu am competenta de a ma baga in fineturi teologice dar, apropos de Filioqve (care este piatra de incercare pentru cei care cauta motive de schisma peste tot), mi se pare ca se pun paie pe foc inutil. De asemenea mai cred ca se confunda istoria cu teologia. Eu unul cred ca lucrurile sunt mult mai simple si nu trebuie complicate in mod excesiv (ajunge zilei rautatea ei). Adica daca schisma a avut loc din initiativa unor capi omenesti ai bisericilor (Hristos fiind cap al Bisericii)apuseana si rasariteana, asta nu schimba cu nimic universalitatea credintei. Au pus mai presus orgoliul lor decat dragostea crestineasca si nu au ascultat de vorba care indeamna ca intre oameni sa fie buna-intelegere iar pacea sa fie in sufletele lor. A prevalat dorinta de putere si ambitia impotriva credintei si intelepciunii. Aici cred ca este problema dupa parerea mea. Hristos Insusi spune ca nu a venit sa aduca pace ci sabie! Nu ma mai lungesc, dar citind astfel de articole + comentarii, constat fara sa vreau ca nu exista nici o nota critica, nici o opinie diferita pe acest subiect. Daca ne aprobam unii pe altii, oare nu cumva ne pierdem in amanunte si mai important, uitam esentialul. Cine suntem noi in fata Domnului? Cu ce drept judecam noi? Mai bine sa-mi pierd sufletul pentru Hristos decat sa caut a mi-l salva. Poate cine stie, la final se intampla ceva. Marturisesc cu indrazneala ca nimic nu este mai sigur si mai nesigur in acelasi timp. Totul este pe muchie de cutit! Laudat fie Domnul Iisus in veci. Amin!
Hristos s-a inaltat!
RăspundețiȘtergere@ Romeo Iancu
RăspundețiȘtergereAdevărat S-a înălţat!
Transmiteţi şi la Sibiu, vă rog, gîndurile mele bune!
Voi transmite mai departe mesajul dumneavoastra la Sibiu.
RăspundețiȘtergereVreau sa fac o remarca. Va consider, inca de pe vremea cand abia incepusem sa citesc din cartile dumneavoastra (de prin 2003), un om foarte echilibrat si onest. Observ ca articolele postate sunt de cele mai multe ori o provocare la discutie, meditatie, un indemn la reflectie. Intindeti "capcane" subtile de gandire, smerenie, delicatete, cunoastere si pastrare a adevarului, dreptatii si demnitatii, cum mai rar intalnesti in spatiul virtual. Am observat si aici notele dumneavoastra critice, ascunse in spatele unor comentarii de mare bun-simt.
Voi vizita mereu cu drag blog-ul dumneavoastra!
Asa sa ne ajute Dumnezeu!