RADU PREDA: COMUNISMUL, DUPĂ DOUĂ DECENII

SUMARUL BLOGULUI

Interviul reprodus mai jos (cu îngăduinţa celui intervievat) a fost acordat luna aceasta de teologul Radu Preda – profesor de Teologie Socială la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai, director-fondator al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER) şi autor, între altele, al referenţialei radiografii intitulate Comunismul. O modernitate eşuată (Editura Eikon, seria „Theologia Socialis”, Cluj-Napoca, 2009) – cotidianului Ziua de Cluj. Mai îndărătnic decît ne place să credem, comunismul continuă să marcheze tragic, la peste două decenii de la prăbuşirea lui ca regim politic, mentalitatea şi comportamentul lumii româneşti. Iată de ce se poate spune că interviul de faţă răspunde exorcizator provocărilor tristei realităţi post-comuniste, din perspectiva unei lucide şi avizate conştiinţe creştine. (R. C.)

“Cine regretă comunismul înseamnă

că nu ştie ce să facă în democraţie”

 

În ce măsură persistă racilele comunismului în România de azi, la peste 20 de ani de la căderea regimului totalitar?

Într-o măsură mult mai mare decât ar fi fost bine pentru această ţară. Aşa cum se poate foarte uşor observa, la orice palier al vieţii publice, dictatura comunistă de aproape jumătate de secol a lăsat urme profunde. Să nu uităm însă că dominaţia comunistă, la noi sau în alte state ale Europei de Est (pentru a ne limita la continentul nostru), a fost, prin durată, întindere, metode şi număr de victime, un experiment social unic. Ca atare, prelucrarea lui va dura, mai ales că un astfel de proces de asumare a istoriei este lent şi, de regulă, împotriva curentului amnezic. Lumea vrea să uite, să fugă înainte, fără a se mai uita în urmă. De ce? Pentru că ar vedea lucruri de care nu ar fi deloc mândră. Complicitatea cu istoria naşte acest fenomen uimitor al ignorării istoriei sau, în orice caz, a capitolelor care nu mai convin. La urma urmelor, a fi lucid, critic şi autocritic deopotrivă nu este la îndemâna oricui. Schimbarea mentalităţilor este, cum se ştie, cea mai lentă. Poţi avea vilă, bani şi maşină de ultimă oră şi să te comporţi tot ca un bădăran. Nu schimbarea de decor este aici importantă, ci schimbarea minţii, metanoia, cum ar spune Sfinţii Părinţi. Noi încă nu am trecut, la două decenii de la căderea comunismului, printr-o convertire, personală sau comunitară, în ceea ce priveşte perioada comunismului. De aceea nu ne asumăm suficient libertatea, nici responsabilitatea. Este simptomatic faptul că în urmă cu un an, când ar fi trebuit să marcăm două decenii de la recâştigarea principială a libertăţii, au fost mai multe colocvii şi dezbateri la Viena decât la Bucureşti! Acest lucru spune foarte multe despre cât comunism mental persistă în post-comunism.

Ce este în opinia dumneavoastră comunismul, cum l-aţi defini?

Comunismul este ultima mare religie ideologică a secolului XX. Credinţa dogmatică într-o lume fără proprietate, cu oameni sănătoşi şi prosperi, fără diferenţe de nici un fel, conduşi de lideri devotaţi trup şi suflet interesului comun, anticipând cu alte cuvinte paradisul – iată marea rătăcire ideologică a comunismului! Pentru ea sau din cauza ei au murit o sută de milioane de oameni, tineri şi bătrâni, intelectuali şi ţărani, soldaţi şi scriitori, preoţi şi muzicieni, simpli muncitori şi antreprenori. Un măcel fără termeni de comparaţie în istoria scrisă a lumii. Încercaţi să scrieţi doar cifra victimelor: 100.000.000 de destine! Este greu de imaginat. De aceea unii, mai ales cei tineri, născuţi după 1989, nici nu vor să perceapă o astfel de realitate istorică, foarte greu, într-adevăr, de mijlocit. Nu vreau să fiu patetic, dar la temelia fiecărui mall sau magazin de telefoane mobile se află mii de predecesori care au murit pentru simplul şi absurdul fapt de a se fi născut când şi unde nu trebuia. Fiecare om politic, de la şeful statului la un primar de comună, îşi datorează funcţia de azi acestor victime. Acelaşi lucru îl putem spune dacă ne gândim la foametea din Africa. Dacă copiii noştri ar fi conştienţi de caracterul deloc de la sine înţeles al minimului de prosperitate pe care îl au, în comparaţie cu colegii lor de generaţie din Africa, atunci cred că ar preţui mai mult ceea ce au sau primesc de la părinţi, de la societate. Sigur, România de azi este departe de standardul de viaţă pe care îl merită, însă ceea ce s-a realizat deja este un motiv de recunoştinţă interioară. Subliniez că este o stare de spirit interioară, personală, la scara comparaţiei dintre istoriile diferite ale aceluiaşi timp istoric. Adică nu este cazul să fim recunoscători clasei noastre politice, formate, din păcate, din indivizi oscilând între cinism şi corupţie.

