Pagini

miercuri, ianuarie 12, 2011

PEDEAPSA CU MOARTEA: O CONCLUZIE PERSONALĂ

SUMARUL BLOGULUI

Stefan Orth: Nu creşte trandafir fără ghimpe


Am postat (Update 11.01.2011) la coada textului „O invitaţie la realism”, care a generat peste o sută de comentarii (unele decente, altele grobiene, iar majoritatea neaşteptat de pătimaşe), o scurtă concluzie, care nu se vrea nicidecum concluzia dezbaterii, ci concluzia mea personală, pe care probabil unii n-o vor împărtăşi (şi e firesc să fie aşa, pentru că nu sîntem toţi după un calapod). M-am simţit obligat moral la formularea publică a acestei concluzii, întrucît eu însumi (nu mă sfiesc s-o spun) mi-am nuanţat, în urma discuţiilor, percepţia problemei. În fond, nu de aceea discutăm/dialogăm, ca să ne lămurim, pe cît posibil, între noi – nu atît unul pe altul, cît unii de la alţii? Cine se angajează într-un dialog numai „ca să facă pe nebunul”, să-şi manifeste idiosincraziile şi să-şi afirme exclusivist propria dreptate, acela este un impostor al dialogului, cu care ideal ar fi să nu-ţi iroseşti timpul şi să nu-i laşi iluzia că l-ai putea lua în serios. Ca unul ce m-am ales cu un plus de înţelegere (pentru care le mulţumesc celor implicaţi), nu-mi pare rău că am provocat dezbaterea şi am prăpădit cu ea o grămadă de vreme; dacă-mi pare rău de ceva, e că pe această cale s-a creat un context care a contribuit la mîhnirea sinceră şi îndreptăţită a unui om de onestitatea şi delicateţea prietenului Claudiu Târziu. Dar, aşa cum îl cunosc, d-l Târziu are acea bărbăţie care-l va ajuta să-şi prefacă mîhnirile în rost de înţelepciune.
Pentru că mai mulţi frecventatori ai blogului mi-au sugerat că ar fi cazul să aduc concluzia respectivă „mai în faţă” sau „mai la vedere”, o repostez şi aici, cu conştiinţa că eu am înţeles ceva în plus, dar că problema rămîne deschisă şi mă/ne provoacă în continuare la veghe şi cumpănire:

În urma dezbaterilor pe marginea postării intitulate "Creştinismul şi pedeapsa cu moartea", care mi-au prilejuit o reflecţie mai îndelungă şi mai aprofundată, trag încheierea că chiar dacă nu este necreştineşte ca pedeapsa cu moartea să existe (cum a şi existat de-a lungul întregii istorii creştine), totuşi este mai creştineşte ca ea să nu existe (sau, dacă există în ordinea legală, să fie aplicată cît mai rar). Altfel spus, pedeapsa cu moartea este, din punct de vedere creştin, o eventualitate admisibilă sau tolerabilă, dar în nici un caz un deziderat (şi cu atît mai puţin un ideal justiţiar). Dacă omul creştin tradiţional pare să fi fost mai puţin afectat, în planul conştiinţei şi mai ales în plan emoţional, de existenţa acestei pedepse în cetatea creştină, omul creştin de azi se arată afectat în mare măsură, iar de această sensibilitate modernă, indiferent care ar fi explicaţia ei, trebuie ţinut cont, căci ea reprezintă, vrînd-nevrînd, măsura curentă a trăirii creştine. Prin urmare, dacă discuţia, pe acest blog, a început cu "o invitaţie la realism" (în ordinea diacronică şi principială), ea se vede nevoită să se încheie cu o altă "invitaţie la realism" (în ordinea sincronică şi aplicativă). În aceste condiţii, am găsit de cuviinţă să modific nota finală (12) din textul meu, în care declarasem iniţial că aş opta pentru reintroducerea pedepsei cu moartea în România coruptă şi haotizată a începutului de veac şi de mileniu. În stadiul meu actual de cumpănire interioară, nici n-aş vota, la o adică, împotriva ei, ci pur şi simplu… m-aş abţine. Nu exclud însă posibilitatea ca, desăvîrşindu-mă treptat şi eu duhovniceşte, ca alţii, să ajung, într-un stadiu viitor, chiar la disponibilitatea de a vota împotrivă.  (Răzvan Codrescu)

