Pagini

sâmbătă, septembrie 24, 2011

INTERMEZZO LIRIC: CREDO NOSTRUM

SUMARUL BLOGULUI

Ca „poet al jidanilor”, chit că nu mă citeşte nimeni (românii pentru că sînt „jidan”, iar „jidanii” pentru că sînt român), mă refugiez oarecum resemnat pe propriul blog şi recidivez cu un „intermezzo liric” alcătuit din zece sonete mai vechi, referitoare toate la „aşezarea în Ortodoxie” despre care a tot venit vorba în vremea din urmă. Fiind la mijloc mai degrabă o formă de reglaj interior (blogul a devenit, treptat şi de la sine, un fel de prelungire a conştiinţei mele), nu sfătuiesc pe nimeni să le citească, dar dacă totuşi cineva le va citi, atunci n-am ce să-i fac, rămînînd doar să trag nădejdea că nu se va sminti prea tare şi că-mi va ierta, măcar pe alocuri, „jidăneasca” puţinătate. Poate că despre aceste lucruri se poate vorbi, totuşi, şi altfel decît în lungi polemici oţioase… (R. C.)

 
I

Credinţa nu se pierde prin vrăjmaşi,
ci-n lupte mai degrabă se-ntăreşte,
dar o smintesc cei care cred orbeşte
şi se prefac în cîinii ei trufaşi.

Credinţa noastră-i sfîntă nebunie,
e taină grea de pîine şi de vin,
dar n-are dinţi, nici gheare, nici venin,
nu muşcă, nu împroaşcă, nu sfîşíe.

Credinţa creşte dreaptă din iubire
şi nu e ţel, ci stîlp de foc pe cale,
spre cel ce şi la ceas de răstignire
se roagă din prisosul milei sale
să fie-n cer iertaţi şi-aceia care
piroane-i bat în mîini şi în picioare.


II

Credinţa dreaptă preţ de sînge are
şi n-am s-o pun în cumpeni de eres,
dar ştiu că decît ea e mult mai mare
iubirea care-şi dă la fapte ghes.

La Sfînta Judecată viitoare,
nu ce-am crezut, nici cîte-am înţeles
ne-ntreabă Dumnezeu pe fiecare,
ci cît făcurăm binele de des.

Iar de-am greşit c-o iotă sau cu două,
dar am trăit iubirea cu prisos,
de-a dreapta lui, în haina nunţii nouă,
ne pune cel ce-i mai întîi milos,
şi unde-am fost c-un gînd sărac de vină,
ne spală-n veci lumina lui cea lină.


III

Crezui cîndva dreptăţii şi-astăzi ştiu
că doar în cer dreptatea-i fără pată,
şi-n strîmbătate de-am căzut o dată,
puieşte moartea-n tot ce este viu.

Crezui iubirii şi-nţeleg tîrziu
că doar pe cruce-ntreagă se arată,
că nu-i iubire dacă-aşteaptă plată,
cum nu-i plinire dacă nu-i pustiu.

Crezui credinţei şi pricep prea bine,
cînd dă amurgul iama peste noi
şi vraf ne stau păcatele-napoi,
că n-are preţ nici o credinţă-n sine:
cum fără-arcuş zadarnic e vioară,
ce-i bun în noi cu fapta se măsoară.


IV

Dreptatea, ştiu, n-ajunge să o ai,
de nu îţi este şi de alţii dată,
nici nu te duce singură în rai,
de n-are-n ea şi dragoste curată.

Dreptatea multe poate, dar nimic
de nu se-mparte-n rîvna ei de vie,
şi nu e drept pe lume mai calic
decît e cel ce doar de sine ştie.

Dreptatea nu e tron înalt, ci cruce,
nu-i una-n toţi, ci una-n fiecare,
şi cît o ducem, tot pe-atît ne duce.
Iar duhul ei de vrem să nu-l ucidem,
se cade-a şti că-n lumea-nşelătoare
non idem est si duo dicunt idem.


V

De-am fi dreptăţii martori fiecare
şi n-am avea vreo altă-nvrednicire,
ni s-ar ierta şi multa neiubire,
şi necredinţa pururi cîrtitoare.

Dar noi minţim dreptăţii zi de zi
şi ne prefacem iubitori de bine,
şi-n numele credinţei prea puţine
ne facem ucigaşi credinţei vii.

Cînd nu e dreaptă cumpănire-n toate,
şi de-am avea virtuţi cu prisosinţă,
virtutea însăşi ca un bici ne-ar bate.
Ce s-a ales prin vămi din noi nu este
decît trufie fără de putinţă,
iar Dumnezeu – o mască pusă peste.


VI

Cînd fratele se crede Dumnezeu,
părînd să ştie-n toate ce-i mai bine,
sau în ce chip se mîntuie şi cine,
din vorbe să-l smereşti e lucru greu.

