Am aflat cu amărăciune, de pe Reporter Virtual (mai precis, de la d-l Tiberiu Lovin), că poetul şi editorul media Ioan Es. Pop* (n. 1958) a recunoscut că a colaborat cu Securitatea, timp de 5 ani. Sursa spune că ar fi fost colaborator „emerit”, calificativ pe care mărturisesc că nu-l înţeleg (probabil că d-l Lovin a vrut să potenţeze metaforic dezvăluirea, ca gazetarul mereu avid să creeze un plus de senzaţie). Ce l-a făcut oare pe poet să recunoască public faptul, cu o întîrziere de peste 20 de ani? L-au ajuns tardiv remuşcările? A fost supus vreunei forme de şantaj? A „mirosit” sau a fost avertizat că i se pregăteşte ceva? Nu ştiu nici ce are de gînd să scrie pro domo sua, după cum a declarat**, în numărul din România literară care va apărea în Joia Patimilor. Mă tem că orice va scrie pînă la urmă va fi mai degrabă stînjenitor – nu numai pentru sine însuşi, ci şi pentru breasla pe care o reprezintă (mai ales că este probabil, alături de Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român contemporan***).
Ioan Es. Pop a făcut, ca şi mine, stagiul militar (TR) în 1978-79 şi facultatea între 1979 şi 1983, apoi a fost profesor la Ieud, de unde „şi-a luat lumea în cap” în 1989 (dovadă că şi din Ieud există, totuşi, „ieşire”), venind să lucreze ca muncitor necalificat la Casa Poporului din Bucureşti, unde l-a şi prins „Revoluţia”. Contextul postcomunist l-a găsit unde trebuia, înlesnindu-i relativ repede reîntoarcerea de la lopată la condei. Mă întreb (probabil că vom afla cît de curînd) de cînd pînă cînd se vor fi derulat cei 5 ani de colaboraţionism „emerit”. Să fi fost momit pe vremea stagiului militar? Eu îmi aduc totuşi aminte că alţii au fost cei „momiţi” pe atunci… Să i se fi tras de pe vremea cînd a fost redactor-şef la o publicaţie studenţească oficială? Ar fi mult mai plauzibil. Nu cred că mai tîrziu, la Ieud, Securitatea va fi avut „obiective” majore, ci mai degrabă acolo va fi fost „agonia” respectivei colaborări…
Oricum vor fi stat lucrurile, mi-e greu să mi-l imaginez pe poetul Ioan Es. Pop în ipostaza unui monstru colaboraţionist, care să fi nenorocit pe cineva sau să fi fost complice la cine ştie ce mare „lucrătură” a Securităţii. Pe vremea cînd l-am cunoscut eu (la Corbu, în Dobrogea, unde făceam pe „cercetaşii”), „Ioan de la Maramu” (aşa îi spuneam noi) avea 20 de ani şi era un băiat frumos de la ţară, cu o anume umbră de sfială care îi şedea bine, blînd, visător şi îndrăgostit de cuvinte, îndulcit la băutură mai mult de dragul visării şi în căutarea oarecum teribilistă a inspiraţiei poeticeşti. Nu scria ca mai tîrziu (cînd a avut instinctul să se aşeze pe muchia de cuţit dintre modernism şi postmodernism), ci avea un lirism mai direct şi mai suav, cu vraja sonurilor de altădată. Pentru mine, tradiţionalistul timpuriu şi incorigibil (prietenii ştiu bine că aşa m-au apucat), cutare sonet al lui de atunci (pe care nu l-am mai uitat niciodată)**** mi l-a vădit mai mult ca poet decît toate volumele premiate de mai tîrziu. În alt registru, îmi amintesc că îl imita cu mult haz pe Ceauşescu (improviza spontan adevărate discursuri, mai ales după cîteva pahare, iar noi ne prăpădeam de rîs, provocîndu-l iarăşi şi iarăşi), dar, la o adică, ştia să fie serios şi ferm, şi nu-l pot uita cum într-o noapte, cînd se întîmplase să fie el „de planton”, a înfruntat – şi chiar a reuşit să intimideze! – o gaşcă de „trupeţi” fioroşi, care veniseră să ne bată cu lanţurile pe noi, „teriştii”, pentru nu mai ştiu ce pricini reale sau închipuite. După cele 9 luni de armată, căile nu prea ni s-au mai intersectat (l-am vizitat totuşi o dată acasă, la Vărai, prin ‘81 sau ‘82, cu profesorul, scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor şi cu alţi cîţiva apropiaţi); după strămutarea lui la Bucureşti, i-am urmărit cu simpatie ascensiunea literară şi publicistică, dar nu cred că ne-am întîlnit mai mult decît de două-trei ori – şi atunci întîmplător (ultima oară prin 2007, cînd am călătorit împreună cu trenul pînă la Sibiu şi am avut prilejul să-i dăruiesc proaspăt apăruta traducere din Dante, pe care n-a întîrziat s-o recenzeze cu căldură în Descoperă, cum eu nu m-am învrednicit cu nici una dintre cărţile lui…).
Acesta este „Ioan de la Maramu” al meu şi despre el pot să mărturisesc. Îl ştiu prea puţin pe Ioan Es. Pop din mediile literare bucureştene şi deloc pe Ioan Pop cel din arhivele CNSAS. Îmi pare rău, desigur, de slăbiciunea lui de ieri (care poate fi iertată, nu scuzată) şi de necazul lui de azi (poate meritat în absolut, dar cu totul nemeritat în relativul lumii în care trăim). Cît de odios („emerit”?) colaborator al Securittăţii va fi putut fi el şi cît contează micul lui oportunism de tinereţe în memoria istorică a românilor? Într-o ţară în care toţi marii rechini ai terorii şi ai corupţiei au fost şi sînt făcuţi scăpaţi sistematic, iar mulţi dintre ei ne conduc şi astăzi destinele şi trec drept parteneri onorabili ai politicianismului european şi euro-american, este cel puţin o indecenţă să te prevalezi de măruntul colaboraţionism al unor oameni care n-au fost niciodată în orbita puterii şi care sînt de fapt victimele nefericite ale unui context istoric pe care nici nu l-au creat, nici nu şi l-au dorit, nici n-au avut vreo clipă puterea să-l influenţeze decisiv. Cine pe cine judecă? Şi mai ales – în ce scop?
Cei de la CNSAS chiar se autosesizează, sau sînt „autosesizaţi” de alţii, după un plan bine stabilit? Dacă se autosesizează, atunci sînt penibil de proşti sau de nesimţiţi. Dacă sînt „autosesizaţi” de alţii (indiferent cine ar fi aceia), atunci, dincolo de profunda lor necinste sufletească (mult mai vinovată decît a mărunţilor colaboraţionişti – cei mai mulţi practic inofensivi – de sub presiunea vechiului regim comunist), se creează tot mai mult impresia că, începînd cam de la cazurile Alexandru Paleologu şi Ştefan Aug. Doinaş (şi pînă la cazurile cele mai recente: Ion Besoiu şi Nicolae Breban), se instrumentează, cu abjectă abilitate şi consecvenţă, abaterea atenţiei publice de la adevăraţii vinovaţi, pe de o parte, şi discreditarea intelectualităţii în general ca posibilă instanţă sau entitate referenţială, pe de altă parte. Primul comentariu de pe Hot News (care a preluat de pe Reporter Virtual informaţia despre Ioan Es. Pop) este relevant: „E vreunul din elita intelectuală care, totuşi, n-a colaborat cu secu?”, întreabă insinuant un anonim, copleşit (poate sincer) de atîtea „dezvăluiri”. Nu cumva aceasta este tocmai concluzia ce se vrea impusă pînă la capăt opiniei publice?
Cu toate minusurile din sînul lor, clerul şi intelectualitatea umanistă rămîn totuşi cele două posibile repere şi fronturi de conştiinţă care pot contribui la o redresare şi reorientare a societăţii româneşti actuale, sub aspect mental şi sufletesc. Or, nu-i greu de observat că tocmai ele sînt principalii – dacă nu chiar unicii – „cai de bătaie” ai CNSAS, care nu s-a prea atins pînă acum de nici un fir de păr al vreunui nomenklaturist sau securist propriu-zis, de nici un responsabil adevărat pentru dezastrul moral, politic şi economic al României contemporane. Dezaprobînd orice formă de colaboraţionism (trecut sau prezent), acuz CNSAS-ul de complicitate oficială la manipularea şi pervertirea în continuare a conştiinţei publice româneşti. Da, avem nevoie de dreptate, dar ceea ce ne oferă CNSAS, de ani întregi, este numai un surogat parşiv al dreptăţii, care nu numai că nu poate îndrepta nimic, dar strîmbă şi bruma de dreptate care pare să ne mai fi rămas.
Răzvan CODRESCU
* Pe vremuri (1981-1983) redactor-şef al revistei studenţeşti Nord (pe cînd era student filolog la Baia Mare), iar după 1989, pe rînd, mai întîi corector, redactor şi secretar de redacţie la Luceafărul bucureştean, apoi jurnalist la Cotidianul, editor executiv la PRO TV Magazin, editor al Ziarului de Duminică (supliment cultural al Ziarului Financiar) şi, concomitent, senior-editor al revistei Descoperă. Membru al Uniunii Scriitorilor şi autor al volumelor de versuri Ieudul fără ieşire (1994 – debut editorial), Porcec (1996), Pantelimon 113 bis (1999) ş. a.
** „Este reală informaţia dumneavoastră, dar veţi găsi detalii despre această colaborare în România literară de joi, unde public o confesiune. Pînă atunci n-am să comentez pe acest subiect, pentru că o informaţie brută poate fi distrugătoare”.
*** Premiat în 1994, pentru debut, de Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, revista Poesis şi Festivalul Naţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, în 1996 de Primăria Municipiului Bucureşti pentru volumul Porcec, în 1999 din nou de Uniunea Scriitorilor pentru volumul Pantelimon 113 bis, în 2000 de Academia Română pentru antologia Podul etc. A intrat, între timp, şi în manualele şcolare, iar versurile i-au fost selectiv traduse în engleză şi în alte cîteva limbi.
**** Îmi aminteşti, cu umerii rotunzi,/ de toamne adormite în Ardeal,/ printre viori de vînt şi cucuruz,/ ritmate lung de tropote de cal.// Şi-i părul tău prelins dinspre păduri/ cu o foşnire rece ca de ploaie…/ Ce bun ar fi acum un somn în şuri,/ deasupra cu un cer clădit din paie!// Să bată dangăt depărtat şi moale/ un clopot vechi peste tăceri latine/ şi să te strîngi înfrigurată-n mine,/ ca dintre ceţuri sure şi carnale,/ pe cînd s-ar prăbuşi, suav şi pal,/ alături cîntul toamnei din Ardeal…
**** Îmi aminteşti, cu umerii rotunzi,/ de toamne adormite în Ardeal,/ printre viori de vînt şi cucuruz,/ ritmate lung de tropote de cal.// Şi-i părul tău prelins dinspre păduri/ cu o foşnire rece ca de ploaie…/ Ce bun ar fi acum un somn în şuri,/ deasupra cu un cer clădit din paie!// Să bată dangăt depărtat şi moale/ un clopot vechi peste tăceri latine/ şi să te strîngi înfrigurată-n mine,/ ca dintre ceţuri sure şi carnale,/ pe cînd s-ar prăbuşi, suav şi pal,/ alături cîntul toamnei din Ardeal…
"E unul care scrie mai bine decât mine?
RăspundețiȘtergereÎl dau în gât, ca ţării să-i fie mult mai bine!"
Ghiciţi cine ar fi putut să scrie versurile de mai sus!
„E vreunul din elita intelectuală care, totuşi, n-a colaborat cu secu?” - Păi chiar asta separă ELITA INTELECTUALĂ (adică pătura vizibilă şi promovată) de RESTUL INTELECTUALITĂŢII (la fel de deştepţi, la fel de citiţi, la fel de creativi şi intuitivi). Unii n-au colaborat şi au rămas în băncile lor, alţii au făcut pactul şi poluează editurile mari, targurile internaţionale de carte şi palmaresurile literare, de care nu te poţi apropia, că îţi pică nasul de duhoare. N-aţi observat teama şi distanţa, mimate în condescendeţă, pe care o afişează "Elita" faţă de restul intelectualităţii? De ce? Fiindcă au ce ascunde, dar nu au ce împărtăşi! Păstorel, te rog, versifică chestia asta! Şi s-o punem pe muzică.
RăspundețiȘtergereDaca n-am fi fost in postul Pastelui as fi facut un comentariu foarte aspru la cele de mai sus, domnule Codrescu. Asa ma rezum la a va spune ca nu va sta bine sa va aparati anumiti prieteni ca Pop sau Baconschi pentru ce au facut sau pentru ce fac acum.
RăspundețiȘtergere"Norocul" meu cu postul!
RăspundețiȘtergereÎn ce vă priveşte, puteţi "recupera" momentul "neprielnic": după ce veţi striga creştineşte, în noaptea Învierii, “Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!”, puteţi reveni, eliberat de context, cu asprul "rechizitoriu" de la care tocmai v-aţi abţinut. În felul acesta simplu, creştinismul va triumfa, anonim, peste propriile lui limite.
Din pacate realitatea zilei de azi ne face sa nu ne mai miram. Citesc cu stupoare in Ev. Zilei (intr-un interviu, evident regizat spre a ridica la plasa intervievatului)cum ca Ion Caramitru a avut dosar de retea vreme de 6 ani (1975-1981) avand numele de cod "Horatiu Codrea".
RăspundețiȘtergereMai e cineva care nu a turnat la Securitate? Nu inteleg de ce ne tot miram, parca am fi trait pe alta lume. Ce sa mai zic de cazul preotului A. M. din Cluj care a recunoscut cu veselie ca a turnat ani de zile (nu pe veresie!).
RăspundețiȘtergereNu e nicio problema ca ii iertam pe nesimtiti. Problema e ca nu-si cer iertare si ca ne otravesc viata si azi cu vechile lor metehne.
Problema e nu ca ii iertam sau nu-i iertam. Problema e ca ei ne tin in continuare lectii de morala publice. In loc sa fie in instanță, ei înșiși sunt instanțe.
RăspundețiȘtergereConstat, ca de fiecare data in astfel de cazuri, ca cei mai multi vorbesc fara sa stie exact despre ce. E cam greu sa-ti dai cu parerea despre colaborarea cuiva cu Securitatea fara sa-i fi vazut dosarul si sa fi inteles circumstantele. Nu ca ele l-ar scuza in vreun fel, dar nici ca e totuna daca torni ca sa parvii sau intrucat esti santajat (tu sau cineva drag). La fel cum cu adevarat important la un informator este CE a spus si ce efecte a avut nota informativa (unii turnau, obligati, doar ce stiau ca Securitatea cunoaste deja. Nici asta nu e totuna cu a face schita casei in care locuieste x, ca Securitatea sa stie unde ii pune un microfon sau altceva). Dar, fiindca munca si discernamantul, insotite eventual de intelegerea crestina pentru aproapele, presupun putin efort, e mai simplu sa vorbim in necunosinta de cauza. Spun acestea, repet, nu pentru a scuza sau acuza vreun colaborator (ca e Pop sau altcineva), ci fiindca la fiecare caz asemanator, observ aceleasi reactii si mai cred ca exista cativa oameni de buna credinta care merita mai mult.
RăspundețiȘtergereDar nu pentru asta am ales sa comentez si eu, ci fiindca vreau sa va spun, domnule Codrescu, din pozitiile unui om care a avut si are mult de a face cu CNSAS-ul, cu tot ce inseamna asta, bun si rau, deopotriva, ca de data asta vina nu e a lor.
CNSAS-ul este depozitarul acestei arhive. El nu se ocupa cu cautatul la dosar, aceste cazuri apar in presa din doua motive: 1. pentru persoane care candideaza sau ocupa anumite functii publice, sunt obligati prin lege sa faca verificari si 2. cercetatori acreditati (din afara CNSAS, aproape de fiecare data) cer sa vada anumite dosare, conform temei lor de cercetare. Fie merg la "sigur", fie descopera in dosarul lui x, pe informatorul y, persoana publica. Acum, in ambele cazuri, CNSAS e obligat sa dea dosarul spre consultare, ca doar de-asta exista.
Ceea ce dvs. reclamati, pe buna dreptate, si anume devierea discursului dinspre vinovatii principali (ofiteri superiori, administratie etc) spre cei mai neimportanti din tot angrenajul represiv (informatorii), nu este vina CNSAS, ci a presei, mereu in cautare de senzational. Si ce face mai mult rating, ca un ofiter de Securitate a cerut informatii, sau ca un personaj public le-a dat?
Spun toate acestea fiindca stiu multi "amabili" care asteapta momentul potrivit sa ceara iarasi desfiintarea CNSAS si se vor folosi inclusiv de pareri gen "da-i incolo, ca CNSAS se ocupa doar cu informatorii, sa se desfiinteze". Or, chiar de curand, au publicat pe site-ul lor mici biografii ale unor ofiteri de Securitate. Sunt putine, nu sunt complete (ar fi si imposibil!), dar tot e un pas important. Si n-am vazut niciun articol despre asta...
Să dea Dumnezeu ca CNSAS-ul să fie mai bun decît pare, iar eu să par mai rău decît sînt.
RăspundețiȘtergereÎn ce-l priveşte pe prietenul meu Ioan Es. Pop (care nu mi-e mai puţin drag), confesiunea lui "explicativă" din "România literară", oarecum confirmîndu-mi supoziţiile, n-a reuşit să aducă, din păcate, decît o notă de penibil în plus.
Descoperim acum, după n ani că a colaborat cu securitatea... E oare mai puţin artist, e oare mai puţin om?! Până acum un an era perfect... De azi e un nenorocit şi nu mai am nicio emoţie citindu-i poezia?! E greu de spus natura colaborării lui cu secu. Sunt atâtea nuanţe de luat în calcul dar ne legăm de ce-i mai rău. Domnule Codrescu, ne dezicem de geniul artistului doar pentru că nu e perfect ca om?!
RăspundețiȘtergereNici vorbă! Una-i una şi alta-i alta.
RăspundețiȘtergere