14 comentarii:

  1. Am omis să precizez că la "concluzia" de faţă nu voi posta comentarii: ar însemna pe de o parte să disipăm discuţia, iar pe de altă parte să riscăm să o luăm de la capăt. Dacă ţineţi totuşi să comentaţi, o puteţi face în continuarea comentariilor de la textul de bază.
    Am înregistrat deja binecunoscutul clişeu: abţinere=laşitate. Nu exclud nici eu posibilitatea ca uneori cel care "se abţine" s-o facă din laşitate (adică din lipsa curajului de a-şi asuma un punct de vedere). Abţinerea poate să fie însă şi veriga-lipsă dintre certitudine şi îndoială.
    Mărturisesc că mai degrabă mă amuză dacă cineva "hamletizează" despre mine că aş fi "laş" la nivel ideatic şi atitudinal, pentru că tot scrisul meu (din cărţi, de pe blog sau de aiurea) atestă de la sine contrariul. Dacă aş fi fost "laş" (în sensul de "lipsit de curajul asumării"), n-aş şi postat trei sferturi din textele de pe acest blog.
    Încerc doar să fiu cinstit cu mine însumi şi cu ceilalţi, desigur în limitele fatale pe care le am şi eu ca om şi ca intelectual. Iar de dat "dau socoteală" numai cui, cînd, cît şi cum cred eu de cuviinţă (fiind un om liber - ceea ce vă doresc şi dvs.)

    RăspundețiȘtergere
  2. nu tin sa se publice, deci raspund. s-avem pardon, n-am vorbit de lasitate, chiar daca exista citatul din caragiale (și îmi asum greșeala relei interpretări) Si nici nu am cerut socoteala, ar fi culmea! Si, am incercat eu sa subliniez, dar evident nu mi-a reusit, nu era vorba de o referire personala, ci tot de una la principii. Principial vorbind, nu cred ca E BINE sa te abtii cand nu esti ABSOLUT convins, decat in cazul unui subiect care ti-e indiferent, dupa cum, desi poti pune capat discutarii unui subiect, nu cred ca E BINE (n-are a face curajul aici) sa te retragi intr-o atitudine zen.
    Imi cer scuze ca s-a inteles altceva, ne stim - mutadis mutandis - de 20 de ani si, chiar daca mai pot fi sarcastic in comentarii, nu sunt niciodata acuzator. Ca sa fiu sincer am fost doar dezamagit ca ti-ai recuzat un punct de vedere pe care au l-am considerat perfect valabil dupa ce au aparut niste puncte de vedere penibile, dupa parerea mea. Se vede ca tu nu le-ai considerat la fel. Ne-ai parasit "tabara" (si n-o lua iar adlitteram, rogu-te)si m-am simtit frustrat, ca sa zic asa, desi e cam pompos spus. in plus, fiind oltean, sunt iute ;-). Scuzele mele.

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Răzvan Codrescu:

    Nădăjduiesc că mie o să-mi permiteţi totuşi să postez comentariul aici. Pentru că mă refer nu doar la această concluzie nuanţată a dvs., ci şi la introducerea pe care i-aţi făcut-o tot aici.
    Să mă iertaţi şi dvs. şi ceilalţi cititori pentru lungimea lui, dar dacă tot am tăcut pînă acum... :)

    Cu această ultimă concluzie a dvs. sînt şi eu de acord (cu alte nuanţe). Nu uit că articolul dvs. a plecat de la întrebarea mea dacă învăţătura de credinţă creştină ne îndeamnă la omor şi ne justifică uciderea semenului. Concluzia generală, după toate comentariile de aici, este că Biserica nu s-a pronunţat în chestiune, dar a îngăduit totuşi pedeapsa cu moartea (în sensul cel mai larg, de la actul de justiţie instituţională pînă la uciderea adversarului pe front sau a agresorului, în legitimă apărare). Din această perspectivă, nu putem spune că este necreştinească pedeapsa cu moartea. Totodată, fiind perfect conştienţi că bîjbîim după adevăr şi cel mult îl bănuim, dacă nu ne este relevat.
    (continuă)