Arată-i-te tu smerit mereu
şi roagă-te mai mult ca pentru tine,
şi ai să vezi cum milele divine
i-or îmblînzi treptat trufitul eu.

Iar dacă-n el păcatul mai dospeşte,
ori pilda ta n-a fost destul de bună,
ori ruga nu ţi-a ars duhovniceşte.
Nu-i face lui, ci ţie însuţi vină,
căci tot ce este-n lume se răzbună
pe noi, cînd vrednicia-i prea puţină.


VII

De dragul crucii să-l respingi pe frate,
că nu-i ca tine, sau destul de bun,
nu te-a-nvăţat Iisus Hristos, nici vreun
apostol al Iubirii-adevărate.

Să lepezi tot ce nu e pietate
şi geniul omenesc să-l crezi nebun,
cu toate cîte firii se supun,
virtute nu-i, ci troacă de păcate.

Trufia face scîrbei început
şi dracul, în veşminte de lumină,
îşi bate joc de zelul tău ciufut.
Cu cît te crezi, găsind în altul vină,
cu-atît în holda raiului pierdut,
din grîu ce-ai fost, te faci încet neghină.


VIII

Dreptate, Doamne, nu-ţi cerşesc, ci milă,
căci nu-i de noi dreptatea ta divină,
ce dacă-ar fi asupra-ne să vină,
n-ar mai rămîne om nici de prăsilă.

Chiar sfinţi să fim, şi tot e prea puţină
virtutea-n noi, cei învechiţi în silă,
de-aceea fruntea ne-o plecăm umilă
iubirii ce în chip nedrept ne-alină.

Din îndurare-n altă îndurare
ne tot tîrîm, ca fúrii, spre vecie,
iar tu ne rabzi din nou pe fiecare,
primeşti un dar şi dai în schimb o mie,
mereu nedrept în marea ta răbdare,
lăsînd ca dracul mult mai drept să fie!


IX

Memoriei Părintelui Stăniloae

Nu-i neamul ce crezi tu şi nici ce pare,
ci-i veşnicie prinsă în cuvînt:
nu rămăşiţa lui de pe pămînt,
ci ce-are-n cer îl face mic sau mare.

N-avem aici cetate stătătoare,
iar cinstea şi cu slava, cîte sînt,
nu le-ngropăm comoară în mormînt,
ci le aducem Vieţii închinare.

În taina Rusalimului de sus
aşteaptă floarea neamului să-nvie,
precum Adam în trupul lui Iisus,
cu sfinţii care-au fost şi-or să mai fie,
căci nu degeaba Dumnezeu a pus
sămînţă-n noi de-o altă-mpărăţie.


X

Memoriei lui Petre Ţuţea

Sînt limbii mele rob şi împărat,
mi-e neamul meu vremelnică măsură,
dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură,
cetatea Celui fără de păcat.

De voi pieri pe limba mea, curat,
voi învia, cu-a neamului strînsură,
pe limba Lui – şi cuminecătură
mi-o fi Lumina fără scăpătat.

Atîta doar că ceata mea-i puţină,
iar eu, nevrednic, stau la coada ei:
de n-ar fi mila mai presus de vină,
nădejdii mele n-aş găsi temei…
De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină
mă face viu, cu tot cu morţii mei.

Răzvan CODRESCU

9 comentarii:

  1. Sa-mi para rau sau sa ma bucur ca nu sunteti "jidan"?

    RăspundețiȘtergere
  2. Dacă mă întrebaţi, eu zic să o luaţi ca atare. Iar bucuriile sau tristeţile să vi le păstraţi pentru lucruri mai serioase...

    RăspundețiȘtergere
  3. unui Răzvan trist, dar mai puțin singur decât (pare a) crede, cu multă iertăciune pentru îndrăzneală...

    trec zile-n căutare,
    luni și ani,
    spre țărmul fericirii și-mpăcării,
    spre care în reclame se deschide
    - o călăuză-n drumul realizării! -
    fereastra-nvățăturii și-a visării:
    să ai mașină tare,
    vilă mare,
    să ai alături cea mai sexy divă,
    și nu-ți lipsi bomboana pe colivă -
    vacanțele sub un exotic soare.
    Iar dacă nu le ai,
    și le duci dorul,
    te mângâie, oricum,
    televizorul,
    sau fratele lui bun,
    calculatorul...

    și trec,
    tot trec,
    și zilele de-a valma,
    și lunile se duc, și anii trec,
    și fără să apuci să îți dai seama,
    prietenii la groapă te petrec.
    din toate câte-au fost,
    nimic rămâne
    și peste trupul năpădit de viermi,
    nici nu mai poți
    să vrei
    să te întrebi:
    ce rost? ce rost în viața mea a fost?

