Am primit şi dau mai departe…
VĂ MULŢUMESC
CĂ M-AŢI INTIMIDAT
CU EVANGHELIA!
Traducere şi adaptare de
Bogdan Mateciuc,
după Mike Goeke
Problema
În calitate de persoană implicată în misionarismul creştin, am observat o anumită tendinţă în creştere în ultimii ani. Se pare că noi, ca creştini, în plan individual, şi ca Biserică, în plan colectiv, sîntem foarte preocupaţi să ne diminuăm exprimarea exterioară a credinţei noastre, de teamă să nu îi incomodăm pe alţii. Uneori, cei ce vorbesc în sprijinul credinţei îşi diluează cumva credinţa şi mesajul pentru a fi siguri că nimeni nu se simte ofensat. Oamenii ignoră unele comportamente greşite ale prietenilor lor, ca să nu-i jignească. Se caută acele relaţii şi medii sociale în care se evită posibilele situaţii conflictuale, pentru ca nimeni să nu se simtă incomodat.
În ultima vreme m-am întîlnit cu situaţii în care conflictul de idei părea iminent, dar nici una dintre părţi nu a vrut să facă pasul de deschidere. Asta m-a făcut să mă gîndesc la credinţa mea. În ce măsură cred în Hristos? Dacă cred, de ce îmi este teamă să le vorbesc deschis altora despre credinţa în El? Dacă îmi pasă de aproapele meu, nu ar trebui să risc chiar să-l incomodez, atunci cînd e vorba de mîntuirea lui?
Eram „ofensat”
Adevărul e că Evanghelia lui Hristos şi Adevărul lui Dumnezeu sînt prin natura lor intimidante. Sînt asemenea unei săbii care desparte, aduce la suprafaţă şi pătrunde pînă în cele mai ascunse locuri. Ne conduce la Dumnezeu, la adevăr, la vindecare, la împlinire şi la libertate. Gîndindu-mă la asta, mi-am amintit de o perioadă din viaţa mea în care mă simţeam foarte ofensat de prietenii şi familia mea. Îmi părăsisem soţia pentru a-mi construi o viaţă definită de atracţia mea faţă de acelaşi sex. Voiam ca prietenii şi familia să accepte ce fac, să mă încurajeze şi să nu pună la îndoială comportamentele mele. M-am simţit incomodat de creştinismul lor şi, pentru o vreme, m-am îndepărtat de cei ce mă iubeau şi de Biserică.
Astăzi însă, după 13 ani, aş vrea să le mulţumesc din inimă soţiei mele, părinţilor şi familiei, precum şi prietenilor cărora le-a păsat de mine suficient de mult ca să mă ofenseze. Mă cutremur cînd mă gîndesc la implicaţiile din viaţa mea dacă cei din jurul meu ar fi acceptat minciuna că a iubi pe cineva înseamnă a-l încuraja în păcatele lui. Atunci cînd mi-am părăsit soţia, ea mi-a spus direct că ştie că Dumnezeu mă poate scăpa din căderea aceea şi că nu va intenta divorţ. Şi-a apărat interesele, dar în acelaşi timp a continuat să mă iubească şi să mă ajute să-mi revin.
Părinţii mei (şi alţi membri ai familiei) mi-au spus că ce fac eu e greşit. Au cumpărat cărţi şi alte materiale şi au încercat să mă convingă să merg la un psiholog. De asemenea, mă sunau frecvent ca să vadă ce fac, îmi trimiteau bani cînd aveam nevoie, veneau la ziua mea de naştere şi îmi plăteau avionul ca să vin acasă de sărbători. Veneau cu avionul în oraşul meu şi mă invitau la cină, ca să poată sta de vorbă cu mine şi să mă convingă să abandonez drumul pe care apucasem. De asemenea, îmi trimiteau cărţi poştale şi scrisori de dragoste şi confirmare a prieteniei noastre.
M-am simţit incomodat de fiecare dintre ei. Fiecare m-a enervat. Erau pentru mine nişte bigoţi, încuiaţi, ignoranţi şi plini de ură. Dacă chiar m-ar fi iubit, le-am spus eu, ar fi trebuit să mă accepte şi să mă susţină în stilul de viaţă pe care mi-l alesesem. Le-am ignorat telefoanele şi i-am privit cu scepticism. Am făcut tot ce am putut ca să rup legăturile cu cei ce mă ofensau. Ei însă nu au renunţat. Nu mi-au cîntat în strună, dar nici nu au renunţat la mine.
O viaţă nouă
La un moment dat am luat o carte de la tatăl meu. Nu am vrut-o – o consideram „propagandă extremistă de dreapta” –, dar am luat-o ca să-l fac să tacă. Eram decis să trag o linie şi să rup orice legătură cu soţia mea, cu familia şi cu prietenii. Însă Dumnezeu nu dormea. Cartea de la tatăl meu nu mă condamna, dar îmi arăta că iubirea sentimentală şi siropoasă a lui Dumnezeu, pe care mi-o însuşisem eu ca credinţă, era o minciună. Îmi arăta dragostea puternică a unui Mîntuitor înviat şi mă invita să răspund acelei iubiri. Oamenii ofensatori din viaţa mea erau acolo, cu dragoste şi răbdare ca întotdeauna, fără a-mi arunca în faţă păcatele mele, ci aşteptînd să păşească împreună cu mine pe drumul de eliberare.
Astăzi căsnicia mea este refăcută şi consolidată. Am trei copii minunaţi şi îmi conduc viaţa după Cuvîntul lui Dumnezeu. Relaţiile mele de familie s-au vindecat şi sînt mai apropiat acum de prietenii mei decît am fost vreodată. Atunci cînd îi ascult pe cei ce se frămîntă cum să nu-i intimideze pe alţii cu mesajul lor, cînd îi văd cum îşi schimbă întregul sistem de referinţă al credinţei lor pentru a-i face pe alţii să se simtă bine, cînd îi văd că îngăduie comportamente greşite doar că să evite eventuale conflicte, mă întreb unde aş fi fost eu astăzi dacă Stephanie ar fi înaintat divorţ, aşa cum voiam eu să facă. Mă întreb unde aş fi fost acum dacă părinţii şi prietenii mei ar fi fost alături de mine cînd voiam să divorţez de ea, şi dacă m-ar fi susţinut în noua mea „identitate”. Mă întreb unde aş fi fost dacă toţi creştinii din jurul meu ar fi fost „amabili” cu mine şi m-ar fi bătut aprobator pe umăr. Mă cutremur la gîndul acesta! Ştiu că i-ar fi durut cumplit să mă piardă, dar m-au iubit suficient de mult ca să-şi asume acest risc.
Vă mulţumesc, prieteni, că m-aţi intimidat, indispus şi ofensat. Atunci, adevărul pe care mi l-aţi înfăţişat era „o mireasmă a morţii” pentru mine (II Corinteni 2, 15), dar astăzi este „o mireasmă a vieţii spre viaţă”.
(Mărturia – tradusă şi prelucrată de d-l Bogdan Mateciuc, Director Executiv al AFR – a apărut pe 29 august a. c. în publicaţia americană Baptist Press, cu titlul “Thanks for offending me with the Gospel”. În engleză poate fi citit aici: http://www.bpnews.net/BPFirstPerson.asp?ID=36014)
Foto: Irinel Cîrlănaru
Aceasta "diminuare" sau "diluare" a exprimarii credintei se constata si la multi ortodocsi care vor sa nu para cumva "fundamentalisti". Dar cati oare isi pun problema de constiinta transant cum si-a pus-o baptistul?
RăspundețiȘtergereMarturia e emotionanta si plina de invataminte.
Unui nepostat:
RăspundețiȘtergereMizerabilitatea e remediabilă. Mizerabil devii cu timpul şi, dacă vrei, poţi înceta să fii aşa.
Prostia e iremediabilă. Cînd te naşti prost, tot prost mori, orice ai face (iar mai prost nu eşti niciodată ca atunci cînd încerci să faci pe deşteptul).
Ergo (ţi-au mai spus-o, mai pe ocolite, şi alţii): marea ta problemă nu-i aceea că eşti mizerabil; marea ta problemă este aceea că eşti prost (atît de prost încît să fii mizerabil ţi se pare o virtute "ortodoxă" de care nu te mai saturi).
Ştiu că n-o să mă crezi (de înţelegere nici nu poate fi vorba), dar îmi fac datoria să ţi-o spun, mai ales că nu mă costă nimic.
Cazul e interesant, dar o delimitare de baptism era necesara.
RăspundețiȘtergereNu de baptismul personajului era vorba (putea să fie de orice altă confesiune).
RăspundețiȘtergereDacă e vorba de "delimitare", atunci o aveţi la îndemînă chiar pe acest blog, în postarea intitulată "Dracul... cu cărţi. Erezii şi secte religioase. Mic ghid de pază ortodoxă", pe care o puteţi accesa, printr-un simplu clic, din SUMARUL BLOGULUI (luna martie 2011).
Stiu ca replica dumneavoastra catre anonimul (cel nepostat) de mai sus era oarecum (amar) anecdotica, insa daca ar fi sa ne lansam in discutii pe tema respectiva, eu as spune ca prostia nu e nici iremediabila, nici scuzabila. Am gasit asta si la Steinhardt, care crede si el ca prostia e un pacat. Am putea dezvolta, sunt sigur ca ar iesi ceva interesant...
RăspundețiȘtergereFără nici o legătură cu "replica anecdotică": prostia este de multe feluri. Cea din naştere nu are leac (decît dacă vrea Dumnezeu să facă o minune). Dar nu împiedică la mîntuire, pentru că nu ne mîntuim după "minte", ci după "inimă". "Sărăcia cu duhul" nu înseamnă prostie, dar ferice e şi prostul "sărac cu duhul". Există însă şi "prostia de traseu", cea din care poţi să îţi revii şi pentru care, dacă nu îţi revii, eşti cu adevărat responsabil, ca de un păcat (aici Steinhardt are perfectă dreptate, cum i se întîmplă destul de des). Mai există şi o prostie şmecheră: cea a celui care face pe prostul (şi care, cu rare excepţii, ce pot friza chiar sfinţenia, poate fi şi ea amendată ca păcat). Dar prostia celui care face pe prostul e uneori întrecută de prostia celui care vrea să facă pe deşteptul (şi care-i ea însăşi de două feluri: cea a prostului care încearcă să pară deştept şi cea a deşteptului care încearcă să pară mai deştept decît este, sau pe care, altfel spus, îl prosteşte prea buna părere de sine, adică pînă la urmă orgoliul - marea piatră de poticnire a oricărei deşteptăciuni). În fine, se mai foloseşte extensiv şi oarecum impropriu noţiunea de "prost" pentru cel lipsit de cultură, informaţie şi/sau experienţă. Analfabetismul, semidoctismul, idealismul (în sensul de a nu ţine seama de realităţi), perversiunea, ba chiar şi bădărănia (mitocănia, mîrlănia, ţopîrlănia, proasta creştere în general), cînd funcţionează ca limitări asumate, ca "prostie" în care te complaci, sînt, steinhardtian vorbind, păcate.
RăspundețiȘtergereRevenind, prostia din naştere (oligofrenia de diferite grade), neputînd fi vindecată propriu-zis, trebuie asistată social şi "îmblînzită" educaţional (atît cît e omeneşte cu putinţă). Mai complexă e treaba cu celelalte feluri de prostie ("dobîndite" sau "asumate"), de regulă mult mai agresive (inclusiv în spaţiul virtual). Ele pot chiar dăuna mîntuirii (dacă mîntuirea ne preocupă). Dracul mai ales pe urzeala lor îşi ţese ispitele - atît pe cele "de-a stînga", cît şi pe cele "de-a dreapta"...
Foarte interesanta marturia. Si foarte folositoare. Ma mir cum se pot unii impiedica de 'baptismul' celui care a scris. Ceea ce povesteste poate fi util oricui
RăspundețiȘtergere