Radu Mărculescu: autoportret
George Fonea, Aurel State, Radu Mărculescu, Gabriel Constantinescu, Nicolae Cojocaru, Puiu Atanasiu… – nume de eroi ce s-ar cuveni să figureze în manualele de istorie contemporană a României, dar care azi vîslesc cu greu prin mocirla uitării româneşti… Ei sînt floarea de foc a unei generaţii care n-a trecut doar prin temniţele de acasă, ci – ca tineri ofiţeri ai Armatei Regale a României pe frontul de răsărit, în ceea ce ei numeau „războiul sfînt” sau „cruciada” împotriva bolşevismului – au făcut, după 23 august 1944 (cînd au fost trădaţi de propriul lor rege şi părăsiţi în ghearele fiarei asiatice), ani grei de lagăr prin bolgiile siberiene, pînă dincolo de Cercul Polar. Golgotei lor „de sub aurore boreale” avea să-i urmeze, la repatrierea tîrzie, Golgota sinistră „de sub stelele Polului Getic”, teroarea, „reeducările”, munca silnică şi domiciliile obligatorii de acasă, pînă spre jumătatea anilor ’60, cînd tinerii de altădată aveau de-acum tîmplele cărunte şi trupurile betegite sub zeghi. Şi totuşi mulţi dintre ei au supravieţuit comunismului şi, după ce-şi scriseseră epopeea cu sînge, au apucat să şi-o scrie şi cu cerneală, dublîndu-şi vocaţia eroică a tinereţii cu vocaţia mărturisitoare a vîrstelor senioriale. S-au dus, unul cîte unul, drepţi pînă la capăt şi, îmi place să cred, cu sentimentul mîngîietor al datoriei împlinite.
Şi iată că, în toiul capricios al acestei veri, ne-a părăsit, la vîrsta de 96 de ani, şi RADU MĂRCULESCU, „veteranul veteranilor” din lagărele sovietice, cum i s-a spus. Deşi a făcut frontul şi a fost prizonier timp de aproape 10 ani în lagărele sovietice, iar apoi deţinut politic timp de 5 ani în temniţele comuniste din România, se ţinea pînă acum vreo trei ani, cînd l-am văzut pentru ultima dată (era, între altele, vechi colaborator al Punctelor cardinale), încă destul de bine din punct de vedere fizic, şi încă şi mai bine din punct de vedere intelectual, continuînd să lucreze şi să-şi împlinească în mod exemplar vocaţia mărturisitoare, dar şi pe cea creatoare, cu care Dumnezeu l-a binecuvîntat din plin.
O carte de căpătîi
Pictor bisericesc, dramaturg, memorialist, eseist, traducător, fostul ofiţer artilerist de pe frontul de răsărit, licenţiat în Litere şi Filosofie, rămîne în faţa lui Dumnezeu şi în amintirea noastră mai nedesăvîrşită un martor jertfelnic şi harismatic al contorsionatei istorii a secolului XX, iar cărţile sale de memorii, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică (Editura Albatros, Bucureşti, 2000; reeditată în 2010 la Humanitas) şi Mărturii pentru „Judecata de apoi”... adunate din Gulagul românesc (Editura Aldine, Bucureşti, 2005), rămîn printre cele mai bune din categoria lor. Nu mai puţin remarcabil este însă volumul său de Teatru (cu piesele Meşterul-fără-nume şi Magog) apărut la Editura Vitruviu în 1992. Poemul său dramatic Meşterul-fără-nume (amintind de „mitul dramatic” blagian sau de teatrul mitico-poetic al lui Valeriu Anania), elaborat la Văratec spre sfîrşitul anilor ‘60 şi păstrat în sertar pînă la prăbuşirea comunismului, a fost nominalizat la Concursul UNITER pe 1992, ocupînd în final locul doi din peste o sută de piese concurente (locul întîi avea să-l ocupe în acel an, ca o anticipare a ceea ce avea să urmeze în două decenii de degringoladă moral-spirituală şi cultural-artistică, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu!). Piesei regretatului Radu Mărculescu i-a fost dat să intre măcar în repertoriul Teatrului Radiofonic, fiind difuzată în premieră în vara lui 1994, în adaptarea şi regia lui Dan Puican, cu o distribuţie pe măsură (Adrian Pintea, Dana Dogaru, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă, Colea Răutu ş. a.).
Dimensiunea creştină, trăită în puritatea neostentativă a bunei tradiţii ortodoxe (cititorii acestui blog îl cunosc măcar din studiul său despre Filioque, amplu comentat în vara trecută), a rămas definitorie pînă la capăt pentru viaţa şi lucrarea lui Radu Mărculescu, ajutîndu-l decisiv şi în vremea marilor prigoane, încît nu e de nici o mirare cînd citim, printre ultimele sale mărturii, o declaraţie ca aceasta: „Ateii mor primii. N-am văzut om fără credinţă care să reziste [în lagărele şi în închisorile bolşevice], oricît de robust fizic ar fi fost...”
Tristeţea „veacului de acum” e însă aceea că pînă la urmă ne mor şi sfinţii sau drepţii, şi pe toţi îi petrecem cerniţi, mai devreme sau mai tîrziu, spre o veşnicie pe care o merităm tot mai puţin, cum a fost petrecut în 13 iulie a. c., la Cimitirul Bellu, şi cel care a fost – şi va rămîne mereu în lamura conştiinţei româneşti – eroul cruciat Radu Mărculescu, pentru a cărui odihnă de dincolo cuvine-se să ne rugăm cu toţii, alături de familia îndurerată!
(R. C.)
Radu Mărculescu acasă
EROI SUB AURORE BOREALE
Lui Radu Mărculescu
şi celor împreună cu el
Vînduţi peşin, pe-arginţii altor iude,
ei crucea şi-au purtat-o peste stepe,
dar cît le-au fost prigoanele de crude,
nemoartea noastră de la ei începe.
Ierusalimul le-a rămas departe,
dar s-a făcut ceresc în dorul lor,
iar peste el nevolnica de moarte
n-avu nicicînd şi n-o să aibă spor.
Căci azi de mor, mai vii s-or naşte mîine
în cerul unde visul e pe rod
şi unde Cel ce-n lume-i vin şi pîine
aievea stă, cu dragostea năvod,
şi nu-i în El nici jertfă să nu-nvie,
nici viaţă să nu tragă-a veşnicie.
Răzvan CODRESCU
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, alaturi de toti eroii si martirii neamului romanesc!
RăspundețiȘtergereDumnezeu sa-i odihneasca in pace pe toti martirii si eroii neamului nostru ! emotionanta poezie !
RăspundețiȘtergereOdihneste-te in pace sfant martir al neamului meu !
RăspundețiȘtergereIti multumesc pentru fiecare clipa de traire crestin ortodoxa, de istorie, de viata, de bucurie, de exemplu, petrecuta in preajma ta.
Am avut ce invata de la tine si imi doresc ca ,,parintelu,, sa nu te dezamageasca, asa cum nu te-au dezamagit nici copii tai, Mihai Bogdan Mociulschi - pictorul Catedralei Sf. Treime din Vatra Dornei si Gabriela.
Gabita de LaDorna - asa cum imi spuneai cu mare drag-
Multumim,dragii nostrii!
RăspundețiȘtergereSlavit sa fie Dumnezeu intre cei ce au iubit jertfindu-se,invatand de la El!
Aurel State si Radu Marculescu, doi oameni despre care pana mai ieri nu stiam nimica, dar care acum reprezinta pentru mine niste adevarate repere: vesnica lor pomenire!
RăspundețiȘtergereAm citit cartea recent, la recomandarea tatalui meu si a unui prieten apropiat, si doua lucruri mi s-au intiparit de la prima lectura. In primul rand, deplina unitate in spirit a comunistilor sovietici si a celor de la noi. Dupa cum spune insusi Radu Marculescu, erau din acelasi aluat si aveau acelasi scop de distrugere spirituala a omului. Aceasta e o lectie foarte importanta pentru cei care incearca sa-i scuze intr-un fel sau altul pe ai nostri (in special pe Dej). "Nationalismul" acestuia (ca si al lui Ceausescu) n-a fost decat o deformare, o manifestare a propriei vointe de putere. Insa cum se poate sustine ca a fost patriot cel care s-a facut partas la distrugerea elitei duhovnicesti si intelectuale a tarii sale? Mai cutremurator e faptul ca, dupa ce a trecut prin calvarul din lagarele sovietice, Radu Marculescu - si atatia altii ca el - a dat in tara de un regim care l-a tratat chiar mai rau.
