INTERMEZZO LIRIC: ESHATON

SUMARUL BLOGULUI

(VEDENIA SIHASTRULUI UITAT DE LUME)

«A luat-o razna timpul pe evuri înapoi,

trăgînd de-a valma spaţiul cu el, ca pe-o teleagă,

iar viii şi cu morţii se-nvălmăşesc puhoi

şi nu mai ştiu pe care din limbi să se-nţeleagă.

Se cască hăuri sure făptura s-o înghită

şi trîmbiţele-n ceruri răsună cîte una,

pe cînd pe crucea nopţii se stinge răstignită,

cu spini stelari pe frunte şi-mpunsă-n coastă, luna.

De cînd sînt nopţi şi zile, aceasta-i noaptea care

cortina veşniciei o trage după ea,

căci mîine nu mai este şi s-a răcit în soare

stihia care lumii de cald îi mai ţinea.

În sinea sa se-ntoarce Cel ce-a ieşit din sine

cu Duhul peste ape şi s-a făcut Cuvînt,

iar din tăcerea pură o altă fire vine,

ce nu se mai măsoară cu cer şi cu pămînt.

Să fie rămăşiţă a tot ce-a fost iubirea?

Să fie noaptea oarbă mai mult decît nimic?

Să-şi puie sieşi margini pe veci nemărginirea?

Mă uit în jur şi nu ştiu ce s-ar cădea să zic…

E poate vis năprasna şi-n taina ei divină

se coace poate tîlcul ce ne-a scăpat mereu…

Cad în genunchi şi cupa nădejdii mele, plină,

i-o ntind ca pe-o ispită de jos lui Dumnezeu.

Nu-i nici ce scrie-n carte, nici ce-am crezut vreodată,

iar binele şi răul din noi sînt mult prea mici:

n-atîrnă veşnicia de nici o judecată,

ci-o taină mult mai mare se împlineşte-aici.

Ne e măsură, poate, doar cea din urmă rugă,

din inimă zdrobită în lamură de gînd,

şi prima oară moartea mai iute e în fugă

decît păcatul care ne-a hăituit pe rînd…

Şi cîţi am fost vreodată, din zare pînă-n zare

şi cît se-ntinse veacul, ca un coşmar cumplit,

toţi în Adam ne-ntoarcem la urmă fiecare

şi-n coasta lui pereche, ce nici nu s-a clintit.

Trezit din somnu-n care s-a lămurit deplin

de tot ce-n sine însuşi ca-ntr-o sămînţă zace,

prin roua dimineţii cum calcă Domnul lin

va auzi cel singur – şi ghem smerit s-o face.

Şi-abia atunci va-ncepe ce-a fost rostit să fie

şi care niciodată n-ar fi-ncăput în vis,

iar Viaţa, ca din mugur, din coasta lui mlădie

va da suavă-n floare, cu sufletul deschis.

Ce-aievea-i s-o alege de ce visare fuse

şi raiul o să-şi scuipe şerpeştile năluci,

iar în văzduhuri îngeri veghea-vor albi să nu se

pitească nici o umbră la sfintele răscruci…

Către vedenii mîna o-ntind şi cîntă-n mine

iubirea care este şi chip, şi-asemuire,

iar sus, pe norii slavei, cu-alai de nuntă vine –

şi fără nici o cruce – eternul firii Mire...

Sau vis nebun e poate vedenia mea de-acum

şi nici măcar o iotă nu s-a smintit din toate?

Păzeşte-mă, Părinte, de-am rătăcit pe drum

şi-ntoarce-mă cu milă la dreptele socoate.

Dar lasă-mi bucuria, din toate cea mai mare,

de firea primenită din colburi în tării

şi soarbe-mă asemeni paharului pe care

l-ai mai băut odată, să mori şi să învii.

Nu vreau să fiu eu însumi şi nici Adam dintiî,

ci-un nimeni ce de tine rămîne-n veci aproape,

să mă dezmierde iarăşi divinul tău călcîi

de cîte ori vei merge pe nouri sau pe ape.

Nu să cunosc mi-e voia, nici să-nţeleg mai bine,

ci doar să-ţi simt prezenţa cu tot ce-n mine-i viu,

şi lume dacă este, sfinţească-se în tine,

dar mie îmi ajunge şi-un petec de pustiu.

Ci dacă totuşi pată sînt eu măririi tale,

aş vrea ca nefiinţei mai bine să mă dai,

căci iadul este dorul nebun de-a-ţi da tîrcoale

în lipsa vredniciei de-a fi cu tine-n rai».

În hruba lui sihastrul ardea ca-n foc şi pară,

jur-împrejur pustia se clătina din stînci,

iar dracul, ca o zeamă ce dă pe dinafară,

se prelingea în bezna genunilor adînci.

Răzvan CODRESCU