Pagini

marți, noiembrie 09, 2010

ROMÂNIA 2010: INDECENŢA LA EA ACASĂ

SUMARUL BLOGULUI



E de înţeles că oamenii lucizi şi simţiţi din această ţară (evident în minoritate, căci în manifestările publice ei nu ajung niciodată să dea tonul) au evitat să reacţioneze, în chiar răstimpul funeraliilor, la spectacolul mediatic de o indecenţă fără precedent prilejuit de plecarea la sfînta judecată a poetului şi omului politic Adrian Păunescu. Ar fi însemnat să răspundă unei indecenţe cu o altă indecenţă, tulburînd oficiul funebru şi atmosfera de reculgere la care are dreptul, pînă să fie pus în pămînt, chiar şi cel mai păcătos dintre muritori. Sper însă că perioada următoare va aduce o serie de dezbateri responsabile pe această temă, căci ceea ce s-a întîmplat timp de mai multe zile la rînd în România anului 2010, de la vlădică pînă la opincă, cu larga complicitate a televiziunilor de fîrţîngăi şi de piţipoance, ridică mari semne de întrebare asupra stării morale şi mentale a societăţii româneşti la mai bine de 20 de la prăbuşirea formală a comunismului. Nu mă mai întreb în ce măsură poate fi democrată şi europeană o ţară care nu poate scăpa de nostalgiile ceauşiste şi în care un Ion Iliescu, un Adrian Păunescu sau un Corneliu Vadim Tudor mai pot fi creditaţi pe scena publică şi chiar idolatrizaţi. Mă întreb însă în ce măsură poate fi ea creştină atîta vreme cît trăieşte cu nostalgia unui regim ateu şi criminal, fără nici o jenă morală şi fără nici un scrupul de conştiinţă. Mă tem că, aşa cum s-a inventat un naţionalism comunist, tot aşa s-a inventat în urmă şi un creştinism comunist, fără ca „opinia publică” să se sinchisească de contradicţia în termeni sau de proporţiile perversiunii.
Nu m-am putut abţine să nu reproduc şi pe blogul meu excelentul articol „O statuie de pixeli”, al d-lui Claudiu Târziu, care cred că a reuşit să prindă de minune şi sensul, şi miza problemei, pe un ton urban şi echilibrat, pe care analiştii vieţii noastre publice nu-l prea nimeresc întotdeauna. Şi mi-aş dori din tot sufletul ca prietenul Claudiu Târziu să aibă dreptate în convingerea sa că avem de-a face mai degrabă cu un fenomen de manipulare mediatică decît cu o efectivă consideraţie publică faţă de „bardul de la Bîrca” (Dumnezeu să-l ierte).  (R. C.)




O STATUIE DE PIXELI

Acum, că Adrian Păunescu a fost înhumat şi ecourile circului mediatic din jurul acestei îngropăciuni promit să se stingă, îmi îngădui să spun şi eu cîteva cuvinte legate de dispariţia poetului. Căci înainte de toate a fost poet – şi încă nu unul minor.
Cred că din prea vasta (ca să fie şi integral valoroasă) operă a sa, la o critică onestă, rămîn în picioare destule poeme – poate cît pentru un bust pe o alee a marilor scriitori.
Dar nu absenţa talentului i s-a reproşat lui Adrian Păunescu, ci lipsa de caracter – din care adesea a izvorît şi atitudinea politică. În prima parte a vieţii sale, Păunescu s-a folosit de poezie pentru a obţine favorurile unui tiran stupid. Tot atunci, Păunescu a amăgit o generaţie întreagă că e liberă, oferind astfel regimului comunist o ingenioasă supapă pentru evacuarea energiilor cu potenţial de revoltă. În acelaşi legendar Cenaclu Flacăra, Păunescu practica un naţionalism de paradă, dînd o pojghiţă intelectuală şi artistică unei banale diversiuni a regimului. În manualul micului dictator stă la loc de cinste metoda creării de ţinte false prin mesaje naţionaliste, pentru a abate atenţia de la adevăratele probleme ale societăţii şi pentru a oferi un paliativ celor opresaţi.
Indubitabil, Păunescu avea un discurs care putea înflăcăra şi magnetism asupra maselor, pe care ştia să le manevreze.
Evident, ce a făcut la revista Flacăra şi la Cenaclul omonim nu a fost numai în slujba regimului, ci şi pentru gloria sa personală.
Sigur că în felul ăsta a făcut şi lucruri bune uneori, ajutînd diverşi oameni sau lansînd talente autentice.
Totuşi, a ignora faptul că beneficiarul principal al prestaţiei sale publice era însuşi Ceauşescu, cu tot ce reprezenta acesta, ar înseamna să fim cel puţin naivi.
De altfel, Păunescu a fost consecvent cu sine însuşi, folosindu-şi calităţile în scopuri ignobile (scena în care îl apără pe S. O. Vîntu, ultimul său patron, este antologică) şi în acţiuni politice detestabile şi după 1989. El n-a retractat laudele aiuritoare pe care i le-a adus lui Ceauşescu şi a fost unul dintre conducătorii Partidului Socialist al Muncii, fondat de Ilie Verdeţ. Apoi, cu rămăşiţele acestei formaţiuni, a aderat la PSD, unde a stat pînă la capăt.
După 90, în libertate, românii nu s-au mai lăsat seduşi de Păunescu în aceeaşi măsură, semn că, o dată ce adevăratele repere au devenit vizibile, au început să recunoască impostura. Noul său cenaclu, Totuşi, iubirea, n-a avut succesul scontat, cum nici revista Flacăra lui Păunescu. Discursul său patriotic n-a mai mişcat mulţimile, ci i-a mai înşelat numai pe unii basarabeni prea dornici de o mîngîiere frăţească pentru a mai cîntări bine între vorbele şi faptele lui Păunescu.
Totuşi, ceva i-a reuşit: să capete funcţii publice şi colaborări bine plătite la cîteva ziare şi televiziuni.
S-a crezut genial şi, pînă la ultima suflare, a fost frustrat că nu i se recunoaşte geniul. Ce revanşă postumă extraordinară pentru Adrian Păunescu să fie privegheat de şeful statului (care a declarat ritos regimul comunist drept ilegitim şi criminal şi care n-a catadicsit, de exemplu, să meargă la înmormîntarea unui adevărat erou, Ion Gavrilă Ogoranu), să i se ridice osanale ca niciodată în viaţă, să fie declarat „Dumnezeu al literaturii”, să fie condus pe ultimul drum de mii de persoane înlăcrimate şi să fie îngropat în preajma lui Eminescu, cu onoruri militare! Nu putea visa un sfîrşit mai glorios.
Însă toate acestea nu sînt semnele unei preţuiri adînci, ci proba dibăciei unor manipulatori de emoţii, cum a fost şi Păunescu însuşi.

Claudiu TÂRZIU

14 comentarii:

  1. Domnilor, destul de dura si nu prea crestina atitudinea dumneavoastra fata de Paunescu. Nu-s un fan al lui - sunt mult prea tanar sa-l fi cunoscut in anii de glorie - dar cred ca merita, cu toate caderile lui, mai mult decat atat. Mie mi s-a parut ca patriotismul i-a fost sincer, iubirea de semeni la fel de sincera. Evident, atat cat o poate avea cineva care nu e crestin practicant.
    Nu cred ca sistemul comunist avea nevoie de ajutorul lui Paunescu pentru a anihila posibilele iesiri din front, deci nu cred ca a avut un astfel de rol regizat.

    E superior un om care a facut o condamnare de forma a comunismului, ramanand comunist, altuia care a fost sincer tot timpul? De ce acel om, ca presedinte, l-a omagiat pe cel de al doilea, din moment ce ii e superior?

    RăspundețiȘtergere
  2. Revin : am uitat, in comentariul anterior, sa adaug un link. Cei de la razbointrucuvant.ro sunt, de obicei, foarte aspri, insa de data asta au avut o atitudine diferita, scotand in evidenta cele bune :
    http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/06/la-adio-suntem-prea-batrani-ca-sa-ramanem-certati-ca-poate-nu-mai-avem-timp-sa-ne-impacam-vine-in-curand-miezul-noptii-acestei-lumi/#more-8392

    RăspundețiȘtergere
  3. În epoca amintită aici, aş zice că lăudătorii păreau decenţi faţă de derbedei actuali precum radu moraru ori andreea pora. La fel cum şi cârmaciul de azi i-a întrecut în neruşinare pe toţi înaintaşii...

