O GENERAŢIE, UN OM, O REVISTĂ

SUMARUL BLOGULUI

Omagiul maestrului Stefan Orth 

pentru regretatul Gabriel Constantinescu

Textele de mai jos sînt reproduse din numărul de pe urmă al revistei Puncte cardinale (anul XX, nr. 11-12/239-240, noiembrie-decembrie 2010, p. 4), pe al cărui frontispiciu stă scris: „Acesta este ultimul număr al revistei Puncte cardinale, care a apărut neîntrerupt timp de 20 de ani. Mulţumindu-le tuturor celor care ne-au stat aproape (cititori, colaboratori, sprijinitori), aducem un înnoit omagiu celui care a fost luptătorul anticomunist şi publicistul de dreapta sibian Gabriel-Iacob Constantinescu (întemeietorul şi directorul publicaţiei), ce, dacă nu s-ar fi adăugat la neamul său în prag de primăvară (6 martie 2010), ar fi împlinit pe 5 noiembrie vîrsta de 89 de ani. Pomenită să-i fie lucrarea în cer şi pe pămînt!”.

Autorii celor două texte sînt d-l Ion Paraschivescu (tatăl scriitorului Radu Paraschivescu), fost ofiţer în Armata Regală a României, autorul volumului de versuri Să atingi cerul cu mîna (1998), şi d-l Radu Mărculescu, fost ofiţer trecut prin lagărele sovietice şi prin temniţele comuniste din ţară, pictor bisericesc, dramaturg, memorialist, eseist, traducător, autor al cărţilor de memorii Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică (2000; reed. 2010) şi Mărturii pentru „Judecata de apoi”... adunate din Gulagul românesc (2005), precum şi al unui volum de Teatru (1992).

Omagiul grafic al maestrului sibian Stefan Orth este reprodus din acelaşi număr al revistei. (R. C.)

DOUĂ EVOCĂRI ALE REGRETATULUI

GABRIEL CONSTANTINESCU

I

În ultimul număr al existenţei sale, revista Puncte cardinale îmi face onoarea de a-mi publica aceste rânduri, luându-mi o piatră de pe inimă. Gabriel Constantinescu, fostul director al acestei reviste şi bun prieten al meu, a plecat în lumea celor drepţi în ziua de 6 martie a. c. Acest text ar fi trebuit să apară în numărul imediat următor al revistei. Vestea plecării dintre noi a lui Gabriel m-a năucit. O tristeţe copleşitoare m-a dezechilibrat, dându-mi o stare de inhibiţie totală. Am încercat totuşi să o depăşesc scriind un articol în care să-i exprim ceea ce simţeam atunci. Mi s-a părut fad şi stupid. După ce am citit anunţul colectivului revistei, mi s-a părut chiar derizoriu – şi am renunţat. Iată însă că acelaşi colectiv îmi oferă acum prilejul de a-l readuce pe Gabriel printre noi, motiv pentru care mă îndatorează.

L-am cunoscut pe Grabiel în toamna anului 1940, când amândoi am devenit elevi ai Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie (Ş.O.C.) din Târgovişte. Întâmplarea a făcut ca să fim repartizaţi amândoi în acelaşi pluton (echivalentul unei clase la o şcoală civilă). În cei doi ani petrecuţi în Ş.O.C. am avut ocazia să ne cunoaştem şi între noi s-a înfiripat o prietenie care în decursul anilor a devenit din ce în ce mai temeinică. Gabriel a devenit şeful plutonului mai întâi, iar în final, datorită isteţimii şi seriozităţii lui, a fost propulsat ca şef al promoţiei 1942.

În multele discuţii cu el în aceşti doi ani, Gabriel se comporta ca un civil în straie militare. Era calm, vorba îi era cumpănită, nu avea nimic cazon în comportament. Şi era un foarte bun camarad. Era o fire veselă, iar când glumea semăna cu mucalitul său tată, colonelul-scriitor Paul Constant.