A fost comunismul o ideologie anti-creştină prin definiţie, adică a avut ca scop principal decimarea creştinismului, sau acesta a fost un scop implicit?

Însăşi definiţia dată comunismului – religie ideologică sau, cu expresia lui Berdiaev, religie atee – arată incompatibilitatea fundamentală a acestuia cu religia, în general, şi cu creştinismul, în special. Este acelaşi conflict pe care l-a avut naţional-socialismul lui Hitler cu creştinismul. În cazul comuniştilor, ateismul lor, materialismul lor feroce i-a făcut să fie nu doar insensibili faţă de lăcaşurile de cult, faţă de slujitorii altarelor, dar şi faţă de om în general. Cine Îl urăşte pe Dumnezeu nu are cum să îl iubească pe om, creaţia desăvârşită a Acestuia. Politica anti-religioasă a comunismului a cunoscut diferite faze şi intensităţi, de la o epocă la alta şi de la o ţară la alta. Pentru a da doar un exemplu, acelaşi Stalin care a trimis la moarte sute – dacă nu cumva mii – de preoţi ortodocşi avea să se arate, în timpul războiului cu Germania nazistă, reconciliant cu Biserica. Ştia că doar credinţa religioasă, iar nu cea comunistă, poate mobiliza un popor flămând şi umilit să lupte împotriva duşmanului. O dată terminat războiul, Stalin a revenit la aceeaşi politică restrictivă.

Cum vă explicaţi faptul că la un sondaj recent mai bine de jumătate dintre respondenţi au afirmat despre comunism că a fost o idee bună, dar aplicată prost?

Rezultatul acestei anchete arată, după mine, cel puţin trei lucruri. În primul rând, criza actuală, amplificată de isteria mediatică, induce inevitabil o stare de spirit în care binele este exclusiv la timpul trecut, iar nu în viitor. În al doilea rând, un astfel de rezultat indică faptul că nu s-a vorbit destul despre capitolul de istorie prin care am trecut ca ţară. În fine, o astfel de melancolie arată gradul de incultură şi de schizofrenie identitară în care ne complacem. Iubim manelele şi regretăm comunismul! Înşelăm fiscal statul actual şi îl regretăm pe cel comunist! Călătorim în toată lumea, sau copiii noştri lucrează în Italia, şi oftăm după “epoca de aur”! Securitatea a fost uitată, victimele ei, de asemenea. Uitate au fost îndoctrinarea, privaţiunile, controlul, cultul personalităţii. Totul a fost uitat! Nimic din ceea ce trăim acum nu este bun, nu ne mulţumeşte, nu ne place. Foarte bine! Dacă aşa stau lucururile, nu pot decât să îi sfătuiesc pe aceşti nostalgici să ceară azil politic în Coreea de Nord sau în Cuba. Cât de ingrat poate fi omul! Ce memorie selectivă poate avea şi de câtă prostie egoistă poate da dovadă! Iarăşi, nu pretind că România de azi este acolo unde ar fi trebuit şi ar fi meritat să fie, dar a judeca prezentul mediocru prin prisma unui trecut criminal mi se pare cea mai clară dovadă că nu judecăm limpede, că ne lipseşte, vorba aceea, o doagă. Dacă unii dintre noi au ajuns să “evalueze” astfel comunismul, cum să ne mirăm de halul în care suntem în post-comunism? Nu credeţi că se leagă lucrurile? Credeţi că dacă nemţilor le-ar fi fost dor după nazism mai reconstruiau de la zero o ţară ajunsă între timp, prin muncă, locomotiva Europei, cea care trage din mizerie Grecia şi Irlanda, care plăteşte pentru datoriile altora? Pe scurt, cine regretă comunismul înseamnă că nu ştie ce să facă în democraţie.

În discuţii cu oameni simpli, unii dintre ei fac trimitere la aspecte pozitive – cu ghilimelele de rigoare, dacă este cazul – cu privire la locurile de muncă, la siguranţa socială etc. Există aspecte care merită sau pot fi văzute ca pozitive din comunism sau nu se poate face abstracţie de nocivitatea regimului chiar şi când vorbim de aceste aspecte?

Este exact ilustrarea celor spuse mai sus: cine regretă comunismul înseamnă că nu ştie ce să facă în democraţie. Este mult mai simplu să primeşti, să ai un destin programat şi organizat de alţii, să nu trebuiască să lupţi pentru excelenţă, să nu îţi asumi riscurile liberei iniţiative. Toate “binefacerile” comunismului sunt, metaforic vorbind, zăbrele de aur ale unei cuşti. În ultimii ani ai totalitarismului, nici măcar aceste zăbrele nu mai erau de aur, ci din ce în ce mai ignobile, mai oxidate, mai urâte. Să încercăm un bilanţ sumar: dacă pentru un apartament la bloc şi un loc de muncă au trebuit distruse istoria şi elita României, batjocorită natura şi îndoctrinat omul, executaţi cei care gândeau şi puşi pe fugă creatorii, nu credeţi că am plătit mult prea mult, infinit mai mult, pentru picul de bunăstare? Este motivul pentru care am descris în cartea mea comunismul drept o “modernitate eşuată” (Comunismul. O modernitate eşuată, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009). Comunismul a modernizat România, a industrializat-o, dar cu ce preţ? Dacă am cădea în logica nostalgicilor, Suedia sau Elveţia nu ar fi trebuit să ajungă la performanţă pentru că nu au fost comuniste!

Cât de importantă vi se pare deconspirarea celor care au colaborat cu Securitatea, cu regimul comunist, fie şi din rândurile clerului?

Este un demers absolut necesar. Am susţinut de la bun început necesitatea ca societatea românească, în frunte cu Biserica ei majoritară, să se despartă de trecut prin recunoaşterea complicităţilor. Între timp, am ajuns să văd lucrurile cu câteva nuanţe în plus. Întâi de toate, ce folos am avea să îi deconspirăm pe colaboratorii securiştilor, dar pe securişti nu? Unde am ajunge? I-am judeca moral pe cei care, voit sau nu, din interes sau slăbiciune, s-au pus în slujba unor stăpâni care îşi văd mai departe de afacerilor lor. Altfel spus, deconspirarea este utilă doar dacă este la nivel de sistem, iar nu doar de pioni, de piese de joc. Apoi, legat de Biserică şi, în general, de cultele religioase, trebuie să avem în vedere o ierarhie minimă a culpabilităţii. De la trădarea secretului spovedaniei la nota informativă despre sectarii din sat, diferenţa este considerabilă. La urma urmelor, pe mine mă preocupă altceva: câţi dintre ierarhii sau preoţii noştri de azi, de acum, sunt pe posturile lor datorită Securităţii? De ce mă interesează? Pentru că cine ajunge în posturi de conducere prin astfel de complicităţi nu va judeca şi nici acţiona loial Bisericii. Aşa cum un securist ajuns deputat nu poate fi stâlp al democraţiei, nici un colaborator zelos al sistemului totalitar nu poate propovădui credibil libertatea în Hristos. Sigur, nu exclud convertirile. Doar că în mediul bisericesc metanoia nu se face în funcţie, cu maşina la scară, ci în intimitatea unei chilii de călugăr. În fine, aş dori să atrag atenţia asupra unui mod perfid de a interoga doar Biserica în ceea ce priveşte trecutul ei. Or, aşa cum am văzut, nici un strat al societăţii şi nici o breaslă, de la scriitori la sportivi, nu a rămas complet imună la boala totalitarismului. Asta înseamnă că prezumata complicitate a Bisericii cu regimul trecut trebuie pusă în ecuaţia corectă. Evident, Bisericii îi revine o datorie morală mai presantă, adică ar fi trebuit să facă primul pas. Nu l-a făcut şi astfel a pierdut pentru moment şansa de a da un semnal de înnoire, de primenire, de convertire de la robie la libertate. Poate că mai trebuie să parcurgem încă două decenii prin pustia tranziţiei până să ajungem la maturitatea unui popor care ştie de unde vine şi mai ales unde vrea să ajungă. Să ne ajute Dumnezeu să nu ne pierdem răbdarea!

A consemnat

Ovidiu Cornea

O fotografie tristă ca istoria noastră...