    RăspundețiȘtergere
  4. (continuare)

    Pe de altă parte, nici deplin creştinească n-aş zice că este pedeapsa cu moartea, dacă înţelegem credinţa drept calea dragostei spre Împărăţia Cerească. După cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel (Corinteni I – 13), pe urmele Mântuitorului însuşi, esenţa credinţei creştine şi uşa desăvîrşirii noastre este dragostea. Fără dragoste nu sîntem cu adevărat creştini. Iar crima, indiferent din ce raţiune şi cît de acoperită legal, nu este un act pornit din dragoste.

    Hristos ne cere să ne iubim duşmanii. Aşa trebuie citit şi testamentul lui Mircea Vulcănescu: “Să nu ne răzbunaţi!”. Şi n-ar fi meritat să fie răzbunaţi? Dar asta nu le-ar fi fost de nici un folos sufletesc nici răzbunătorilor, nici răzbunaţilor.

    De aceea, pătimitori în temniţele comuniste ca Marcel Petrişor şi Demostene Andronescu au avut puterea să-şi îmbrăţişeze călăul (Gheorghe Crăciun, fostul comandant al puşcăriei Aiudului şi “reeducator” nemilos) în condiţii de libertate adevărată, după 1989, cînd puteau foarte bine să-l pedepsească.

    (continuă)

    RăspundețiȘtergere
  5. (continuare)

    Sigur că ni se pare imposibil să-l iubim pe duşmanul nostru, ba şi pe cel care numai ne-a greşit cîndva mai serios. Dar le putem arăta măcar clemenţă.

    Aşadar, eu n-aş pune opoziţia la pedeapsa cu moartea doar pe seama sensibilităţii moderne. Şi nu vreau să spun prin asta că trăirea creştinului de azi este mai intensă şi mai autentică decît a omului tradiţional. Tocmai pentru că sîntem mai căzuţi decît străbunii noştri, poate că ne găsim mai puţină îndreptăţire de a lua viaţa semenului în numele dreptăţii şi a adevărului. Şi conştiinţa noastră mai bună ne ţine cît de cît pe calea spre Viaţă.

    De aceea, vă împărtăşesc şi a doua parte a concluziei că este mai creştineşte să nu existe pedeapsa cu moartea.

    (continuă)

    RăspundețiȘtergere
  6. (continuare)

    În fine, nu aveţi într-adevăr de ce să regretaţi că aţi lansat acest subiect de dezbatere, deşi probabil că momentul n-a fost cel mai bine ales. Ne-am mai dumirit într-o problemă grea şi de căpătîi pentru trăirea noastră creştină.

    Vă îndemn să nu regretaţi nici că astfel s-a creat un context care m-a mîhnit. Întîi, pentru că nu de aici a izvorît nevoia mea de a scrie despre prietenie şi adevăr. Apoi, pentru că în astfel de situaţii se lămuresc prieteniile. O prietenie că aceea dintre noi doi va rezista, iar una falsă se va vădi, aşa cum trebuie să se dezvăluie toate minciunile pînă la urmă.

    RăspundețiȘtergere
  7. Am zis eu că nu postez comentarii aici, dar prietenilor, pînă la urmă, nu le pot rezista...

    RăspundețiȘtergere
  8. @ Răzvan Codrescu:

    Mulţumesc :)

    RăspundețiȘtergere
  9. @ Claudiu Târziu:

    Vorba lui Marcel: Reciproca!

    RăspundețiȘtergere
  10. La urma urmei, chestiunea pe marginea careia se cuvine sa reflectam (reflectie la care ne invita actuala dezbatere) este urmatoarea: pana la ce punct sensibilitatea moderna reprezinta o dezoltare fireasca a crestinismului si de unde incepe ea sa devina o pervertire a acestuia din urma. Tot asa, pana la ce punct insensibilitatea premoderna reprezinta o traire aspra si autentica a crestinismului, si de unde incepe sa devina nimic altceva decat insuficienta sensibilitate crestina. De altfel, pe tema aceasta s-a tot dezbatut din secolul XVIII incoace, de cand europenii s-au confruntat cu ineditul modernitatii. Si se dezbate inca, fara sa se fi ajuns la o concluzie universal valabila.