Când am terminat şcoala de ofiţeri, războiul era în toi. L-am făcut amândoi, dar în regimente diferite. el a avut cumplita neşansă de a cădea prizonier. Cine are curiozitatea să afle cum a fost prizonieratul la ruşi, îl invit să citească excelenta carte a lui Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări... În această nefericită situaţie, Gabriel a dat prima sa mare probă de caracter. Tratamentul era mizerabil: insulte grosolane, torturi, muncă istovitoare, frig şi foamete, iar pe lângă toate acestea au apărut şi delatorii. Prietenul meu a suportat stoic toate aceste chinuri fizice şi morale, a sfidat acţiunea Anei Pauker şi a cozilor de topor, refuzând să se înscrie în diviziile ruşinii: „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”.

Războiul a încetat, dar eu şi cu Gabriel nu ne-am revăzut foarte multă vreme. Nu am ştiut când i s-a terminat calvarul rusesc. Nu ne cunoşteam adresele. Când am aflat că s-a înapoiat în ţară, informaţia a avut un supliment: Gabriel Constantinescu este în puşcărie... pentru scriere şi difuzare de manifeste suversive!

Vestea cea bună am primit-o după foarte mulţi ani. Un cunoscut comun m-a informat că Gabriel este student şi că se afla în Bucureşti pentru a susţine nişte examene, fiind cazat la hotelul X. Am plecat imediat la hotelul indicat şi astfel, după mai bine de un sfert de secol, ne-am reîntâlnit. L-am luat la mine acasă, l-am prezentat familiei şi m-am oferit să-l găzduesc ori de câte ori va veni în Bucureşti. O noapte întreagă ne-am depănat amintirile şi ne-am povestit peripeţiile: eu pe cele puţine ale mele şi el pe cele multe ale lui. Din acel moment am păstrat constant legătura şi ori de câte ori venea la examene în Bucureşti (era student „bătrân”, la fără frecvenţă) ne întâlnem şi hoinăream împreună. Cu ocazia unei deplasări în interes de serviciu la Sibiu, i-am făcut şi eu o vizită acasă şi i-am cunoscut, cu această ocazie, soţia (pe Mărioara, cum îi spunea el) şi pe cele două fetiţe, Ligia şi Genia, de care era foarte mândru. Tot atunci l-am reîntâlnit şi pe simpaticul şi mucalitul său tată, scriitorul Paul Constant, pe care îl cunoşteam încă de pe vremea când eram elevi la şcoala militară. Era aproape neschimbat. Ca şi atunci, era optinist şi veşnic pus pe şotii, contaminând cu optimismul lui şi pe cei din jur. Gabriel spunea adesea în glumă că tatăl său este „optimistul de serviciu” al familiei. Spre deosebire de tată, fiul era un neadaptat, veşnic nemulţumit, veşnic abătut, uneori chiar ursuz. Şi totuşi, acest om interiorizat şi frământat sufleteşte ştia să fie şi duios. Mai ales cu familia sa. Odată, fiind în vizită la mine, la Bucureşti, a sunat-o la telefon pe soţia lui, adresându-i-se: „Sărut mâna, maică!”. M-a impresionat profund. Era felul lui de a fi tandru şi de a omagia pe mama celor două fete ale sale...

Nemulţumirile şi tristeţile lui Gabriel s-au amplificat după ce a ieşit la pensie. Se simţea că este bântuit de nelinişti şi de gânduri negre. Eu cred că din frământările şi din trăirile interioare de atunci s-au născut Punctele cardinale de mai târziu.

După doar un an de la cele întâmplate în decembrie 1989, în ianuarie 1991, revista, pritocită lăuntric atât amar de vreme, şi-a început apariţia. Începuturile au fost destul de anevoioase, dar dârzenia şi perseverenţa lui Gabriel Constantinescu a reuşit să le depăşească. Bun cunoscător al oamenilor, el a ştiut să-şi aleagă colaboratori de nădejde, atât din rândurile foştilor deţinuţi politici, cât şi din rîndul generaţiilor mai tinere, formând o nucleu redacţional cu care a reuşit să ducă la îndeplinire idealurile cu care a pornit la drum.

Ce a realizat revista Puncte cardinale din cele câte şi-a propus să realizeze o spune foarte succint însuşi întemeitorul ei, într-unul din ultimele numere: „Mai întâi, am ţinut să cinstim memoria celor căzuţi (pe front, în munţi, în lagăre, în închisori) şi să încercăm să le facem dreptate. Apoi am creat câteva punţi: între bătrâni şi tineri, între ţară şi Exil, între confesiunile creştine tradiţionale şi aşa mai departe. Ne-am atras un public fidel şi am arătat că o publicaţie serioasă de dreapta este posibilă şi că Tradiţia poate răspunde plauzibil provocărilor actualităţii...”

 Acum, când Gabriel Constantinescu a intrat în istorie, îi cinstesc memoria prin sincere şi duioase lacrămi ale sufletului, care nu-l va uita niciodată.

                                                                              

Ion Paraschivescu

II

 

L-am cunoscut pe Gabriel Constantinescu în lagărul de prizonieri de la Oranki, în toamna anului 1947, într-un convoi de prizonieri luaţi de ruşi în urma gafei de neiertat a Regelui Mihai de-a fi făcut public acordul de armisiţiu cu Uniunea Sovietică înainte să-l fi semnat. Până la 9 septembrie, când l-a semnat, şi ruşii  au ridicat sumedenie de ostaşi români, sub pretextul mincinos că i-ar duce să-i instruiască. Aceştia i-au crezut şi, fără să se împotrivească, s-au lăsat încolonaţi şi duşi de ruşi, până ce, după luni de marş, s-au trezit în poarta lagărului de la Oranki. Unii dintre ei, sărmanii, încă mai credeau că nu sunt prizonieri ca noi şi că în curând vor începe instrucţia...

Pe Gabriel Constantinescu l-am cunoscut atunci într-un lagăr de barăci foarte apropiat şi ţinând de Oranki,. anume Mânăstârca, şi mi-am dat seama că am de-a face cu un om de calitate. Ne-am înprietenit şi am stat pe paturi apropiate, ducând discuţii până la miezul nopţii, iar a doua zi lăsându-ne înhămaţi la aceeaşi sanie pe care, ajunşi în pădure, eram siliţi s-o încărcăm cu uriaşi buşteni şi să-i cărăm în lagăr, unde ajungeam sleiţi. Munca asta silnică şi distrugătoare a durat până ce, în urma unor nenumărate proteste şi greve, între care şi unele perioade de grevă a foamei, ruşii au fost nevoiţi să cedeze.La aceste acţiuni disperate Gabriel şi cu mine am luat parte din plin.

În lagărele prin care am trecut erau şi mulţi nemţi. Cum Gabriel cunoştea bine limba germană, am intrat în legătură cu ei, legând chiar prietenii, dar, mai ales, împrumutând de la ei cărţi valoroase. Ruşii însă nu ne-au lăsat în pace. În acţiunea lor perseverentă de-a capta dintre noi elemente care să cedeze şi să se lase duse în ţară, pentru a instala comunismul, au întâmpinat din partea noastră o disperată rezistenţă. Pentru a o înfrânge, au rupt dintre noi o seamă de prizonieri care urmau să fie duşi în cine ştie ce lagăre îndepărtate. Nenorocul a făcut ca printre aceştia să se găsească şi Gabriel. Era prima oară când ne despărţeam. Cu puţin înainte de a-l ridica, a venit la mine şi mi-a întins un minunat medalion din os de vacă, lucrat de unul dintre prizonierii cu mari calităţi artistice. „Păstrează-mi-l tu până ne vom revedea!”, mi-a spus; şi ne-am despărtit. Iar eu l-am ascuns în şubă. N-a fost găsit la nici o percheziţie. Când, după ani buni de colindat prin lagăre, am ajuns în fine acasă, în Bucureşti, şi l-am căutat pe Gabriel ca să i-l înapioez, acesta era întemniţat pentru nu ştiu ce acţiuni în care se angajase, iar când s-a eliberat şi m-a căutat el pe mine, eram eu întemniţat. Aşa încât abia după ce s-a prăbuşit regimul comunist am putut să ne revedem, să ne îmbrăţişăm şi să-i redau preţiosul suvenir...

Ne-am mai întâlnit apoi, tot în Bucureşti, şi am discutat de toate, mai ales de proiectul de-a înfiinţa o revistă, care avea să fie Puncte cardinale, la care şi eu aveam să trimit din când în când articole. Fie-i ţărâna uşoară!

Radu Mărculescu