Pagini

luni, octombrie 31, 2011

INTERMEZZO LIRIC: ESHATON

SUMARUL BLOGULUI



(VEDENIA SIHASTRULUI UITAT DE LUME)


«A luat-o razna timpul pe evuri înapoi,
trăgînd de-a valma spaţiul cu el, ca pe-o teleagă,
iar viii şi cu morţii se-nvălmăşesc puhoi
şi nu mai ştiu pe care din limbi să se-nţeleagă.

Se cască hăuri sure făptura s-o înghită
şi trîmbiţele-n ceruri răsună cîte una,
pe cînd pe crucea nopţii se stinge răstignită,
cu spini stelari pe frunte şi-mpunsă-n coastă, luna.

De cînd sînt nopţi şi zile, aceasta-i noaptea care
cortina veşniciei o trage după ea,
căci mîine nu mai este şi s-a răcit în soare
stihia care lumii de cald îi mai ţinea.

În sinea sa se-ntoarce Cel ce-a ieşit din sine
cu Duhul peste ape şi s-a făcut Cuvînt,
iar din tăcerea pură o altă fire vine,
ce nu se mai măsoară cu cer şi cu pămînt.

Să fie rămăşiţă a tot ce-a fost iubirea?
Să fie noaptea oarbă mai mult decît nimic?
Să-şi puie sieşi margini pe veci nemărginirea?
Mă uit în jur şi nu ştiu ce s-ar cădea să zic…

E poate vis năprasna şi-n taina ei divină
se coace poate tîlcul ce ne-a scăpat mereu…
Cad în genunchi şi cupa nădejdii mele, plină,
i-o ntind ca pe-o ispită de jos lui Dumnezeu.

Nu-i nici ce scrie-n carte, nici ce-am crezut vreodată,
iar binele şi răul din noi sînt mult prea mici:
n-atîrnă veşnicia de nici o judecată,
ci-o taină mult mai mare se împlineşte-aici.

Ne e măsură, poate, doar cea din urmă rugă,
din inimă zdrobită în lamură de gînd,
şi prima oară moartea mai iute e în fugă
decît păcatul care ne-a hăituit pe rînd…

Şi cîţi am fost vreodată, din zare pînă-n zare
şi cît se-ntinse veacul, ca un coşmar cumplit,
toţi în Adam ne-ntoarcem la urmă fiecare
şi-n coasta lui pereche, ce nici nu s-a clintit.

Trezit din somnu-n care s-a lămurit deplin
de tot ce-n sine însuşi ca-ntr-o sămînţă zace,
prin roua dimineţii cum calcă Domnul lin
va auzi cel singur – şi ghem smerit s-o face.

Şi-abia atunci va-ncepe ce-a fost rostit să fie
şi care niciodată n-ar fi-ncăput în vis,
iar Viaţa, ca din mugur, din coasta lui mlădie
va da suavă-n floare, cu sufletul deschis.

Ce-aievea-i s-o alege de ce visare fuse
şi raiul o să-şi scuipe şerpeştile năluci,
iar în văzduhuri îngeri veghea-vor albi să nu se
pitească nici o umbră la sfintele răscruci…

Către vedenii mîna o-ntind şi cîntă-n mine
iubirea care este şi chip, şi-asemuire,
iar sus, pe norii slavei, cu-alai de nuntă vine –
şi fără nici o cruce – eternul firii Mire...

Sau vis nebun e poate vedenia mea de-acum
şi nici măcar o iotă nu s-a smintit din toate?
Păzeşte-mă, Părinte, de-am rătăcit pe drum
şi-ntoarce-mă cu milă la dreptele socoate.

Dar lasă-mi bucuria, din toate cea mai mare,
de firea primenită din colburi în tării
şi soarbe-mă asemeni paharului pe care
l-ai mai băut odată, să mori şi să învii.

Nu vreau să fiu eu însumi şi nici Adam dintiî,
ci-un nimeni ce de tine rămîne-n veci aproape,
să mă dezmierde iarăşi divinul tău călcîi
de cîte ori vei merge pe nouri sau pe ape.

Nu să cunosc mi-e voia, nici să-nţeleg mai bine,
ci doar să-ţi simt prezenţa cu tot ce-n mine-i viu,
şi lume dacă este, sfinţească-se în tine,
dar mie îmi ajunge şi-un petec de pustiu.

Ci dacă totuşi pată sînt eu măririi tale,
aş vrea ca nefiinţei mai bine să mă dai,
căci iadul este dorul nebun de-a-ţi da tîrcoale
în lipsa vredniciei de-a fi cu tine-n rai».

În hruba lui sihastrul ardea ca-n foc şi pară,
jur-împrejur pustia se clătina din stînci,
iar dracul, ca o zeamă ce dă pe dinafară,
se prelingea în bezna genunilor adînci.

Răzvan CODRESCU

3 comentarii:

  1. Cer iertate că, din grabă şi neatenţie, am postat aici, în primă instanţă, o versiune incompletă a poemului. Acum este postat în întregime şi rog să fie recitit ca atare.

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule Codrescu, e un nou "poem neptic" - si poate cel mai frumos!

    RăspundețiȘtergere
  3. Da, se poate încadra şi aşa. Că e însă cel mai frumos n-aş îndrăzni să spun, ca unul care ştiu ce mi-am propus şi ce-a ieşit...

    RăspundețiȘtergere