PEDEAPSA CU MOARTEA: O CONCLUZIE PERSONALĂ

SUMARUL BLOGULUI

Stefan Orth: Nu creşte trandafir fără ghimpe

Am postat (Update 11.01.2011) la coada textului „O invitaţie la realism”, care a generat peste o sută de comentarii (unele decente, altele grobiene, iar majoritatea neaşteptat de pătimaşe), o scurtă concluzie, care nu se vrea nicidecum concluzia dezbaterii, ci concluzia mea personală, pe care probabil unii n-o vor împărtăşi (şi e firesc să fie aşa, pentru că nu sîntem toţi după un calapod). M-am simţit obligat moral la formularea publică a acestei concluzii, întrucît eu însumi (nu mă sfiesc s-o spun) mi-am nuanţat, în urma discuţiilor, percepţia problemei. În fond, nu de aceea discutăm/dialogăm, ca să ne lămurim, pe cît posibil, între noi – nu atît unul pe altul, cît unii de la alţii? Cine se angajează într-un dialog numai „ca să facă pe nebunul”, să-şi manifeste idiosincraziile şi să-şi afirme exclusivist propria dreptate, acela este un impostor al dialogului, cu care ideal ar fi să nu-ţi iroseşti timpul şi să nu-i laşi iluzia că l-ai putea lua în serios. Ca unul ce m-am ales cu un plus de înţelegere (pentru care le mulţumesc celor implicaţi), nu-mi pare rău că am provocat dezbaterea şi am prăpădit cu ea o grămadă de vreme; dacă-mi pare rău de ceva, e că pe această cale s-a creat un context care a contribuit la mîhnirea sinceră şi îndreptăţită a unui om de onestitatea şi delicateţea prietenului Claudiu Târziu. Dar, aşa cum îl cunosc, d-l Târziu are acea bărbăţie care-l va ajuta să-şi prefacă mîhnirile în rost de înţelepciune.

Pentru că mai mulţi frecventatori ai blogului mi-au sugerat că ar fi cazul să aduc concluzia respectivă „mai în faţă” sau „mai la vedere”, o repostez şi aici, cu conştiinţa că eu am înţeles ceva în plus, dar că problema rămîne deschisă şi mă/ne provoacă în continuare la veghe şi cumpănire:

În urma dezbaterilor pe marginea postării intitulate "Creştinismul şi pedeapsa cu moartea", care mi-au prilejuit o reflecţie mai îndelungă şi mai aprofundată, trag încheierea că chiar dacă nu este necreştineşte ca pedeapsa cu moartea să existe (cum a şi existat de-a lungul întregii istorii creştine), totuşi este mai creştineşte ca ea să nu existe (sau, dacă există în ordinea legală, să fie aplicată cît mai rar). Altfel spus, pedeapsa cu moartea este, din punct de vedere creştin, o eventualitate admisibilă sau tolerabilă, dar în nici un caz un deziderat (şi cu atît mai puţin un ideal justiţiar). Dacă omul creştin tradiţional pare să fi fost mai puţin afectat, în planul conştiinţei şi mai ales în plan emoţional, de existenţa acestei pedepse în cetatea creştină, omul creştin de azi se arată afectat în mare măsură, iar de această sensibilitate modernă, indiferent care ar fi explicaţia ei, trebuie ţinut cont, căci ea reprezintă, vrînd-nevrînd, măsura curentă a trăirii creştine. Prin urmare, dacă discuţia, pe acest blog, a început cu "o invitaţie la realism" (în ordinea diacronică şi principială), ea se vede nevoită să se încheie cu o altă "invitaţie la realism" (în ordinea sincronică şi aplicativă). În aceste condiţii, am găsit de cuviinţă să modific nota finală (12) din textul meu, în care declarasem iniţial că aş opta pentru reintroducerea pedepsei cu moartea în România coruptă şi haotizată a începutului de veac şi de mileniu. În stadiul meu actual de cumpănire interioară, nici n-aş vota, la o adică, împotriva ei, ci pur şi simplu… m-aş abţine. Nu exclud însă posibilitatea ca, desăvîrşindu-mă treptat şi eu duhovniceşte, ca alţii, să ajung, într-un stadiu viitor, chiar la disponibilitatea de a vota împotrivă.  (Răzvan Codrescu)