RăspundețiȘtergereDumnezeu sa-l ierte si sa-i dea odihna printre sfintii sai dupa o viata de truda intru credinta si neam.
Pacat ca Romania nu a putut creste pe masura acestor oameni! Daca nu s-a putut cand i-am avut, o sa se poata oare dupa ce nu ii mai avem?
RăspundețiȘtergereSperanta e ca Dumnezeu e mare si bun, iar noi avem multi rugatori in ceruri.
Dumnezeu sa-l odihneasca pe acest aparator al ortodoxiei si al constiintei de neam!
RăspundețiȘtergereCata inteligenta si delicatete sufleteasca! Am un profund regret ca nu l-am cunoscut personal pe acest om pe langa care ma simt atat de neinsemnat...
Ce oameni am avut; ce bucurie ca au existat ca sa ne fie repere peste timp!
Deci, in privinta regelui, Basescu a avut dreptate?
RăspundețiȘtergereDacă ar fi întrebaţi şi ar mai putea răspunde mareşalul Ion Antonescu, floarea ofiţerimii române (chinuită, umilită şi parţial decimată în lagărele sovietice) sau zecile de mii de ostaşi lăsaţi, practic cu mîinile legate, la cheremul armatei roşii din august pînă în septembrie, n-ar putea să nu-i dea dreptate.
RăspundețiȘtergereDa, în mare măsură Băsescu are dreptate, dar e o dreptate care, lui, nu i se va da niciodată. Din poziţia sa oficială nu era cazul să se lanseze în astfel de consideraţii.
Am spus-o şi o repet: o problemă complexă de istorie (cu proporţii de tragedie naţională) a fost prefăcută într-o ieftină dispută ideologică (cu accente de comedie manelistă).
Poziţiile ambelor părţi au fost/sînt la fel de impure, pentru că nu de adevărul istoric sau de soarta ţării le pasă preopinenţilor, ci de interesele lor conjuncturale, de partid sau de gaşcă.
Regele este "ieşit din cărţi" chiar şi în conştiinţa celor care-i ţin partea lăutăreşte, dar cum să nu exploateze ei arma pe care preşedintele însuşi le-a pus-o în mînă, într-un exces de pălăvrăgeală mitocănească?
Cred ca lucrurile trebuie separate: Basescu a spus ca Regele a tradat atunci cand a abdicat, iar asta e o gogomanie. Era amenintat cu impuscarea unui grup de demonstranti (studenti) si, in plus, isi pierduse de facto toata puterea. In acest caz am putea doar - fortand nota - sa spunem ca Regele nu a avut vocatie martirica, insa de aici pana la tradare e cale lunga.
RăspundețiȘtergereFaptul ca Regele a facut o greseala majora la 23 august, intorcand armele fara a incheia armistitiul - care a fost semnat abia la 12 septembrie - si abandonand prizonierii de razboi este un alt episod. Deci nu, Basescu nu are dreptate. Cel putin asa vad eu lucrurile.
@Paul Slayer Grigoriu
RăspundețiȘtergereAşa este. Numai că de regulă lumea judecă intervalul 23 august 1944 - 30 decembrie 1947 "la pachet" (N. Baciu vorbea de "crucificarea" României şi "agonia" României: două metafore clar corelative), în sensul că greşelile fatale se plătesc negreşit, mai devreme sau mai tîrziu, şi că un compromis îl atrage pe altul, şi tot aşa, pînă cînd, la capătul traseului şi ca o "încununare" a lui, stă dezastrul (care, în cazul de faţă, n-a fost numai al unui om sau al unei dinastii, ci al unei ţări întregi, care nu şi-a mai putut reveni nici pînă astăzi).
Iar pînă la urmă, la drept vorbind, după lunga noapte comunistă şi după sutele de mii de morţi inutile (pe front, în lagăre, în închisori, în rezistenţa din munţi, în campania de colectivizare etc.), familia regală, care n-a plătit nici un obol de sînge, şi-a recuperat palatele, dar poporul român nu şi-a mai putut recupera nici elitele sacrificate, nici istoria. Regele a jucat o carte proastă (şi singura lui scuză e că n-a jucat-o de unul singur), dar marele perdant a fost şi rămîne poporul român. Un tron pierdut (şi încă fără nici o "zgîrietură"!) e nimic pe lîngă ce a pierdut poporul român (şi trage pînă astăzi).