    Iar la final, o dedicatie pentru Claudiu, de inima albastra (ca tot e fire melancolica si muzicala)

    http://www.youtube.com/watch?v=i5tc57Gmfjw

    Oblivion, de Ator Piazzolla.

    Alexandru Racu

    PS: Daca fatza de prieteni v-ati dovedit sensibil si i-ati postat, sunt curios daca va veti dovedi sensibil si fatza de raci (asa monomaniacali cum sunt ei) :)

    RăspundețiȘtergere
  11. Pentru Alexandru Racu:

    Îmi mănînc vorba şi vă mai postez o dată, nu din sensibilitate (modernă sau reziduală) pentru o specie sau alta, ci pur şi simplu pentru că aş prefera să nu uitaţi unde aţi pus punctul.

    RăspundețiȘtergere
  12. @ Alex Racu:

    Mulţumesc. Chiar mi-a stîrnit nostalgii.

    Şi apropo de sensibilitate şi bărbăţie (despre care s-a mai discutat la postarea iniţială privitoare la pedeapsa cu moartea, de parcă una ar exclude-o pe cealaltă), cred că, în ordinea creştină, e o mai mare dovadă de tărie să rabzi martiriul decît să te răzbuni.

    Asta au înţeles-o, dragă Alex, pînă şi legionarii, într-un tîrziu (ceva mai tîrziu decît Corneliu Codreanu însuşi, care a avut revelaţia în ultima detenţie, de unde a şi mers la moarte cu bărbăţie).

    Şi cu aceasta nu mai intervin aici, ca să nu abuzez de prietenia d-lui Codrescu.

    RăspundețiȘtergere
  13. Daca imi permiti draga Razvan, (pentru ca tot ai lasat portita deschisa prietenilor), sensibilitatea crestina nu este moderna sau vetusta; ea se comporta dinamic, dupa cata adumbrire a Duhului este peste sufletele noastre. Coexista in toate timpurile si in toata lumea asta toata scala de raspunsuri crestine la o agresiune. Pentru mine, crestinism emotional inseamna dulcegaria pseudoicoanei occidentale precum si cantecul liturgic suav al sopranelor pensionate din cafasuri. Desigur ca prefer icoana si muzica psaltica. Lipsa de forta a ortodoxiei este decelabila odata cu retragerea in colturile Bisericii a acelui "logos spermatikos", a acelui Cuvant puternic inzestrat de vointa divina a Tatalui, si alunecarea in sentimentalismul omenesc.*
    Sigur a prefer icoana si muzica psaltica, in care regasesc acea forță mistica fara de care nu l-as putea cunoaste suficient pe Dumnezeul cel Viu.

    Desi aducerea in discutie a pedepsei cu moartea m-a nedumerit initial (si pe alocuri m-a mahnit), nu o regret, tocmai pentru ca s-au lamurit destule prin aceasta inclestare. Inclusiv anumite aspecte ale prieteniei.

    Sper sa accepti si intempestivitatea (exagerata cateodata) lui Alex. Racu, pentru ca - vorbeam noi cu alte ocazii - tineretea iti da favoarea de a fi "huligan"(apud Mircea Eliade). As vrea sa avem parte de amenitatea "huliganilor" interbelici, sau macar sa incercam sa o capatam. Pana atunci, pun la randul meu punct acestei interventii... fara sa uit unde l-am pus.

    *Il posed din plin si eu, ca dovada marturisita sta faptul ca aceasta postare a ta - precum mormaitul unui urs care cedeaza o parte din teritoriu - m-a emotionat.

    RăspundețiȘtergere
  14. Aveti dreptate domnule Capsali in masura in care lipsa de caracter poate fii confundata cu "intempestivitate"...

    ca sa nu mai vorbim de faptul ca "huliganii interbelici" la care faceti aluzie cu indreptatita nostalgie, sunt tocmai cei terfeliti de ..."intempestuosul" cu pricina.

    Radu Greuceanu

    RăspundețiȘtergere