    și tot așa
    - și chiar așa! -
    se duc,
    precum un stârv la viermii ce-l așteaptă
    și bârfe, scârbe, și iubiri, și stele
    (că se mai sting și ele în înalt)
    și bucurii, și vise, și belele,
    căci toate intră pe a morții poartă...
    dar dincolo de zâne și de iele,
    mai bate încă,
    veșnic,
    un vânt cald!
    Aici,
    și doar aici,
    se împlinește rostul,
    și șterse sunt greșeli și supărări,
    păcate, vină, scârbă, ură, răutate,
    și toate relele din rele zări.
    Aicea suflă Duhul peste fire
    și o preschimbă într-un fel nespus,
    și se înalță omul tot mai sus,
    topit de fericire-n nemurire.

    și ca s-ajungi mai dincolo de stele,
    mai dincolo de iele și de zâne,
    te-ajută doar cuvintele bătrâne,
    ce sună-n seri în clopotele grele:
    că le trăiești în vers de rugăciune,
    sau în a rugăciunii poezie,
    tot una e, că-n toate e Lumina
    și-n toate Duhul inima ți-o știe
    cum suie, ca-ntrun vis, spre veșnicie.

    Și pace,
    ție, frate,
    pace ție!

    RăspundețiȘtergere
  4. Ori trişti, ori anonimi, ori goi de vise,
    ne pomenim pe-o coastă de-asfinţit,
    şi par de-acum şi vorbele prea zise,
    şi sufletul de doruri istovit.
    Dar Dumnezeu, pe crucea Lui bătrînă,
    e-atît de-aievea suferind cu noi,
    că singur n-are cum să mai rămînă
    vreun suflet viu în cazne şi-n nevoi.
    Cu El alături toate-şi frîng trufia,
    căci nu e-n lume cruce ca a Lui,
    şi rănile ne ard de bucuria
    de-a-I fi părtaşi cu fiecare cui:
    cînd Dumnezeul nostru-i rană vie,
    de capul ei nici moartea nu mai ştie!

    RăspundețiȘtergere
  5. Splendide amandoua poeziile! As vrea sa nu mai existe insa Anonimi! De ce nimic nu poate fi normal in Romania?

    RăspundețiȘtergere
  6. Cristina Lazar26/9/11 2:51 p.m.

    "Credinţa creşte dreaptă din iubire
    şi nu e ţel, ci stîlp de foc pe cale,
    spre cel ce şi la ceas de răstignire
    se roagă din prisosul milei sale
    să fie-n cer iertaţi şi-aceia care
    piroane-i bat în mîini şi în picioare"
    Am memorat aceste versuri - drept memorie a zilei de astazi cand am indraznit sa intru cu mai multa atentie in universul dumneavoastra. Sufletul meu s-a revigorat si s-a imbogatit. Va multumesc din suflet si sa va ajute Bunul Dumnezeu si Sfintii Sai in lucrarea pe care o faceti!
    Cu pretuire,

    RăspundețiȘtergere
  7. Peregrinul transilvan26/9/11 4:17 p.m.

    Domnule Codrescu, va citesc, va recitesc si nu-mi vine sa cred ca va pierdeti timpul pe bloguri cu niste neispraviti. In locul Dvs. as posta ce am de postat si as sista orice comentarii. Frustratii nu au decat sa fiarba in suc propriu sau sa faca satra pe blogurile lor, unde nu cred sa intre altcineva decat oameni de aceiasi teapa cu ei, care nu merita altceva decat sa fie lasati in plata Domnului.

    RăspundețiȘtergere
  8. @ Peregrinul transilvan

    Vă mulţumesc pentru sfat. În principiu, aveţi dreptate. Eu însă ştiu – şi vă rog şi pe dvs. să mă credeţi pe cuvînt! – că printre ei s-au rătăcit şi oameni de calitate (care nu ajung însă niciodată să dea tonul). Pe unii i-am cunoscut şi personal de-a lungul vremii şi pot să spun că sînt mai degrabă rău nărăviţi decît rău intenţionaţi.

    RăspundețiȘtergere
  9. @Daniela

    Am mai răspuns cândva, aici pe blog, la aceeași întrebare.


    Când păsările se ascund în frunze
    iar cântecul în fire se-nfiripă,
    nu pasărea înseamnă zbor spre ceruri
    ci frumusețea care se ridică.
    În haina-i ponosită, cântăreața,
    însângerată de cerescul dor,
    asunsă de veșmântul de verdeață
    se pierde și rămâne doar izvor.
    Și-nlăturată pricina smintelii,
    și chipul neplăcut nearătat,
    răsună-n pace cântecul de ceruri,
    și totul e lumină și curat.

    RăspundețiȘtergere