În versuri libere şi albe scriam pe-atunci, în pas cu moda
(doar punctuaţia am pus-o mereu, cu rîvnă desuetă),
iar tu credeai că pentru tine răscumpăr vremile cu oda,
precum Ovid odinioară se răzbuna pe limba getă.
Azi, cînd cu rime şi măsuri trudesc, pe gustul nimănuia,
tu ştii prea bine că iubirea e altceva decît cuvînt
şi-n gura nopţii care vine, cît îţi mai fumegă căţuia,
alaiul visurilor tale din cer coboară pe pămînt.
Dar în tîrziul lumii nu e nimic destul, nimic de tot,
şi nici nu ştim pe care limbă pierim la urmă fiecare,
de-aceea în amurg, iubito, nici tu nu poţi, nici eu nu pot
mai mult decît ne lasă firea, din gînduri pînă-n mădulare.
Iar cînd ne va-nghiţi tăcerea, la marea cumpănă stelară,
şi noaptea rece o să-şi lase cumplirea oarbă peste noi,
ne-om dibui ca două neguri ce dau din vis pe dinafară,
miraţi că Dumnezeu ne ţine în palma lui pe amîndoi.
Ce-i versul alb sau rima pură, ce-s dragostele noastre toate,
ce-i frumuseţea ne-nţărcată a cîte sînt şi vor mai fi,
cînd dintre rodurile vieţii doar moartea-i singura ce poate
prin vămi de beznă să ne scoată la malul slavei într-o zi?
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu