PRIMUL DAMNAT
«E Dumnezeul nostru prost de bun,
călcînd mereu cu mila pe dreptate,
şi-i răbdător pe-oricîte cruci l-am bate,
iubindu-ne pe toţi ca un nebun.
Ce rău să fac, ce hulă să mai spun
şi-n ce mormînt să îl mai ferec poate,
din firea lui s-ajung vreodată-a-l scoate
şi pe Adam în mine să-l răzbun?
Nu-mi trebui mila lui – şi dracul ştie!
De nu-s eu Zeul, nu mai vreau deloc
de-a lumea şi de-a viaţa să mă joc!
Să îl disper, aş da o veşnicie,
dar El mă iartă iar – şi pentru noi
s-ar tăvăli cu slava prin noroi!»
AL DOILEA DAMNAT
«Mi s-a acrit de raiul tău cuminte,
de rugi, de îngeraşi, de floricele…
şi nu mai simt în sîngiurile mele
decît o ură oarbă şi fierbinte!
Nu-i ura mea ca vrajba celui care
s-a răzvrătit cu ceata lui întreagă
şi cu răceală veşnică te neagă:
eu port un rug încins în mădulare.
Te preaurăsc din carne şi din oase,
din sîngele ce-n clocot dă prin vine,
din tot ce-i greu şi stricăcios în mine,
din disperarea morţii nemiloase,
iar gîndul paie doar pe foc îmi pune,
să crească jaru-n mii de limbi nebune.»
AL TREILEA ŞI MARELE DAMNAT
«Mă tot întind ca iedera pe goluri
şi-aşa-s de mare, Doamne, că Mă tem
că nu-Mi voi da de capăt niciodată,
la trup – ispită şi la duh – blestem.
Tînjind să fiu, Mă risipesc în moarte,
tînjind să mor, Mă risipesc în vieţi,
şi cresc mereu, din strîmbă rădăcină,
în vălătuci de ceaţă şi tristeţi.
Mănoasă Mi-s şi tragică minune,
neţărmurit şi nevremelnic dor...
Spuneai ceva de-o cruce suitoare
şi de-o lumină ninsă pe Tabor?...
Din rostul tău Mă tulbură crîmpeie;
de M-aş opri, te-aş înţelege poate...
Dar nu e chip: ca iedera pe goluri
Mă-ntind mereu şi te umbresc în toate.»
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu