Catedrala Ortodoxă de la Cluj, în aşteptarea zorilor...
Un jurnalist care pregăteşte un amplu material despre cazul Anania şi succesiunea sa arhierească, pe fondul anumitor polarităţi (reale sau doar aparente) din sînul Sfîntului Sinod al BOR, mi-a adresat cîteva întrebări „de lucru”, la care am răspuns cu aproape o lună în urmă. Pentru că se apropie parastasul de 40 de zile al Înaltului Bartolomeu (5 martie) şi momentul alegerii unui nou mitropolit în scaunul de la Cluj, fac publice în context răspunsurile respective, ca pe un punct de vedere personal, în întîmpinarea unor evenimente care nu cred că pot lăsa indiferentă conştiinţa ortodoxă românească, ci o obligă la o cît mai bună cumpănire – „de la vlădică pînă la opincă”. (R. C.)
1) Se mai poate vorbi despre o „împărţire” a Sfîntului Sinod în tradiţionalişti şi ecumenişti, aşa cum era cazul, de pildă, la alegerile pentru Patriarh?
„Tradiţionalişti” şi „ecumenişti” există fără îndoială în teritoriu, polarizînd cumva lumea ortodoxă la nivel vulgar, dar în cadrul Sfîntului Sinod nu există nici acum şi n-au existat nici înainte „tabere” atît de tranşante. Ar fi şi reprobabil ca nişte sinodali – care au cu toţii o anumită statură teologică şi duhovnicească, precum şi o uriaşă răspundere morală în faţa lui Dumnezeu şi a „turmei” păstorite – să se reducă la asemenea etichete elementare sau să despice de la vîrf unitatea Bisericii. Aceste etichete au servit mai degrabă înţelegerii limitate a unei prese dezbisericite, care a tins şi tinde să asimileze realităţile bisericeşti cu realităţile concurenţiale ale politicii seculare şi să le măsoare cu aceleaşi măsuri, ca să nu zic cu aceleaşi clişee. Este însă vorba de ordini diferite, care nu se identifică şi nu se confundă. Raţiunile cîrmuirii bisericeşti sînt mult mai complexe şi mai nuanţate, au alte raporturi şi cu tradiţia, şi cu actualitatea, au alte origini, alte scopuri şi alte mijloace, care, din nefericire, scapă atît necredinciosului, cît şi credinciosului insuficient catehizat. Sigur că au existat, există şi vor exista şi în sînul Bisericii opinii divergente – legate de oameni, situaţii, proiecte, strategii –, dar asupra lor nu-i cazul să se pronunţe cei ce habar n-au cum funcţionează instituţional Biserica, sau care sînt adevăratele ei probleme pastorale, sau în ce fel lucrează Mîntuitorul prin Biserica Lui şi care este dinamica Duhului în istorie.
Concretizînd, în Sf. Sinod al BOR., mai cu seamă în ultimul deceniu, a lăsat Dumnezeu să fie două personalităţi extrem de puternice, ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania şi ÎPS Daniel Ciobotea, actualul PF Părinte Patriarh: oameni cu vîrste, temperamente, formaţii, experienţe de viaţă şi, pînă la urmă, cu viziuni deosebite asupra accentelor, priorităţilor sau urgenţelor vieţii noastre bisericeşti. Era cumva firesc ca unul sau altul să atragă de partea sa, din cele mai diverse raţiuni, fie principiale, fie conjuncturale, pe diferiţii colegi din Sinod sau din corpul clerical. S-au înfruntat, să zicem, două sintagme umane dominante, dar înăuntrul aceleiaşi paradigme ortodoxe, dorind deopotrivă, îmi place mie să cred, primenirea şi binele Bisericii (iniţial au făcut parte amîndoi din acel Grup de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii de după prăbuşirea regimului comunist). Că unul s-a întîmplat să fie mai sensibil la tradiţie (fără să fie insensibil la ecumenism), iar celălalt mai sensibil la ecumenism (fără să fie insensibil la tradiţie), aceasta se poate spune, dar într-un sens foarte larg, dincolo de orice absolutizare sau de orice reducţionism. Şi, fără doar şi poate, dincolo de orice idee de sciziune internă a Bisericii.
Ca să nu mai vorbim de faptul că la noi, în percepţia şi în limbajul publicului larg, „tradiţionalismul” şi „ecumenismul” traduc nişte poziţii pripit radicalizate şi belicos exclusiviste, de un primitivism gregar, ceea ce nu este şi nu poate fi cazul unei adevărate conştiinţe creştine, care nu cred că îi poate fi negată serios de cineva vreunuia din cei doi. Tradiţionalismul osificat şi ecumenismul ideologizat sînt două extreme păguboase, sau, dacă vreţi, două „fundături simetrice”, pe cînd, în sensul lor autentic, tradiţionalismul (chemarea de a fi una în diacronie) şi ecumenismul (chemarea de a fi una în sincronie) sînt temeiuri convergente ale creştinismului istoric. Vai de arhiereul care nu ştie (sau nu vrea) să fie cît, cînd şi cum trebuie de tradiţionalist şi, în acelaşi timp, cît, cînd şi cum trebuie de ecumenist – nu din vreo părere de sine, nici de dragul oamenilor, ci în slujba lui Hristos, Care este mereu Acelaşi şi întru Care sîntem chemaţi să fim una! Şi iarăşi, vai de arhiereul care ar înţelege greşit fie tradiţionalismul, fie ecumenismul, fie pe amîndouă, căzînd de la teologie la ideologie, de la spiritual la secular! (Puteţi citi textul integral în volumul: Răzvan Codrescu, Sic credo. Mărturisiri dialogale, cu un cuvînt înainte de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2014, p. 45 şi urm.)
Ultimele dumneavoastra precizari din texte sau comentarii ii enerveaza pe domnii Racu si Feodorovici, care ar fi preferat ca dumneavoastra si domnul Tarziu sa aveti pozitii mai radicale (mai ales in cazul Petru voda)ca sa va poata invinui mai usor de... legionarism. Ultima lor impresie este ca ati inceput... sa le furati ideile!
RăspundețiȘtergereCînd eu am început să-mi pun astfel de probleme şi să le discut public, actualul domn Racu nici nu învăţase bine tabla înmulţirii, iar actualul domn Fedorovici abia ieşise din pubertate.
RăspundețiȘtergereDumnealor trăiesc cumva drama pe care o trăiesc la răstimpuri toţi oamenii cu idei fixe: ajung să constate că realitatea nu încape în fixitatea ideilor lor, iar aceasta îi irită, însă fără să-i poată vindeca de obsesiile curente sau de sentimentul propriei excelenţe. Cum se cred unicii posesori ai adevărului, devine logic că oricine se apropie cît de cît de vreun adevăr proxim nu poate decît să-i fure sau să-i imite pe dumnealor.
De altfel, nu au stat niciodată să încerce să înţeleagă pînă la capăt poziţia celor pe care-i consideră adversari, pentru că pe dumnealor nu-i preocupă dialogul în căutarea unui adevăr care ne transcende pe toţi, ci monologul oracular în decretarea unui adevăr ai cărui posesori fără rest se consideră.
Dacă eu aş pune la inimă insinuările sau concluziile dumnealor abrupte, apucîndu-mă de polemici oţioase sau de vreo apologie a „primatului” personal, ar însemna să intru în acelaşi cerc vicios al psihozei opărite, de care mă rog lui Dumnezeu să mă ţină cît mai departe, chiar cu riscul unei „bătrîneşti” izolări şi al unui aparent deficit de reactivitate.
Prin urmare, îmi propun să mă preocup de dumnealor mai puţin decît se preocupă dumnealor de mine şi să afirm fără emfază ce cred şi ce gîndesc, ştiind bine că nimic nu este nou sub soare şi că lumea nu începe şi nu se sfîrşeşte cu mine. Mi se pare că este loc sub cerul lui Dumnezeu de dreptatea fiecăruia şi că nu este dreptate pe lume pe care un om s-o posede în mod absolut. Aproximăm cu toţii, după puteri, şi poate că are dreptate voievodul cărturar că, în cele din urmă (dar nu neapărat), „cel ce n-are îndîrjire, acela vede pe Dumnezeu”…
Racu si Feodorovici sunt nimic pe langa cum ataca – pe aproape mai toata lumea – Cristian Badilita (http://www.ziarultimpul.ro/articole/2011/02/cristian-badili%C8%9Ba-%E2%80%9Ecand-e%C8%99ti-injurat-%C8%99i-de-talibanii-atei-%C8%99i-de-talibanii-teocra%C8%9Bi-dormi-foarte-bine-%C8%99i-lucrezi-cu-spor%E2%80%9D/).
RăspundețiȘtergereM-a mai provocat cineva, la o altă rubrică de comentarii, cu invocarea „cazului Bădiliţă”, pornind de la recentul interviu din săptămînalul „Timpul”. Reiau şi aici ce am scris acolo (pentru că nu mai am nici timp şi nici chef să tot rîm în aceeaşi gaură):
RăspundețiȘtergereAm citit interviul respectiv (semnat „Otniel Vereş”, dar care cred că este mai degrabă un „scenariu” pro domo al d-lui Bădiliţă însuşi) şi nu ştiu cine este sau dacă există cu adevărat „baptistul” cu pricina (în orice caz, heterodoxia nu-l incriminează în sine. iar d-l Bădiliţă are tot dreptul să se simtă mai confortabil printre heterodocşi, care se vede că îl înţeleg şi îi cîntă în strună mai bine decît ortodocşii).
Eu m-am pronunţat, într-o anumită împrejurare (scandalul Corneanu), în termeni duri la adresa d-lui Bădiliţă şi n-am de ce să fiu surprins sau supărat că dumnealui îmi răspunde astăzi cu aceeaşi monedă. În ce mă priveşte, n-am nimic de retractat din ceea ce am spus, nici de făcut adaosuri, iar d-l Bădiliţă, crezînd că se apără sau se răzbună, nu face decît să-mi confirme că nu m-am înşelat.
Problema d-lui Bădiliţă nu sînt însă eu, care nu-s cine ştie ce persoană publică şi nu i-am fost niciodată prieten, ci faptul că dumnealui e în război cu toată lumea (de la Nicolae Manolescu şi Eugen Simion la Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu), inclusiv cu cei ce i-au fost cîndva prieteni şi unii l-au ajutat în multe privinţe (Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconsky, Adrian Papahagi, Mihail Neamţu etc.). Ce să mai zic de un Dan Ciachir, de un Claudiu Târziu sau de un Dan Puric, care pentru dumnealui întruchipează cel mai monstruos "fundamentalism" ortodox?! D-l Bădiliţă nu mă confirmă doar pe mine, care l-am definit ca ulcerat şi lipsit de caracter, dar confirmă mai ales amplul şi memorabilul profil psiho-moral pe care i l-a făcut acum cîţiva ani d-l Hurduzeu (şi pe care nu cred că va izbuti cineva să-l întreacă).
Indiferent ce-ar face şi ce-ar spune, eu l-am apreciat şi îl apreciez în continuare pe omul de cultură Cristian Bădiliţă. Performanţa culturală nu ţine însă loc de toate celelalte...
P. S. De d-nii Racu şi Fedorovici d-l Bădiliţă nu pare să fi auzit încă, dar vai de pielea dumnealor cînd o să audă!
PS CORNELIU AL HUSILOR VA FI NOUL MITROPOLIT AL CLUJULUI.
RăspundețiȘtergereEu am spus că ar fi destule "soluţii modeste, dar decente", n-am spus că n-ar putea fi şi soluţii indecente...
RăspundețiȘtergerePS Corneliu, care a gestionat dezastruos cazul Tanacu, este una dintre figurile cele mai şterse ale Sinodului. Dacă chiar ar fi să ajungă pe scaunul de la Cluj (Sf. Duh o mai avea vreun amestec?), atunci chiar că s-ar confirma proverbul că "de leul mort îşi bat joc pînă şi iepurii"...
Mai e mult, se pare, nu numai pana la unanimitatea oamenilor de dreapta, dar si pana la unanimitatea crestinilor in general...
RăspundețiȘtergereAsta cu PS Corneliu e tare de tot! E ca si cand in locul lui Teoctist n-ar fi venit Daniel, ci Ambrozie Meleaca!
RăspundețiȘtergerePr. Nicolae
Pentru Alexandru:
RăspundețiȘtergereNu putem gîndi toţi la fel şi nu de „unanimitate” e nevoie, ci de o dinamică integratoare a punctelor de vedere şi a eforturilor de creaţie, bazată pe respect reciproc şi pe măsură în toate.
Fără să fiu de acord întru totul cu nici unul dintre ei, eu îi preţuiesc în nenumărate privinţe şi pe părintele Iustin Pârvu, şi pe Dan Puric, şi pe Andrei Pleşu, şi pe Gabriel Liiceanu, şi pe Horia-Roman Patapievici, şi pe Dan C. Mihăilescu, şi pe Mircea Platon, şi pe Ovidiu Hurduzeu, şi pe Teodor Baconsky, şi pe Mihail Neamţu, şi pe Alexandru Racu, şi pe Gheorghe Fedorovici, şi pe Sorin Dumitrescu, şi pe Marian Munteanu, şi pe Mihai Şora, şi pe Rafail Noica, şi pe Neagu Djuvara, şi pe Florin Constantiniu, şi pe Ioan I, Ică jr, şi pe Savatie Baştovoi, şi pe Marcel Petrişor, şi pe Pavel Chirilă, şi pe Sorin Lavric, şi pe George Ardeleanu, şi pe Radu Preda, şi pe Răzvan Bucuroiu, şi pe Varujan Vosganian, şi pe Adrian Papahagi, şi pe Dan Ciachir, şi pe Cristian Bădiliţă, şi pe Răzvan Ionescu, şi pe Dan Dungaciu, şi pe Toader Paleologu, şi pe Daniel Barbu, şi pe Sorin Antohi, şi pe Mircea Cărtărescu, şi pe Şerban Foarţă, şi pe Adrian Popescu, şi pe Marius Oprea, şi pe Bogdan Tătaru-Cazaban, şi pe Radu Paraschivescu, şi pe Wilhelm Dancă, şi pe Robert Turcescu, şi pe Dan Stanca, şi pe Marius Vasileanu, şi pe Sorin Preda, şi pe Ioan Pintea, şi pe Costion Nicolescu, şi pe Marin Diaconu, şi pe Ion Papuc, şi pe Virgil Ciomoş, şi pe Traian Ungureanu, şi pe Petre Guran, şi pe Liviu Bordaş, şi pe Florea Tiberian, şi pe Marius Lazurca, şi pe Iulian Capsali, şi pe Radu Carp, şi pe Bogdan Teodorescu, şi pe Cristian Pantelimon, şi pe Mihai Valică, şi pe Mihai-Andrei Aldea, şi pe Şerban Sturdza, şi pe Mihai Ghyka, şi pe Claudiu Târziu, şi pe Moise Iorgovan, şi pe Rafael Udrişte, şi pe Cristian Curte, şi pe Valerian Pîslaru, şi pe Florin Caragiu, şi pe George Enache, şi pe Adrian-Nicolae Petcu, şi pe Ştefan Iloae, şi pe Ovidiu Moceanu, şi pe Paul Ghiţiu, şi pe Virgil Vlăescu, şi pe Liviu Ioan Stoiciu, şi pe Ştefan Afloroaei, şi pe Mihai Gheorghiu, şi pe Lucian D. Popescu, şi pe Constantin Necula, şi pe Ioan Stanomir, şi pe Bogdan George Rădulescu, şi pe Vlad Alexandrescu, şi pe Dan Ungureanu, şi pe Ştefan Colceriu, şi pe Ion Pătrulescu, şi pe Aurelian Marinescu, şi pe Augustin Ioan, şi pe Radu Drăgan, şi pe Vasile Manea, şi pe Gabriel Klimowicz, şi pe Cristian Tabără, şi pe Mihnea Măruţă, şi pe Amfilohie Brînză, şi pe Constantin Jinga, şi pe Ioan-Florin Florescu, şi pe… mulţi alţii (mai tineri sau mai vîrstnici, laici sau clerici, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi) – şi socotesc că fiecare îşi are locul lui, şi că e loc pentru toţi, şi că nu suntem chemaţi să ne concurăm, ci să ne completăm unii pe alţii, şi că numai într-o unitate ideală ar putea fi scoasă România din marasm şi repusă pe orbita vredniciei creatoare (iar nu pe aceea a criticii sterile sau a „mesianismelor” solitare, care n-au lăsat loc, timp de 20 de ani, decît unui iresponsabil război româno-român).
Cum poate cineva sa-i pretuiasca in acelasi timp pe Iustin Parvu si pe Daniel Barbu, sa zicem?!
RăspundețiȘtergereAnonimului perplex:
RăspundețiȘtergereSimplu: din anumite motive îl preţuiesc pe părintele Iustin Pârvu şi din cu totul alte motive îl preţuiesc pe un Daniel Barbu. Nu mai vorbesc că a-i preţui nu înseamnă a-i preţui neapărat în aceeaşi măsură. Altminteri sigur că un Ovidiu Moceanu n-ar putea sta lîngă un Andrei Pleşu (vorba dvs.: să zicem).
Ar fi deci cazul să ieşiţi, dacă nu din anonimat, măcar din perplexitate…
Sunteti asa de sigur ca Laurentiu Streza a renuntat la lupta?
RăspundețiȘtergereEu am expus cadrul problemei. În rest, nu pot şti cine ce intenţii are, sau ce iluzii îşi face, sau ce sfori ar putea trage.
RăspundețiȘtergereD-le Codrescu, i-ai uitat pe Dinescu si Vanghelie caruia, mai nou, poetul ii face mancare. Asta da disidenta!
RăspundețiȘtergereBig Ben
Bine că nu-i spune poezii!
RăspundețiȘtergerePare-se, stimate d-le Codrescu, ca nici A. Tanasescu nu va spune nimic. Un cunoscator desavarsit al elinei si limbilor slave. Studiille si talmacirile lui le depasesc net pe cele ale lui C.Badilita. Nici diac. Ica junior nu cred ca-l depaseste (calitativ si cantitativ)
RăspundețiȘtergereAnonimului de la 10.36 PM:
RăspundețiȘtergereEu nu mi-am propus şi nici n-aş fi putut să-i enumăr aici pe toţi pe cîţi am ajuns eu să-i preţuiesc într-o măsură sau alta, darămite pe toţi cîţi ar merita să fie preţuiţi! Ideea era să sugerez diversitatea, nu să realizez exhaustivitatea, iar acel "şi pe mulţi alţii" nu era doar o figură de stil.
Ştiu că acesta este neajunsul oricărei liste de nume şi credeţi-mă că-mi pare sincer rău dacă cineva se va fi simţit nedreptăţit. Pînă la urmă eu nu sînt cine ştie ce instanţă, ci doar un biet blogger, căruia n-ar fi cazul să-i pună cineva la inimă multele (şi sincer regretatele) neputinţe sau nedesăvîrşiri...
IPS Andrei Andreicut va urca la Cluj, iar Alba, ca si premiu de consolare pentru IPS Laurentiu, va trece la Mitropolia Ardealului. Intrebarea se pune deci cine va veni ulterior in scaun la Alba Iulia (e foarte important pentru cei preocupati de proiectul Aiud, ce le sta in gat la toti masonii din BOR si la toti evreii din GDS).
RăspundețiȘtergereAnonimului de la 12.24:
RăspundețiȘtergereNu vă întreb de „masonii din BOR”, dar mai există GDS-ul ăsta, domnule?
Mă tem că unii or să creadă, citindu-vă comentariul, că-i vorba mai degrabă de „babă” şi „mitralieră” (sau, pardon, de „sulă” şi „prefectură”)…