Orice s-ar spune, singurul cîştigător adevărat rămîne... Radu Duda.
Stimate Domnule Codrescu,
RăspundețiȘtergereexcelente comentariile Dvs cu privire la MS Mihai I, si cred impartasite de toata lumea cinstita...
iar m'am apucat sa caut cartile lui Gabriel Constantinescu, si din nou nimic; pe situl web al "Punctelor Cardinale" remarcasem de mai multa vreme ceva fragmente dintr'un studiu "Cele doua Romanii" ? este vorba de o carte ? pe internet nu'i nimic, iar Punctele Cardinale ofera cam vreo jumatate (insa destul ca sa'mi dau seama ca este un studiu excelent!); ati putea posta studiul pe blog ?
tot cautand pe internet am dat peste un mic fragment (sper nealterat) dintr'o carte intitulata "Privire sub Coroana" scrisa de GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU; nu stiu cine este persoana... fragmentul pare sa indice o lucrare interesanta (de tipul Crucificarea Romaniei la Yalta a lui Baciu - care ea, este excelenta): ce stiti Dvs despre ea ? e istoric corecta (adica merita efortul de a o cauta)?
sanatate si numai bine !
@ Anonimului de la 4.30 PM:
RăspundețiȘtergere"Cele două Românii" reprezintă un lung serial publicat de regretatul Gabriel Constantinescu în "Puncte cardinale" (ultimii ani); textele n-au fost reunite în volum, dar cred că ar putea ieşi o carte de vreo 200 de pagini. Pentru asta ar trebui găsit un sponsor sau o editură suficient de puternică pentru a-şi asuma "riscul" în plină criză, pe lîngă "incomodităţile" ideologice. Analiza este temeinică şi necruţătoare, cum a fost mai tot scrisul lui Gabriel Constantinescu.
Eu aş putea posta aici un fragment sau două, dar de textul integral nu poate fi vorba, căci e mult prea întins pentru economia blogului. Mai degrabă mă ispiteşte, avînd în vedere disputele din ultima vreme, să postez ultimele capitole din "Şah la rege", dar şi acelea sînt destul de lungi... Voi mai cumpăni.
Despre scrierea d-lui Nistoroiu n-am cunoştinţă, dar mă îndoiesc că ar putea fi pusă la paritate cu cărţile lui Nicolae Baciu. D-l Nistoroiu e profesor de religie şi, altminteri, un personaj inimos şi cumsecade, dar nu este nici o autoritate istoriografică, nici un trăitor al evenimentelor respective (cum erau veteranii de război şi foştii deţinuţi politici Gabriel Constantinescu şi Radu Mărculescu).
Stimate Domnule Codrescu,
RăspundețiȘtergereMultumesc f. mult pt raspuns ! Din punctul meu de vedere, textele lungi nu'mi pun probleme: eu nu le citesc pe ordinator, ci le imprim... deci pe mine personal lungimea articolelor nu ma deranjeaza... Problema este blogul Dvs si alegerea postarilor. Satisfacerea dorintei unui cititor este desigur laudabila, insa (din fericire!!) sunt multi cititori de'ai Dvs pentru care alte texte ar putea fi cele edificatoare, deci totul ramane la latitudinea Dvs, si va asigur ca si in cazul in care nu le veti putea posta voi ramane un fidel cititor (am imprimat deja vreo 150 de pagini - nu chiar tot blogul - pe care le'am citit acasa...)
Ma simt ca si cum am un gol in mine pt ca nu am citit indeajuns - ca sa am o idee clara - carti de valoarea celei scrise de Baciu "Crucificarea la Yalta" despre maresalul Antonescu, MS Mihai, legiune. Blogul Dvs m'a ajutat mult pt ca ati publicat articole corecte, de inalta tinuta istorica. Si lucrurile au inceput sa se clarifice ! Pt mine este f important sa stiu si pt faptul ca bunicul a luptat alaturi de generalul Dascalescu... in fine multe de spus...
Sanatate si numai bine !
Caut cartea Marturii pentru judecata de apoi. O are cineva?
RăspundețiȘtergereA aparut la editura Aldine in 2005.