    RăspundețiȘtergere
  4. Ca preşedinte al tuturor românilor, Băsescu nu putea "boicota" funeraliile unui ditamai parlamentarul, care a mai fost pe deasupra şi un nume extrem de prezent în plan literar şi mediatic. Din instinct politic, sau poate sfătuit şi de consilieri, a optat pentru o participare prudentă, afirmîndu-şi complezent aprecierea faţă de poet, dar delimitîndu-se categoric de "ideile politice" ale răposatului. Ţinuta neadecvată a avut şi ea rolul ei bine gîndit: refuzul doliului solemn pentru un personaj atît de controversat şi atît de opus intereselor sale politice de moment (cînd PDL îşi caută cu disperare o identitate la dreapta, iar liderul lui caută să se prevaleze permanent de capitalul obţinut prin condamnarea oficială a comunismului). Ca şi în alte situaţii, preşedintele "s-a scos", cum se spune, bifînd protocolul, dat implicîndu-se minimal (şi mai ales nelăsîndu-se tîrît, ca mulţi alţii, de impudicul val mediatic).
    În ce priveşte rolul jucat de Păunescu în perioada de "glorie" a ceauşismului, acesta nu poate fi înţeles de cineva care n-a trăit efectiv vremurile (sau care le-a trăit superficial ori oportunist). Nu de calitatea sa de poet e vorba, ci de calitatea sa morală: şi-a tăvălit talentul prin cele mai mari infecţii ale veacului, nelingînd unde a scuipat, dar nici scuipînd unde a lins (şi a lins, nu glumă!). Cinica sa autodefiniţie ("Sînt un porc") jigneşte nemeritat rasa porcină, care se scaldă în noroi şi se îngraşă cu lături, dar fără conştiinţă şi premeditare.

    RăspundețiȘtergere
  5. Un fost deţinut politic9/11/10 8:02 p.m.

    Dumnezeu să-l ierte.
    Deşi contează mult mai puţin, sunt sigur că şi mulţi dintre noi l-am iertat. Dar A IERTA nu înseamnă A UITA. Iertăm, dar nu uităm - pentru că uitarea, ca şi somnul raţiunii, (re)naşte monştri.

    RăspundețiȘtergere
  6. Cine se pronunta asupra valorii de poet a lui Paunescu? Televiziunile de scandal? Presa de cancan? Politicienii analfabeti? Vulgul de pe strazi? Familia si amicii? Care critic literar important si independent e gata sa jure pe valoarea poeziei sale?
    Vadim e mare poet si el? Mai au loc in Romania poetii si poezia de latraii lui Ceausescu si de handicapatii care ii ridica in slavi?

    RăspundețiȘtergere
  7. Pot cădea de acord că valoarea poeziei nu-i pe măsura faimei autorului şi că, din cele 300000 de versuri cîte cică ar fi scris, două treimi sînt maculatură, dar totuşi, în puţinul care se poate alege, nu e un poet slab şi nici neglijabil: are simţul limbii, are patos, are fantezie, are darul formulărilor care nu se uită. Nu i-au lipsit nici talentul, nici "vîna", dar în contextul de faţă nu virtuţile poeziei lui sînt în discuţie, ci proverbiala sa lipsă de caracter, eul hipertrofiat, cîrdăşiile impure, pervertirea naţionalismului şi a tradiţiei, multele păcate şi puţina căinţă. Numai cu oameni de teapa lui Păunescu, n-am fi ieşit niciodată din comunism şi n-am fi intrat niciodată în Biserică. De aceea, a face din el un model mi se pare o culme a perversiunii (şi morale, şi intelectuale).

    RăspundețiȘtergere
  8. Mai incet cu generozitatile "critice", domnule Razvan Codrescu!
    Ce au de a face versificatia propagandistica si afectarea paranoica cu marea si adevarata poezie?!

    RăspundețiȘtergere
  9. Uneori îmi mai dau şi eu cu părerea pe blogul ăsta... Iertaţi-mă dacă v-am supărat atît de tare!

    P. S. Cacofonia presupun că aţi strecurat-o intenţionat.

    RăspundețiȘtergere
  10. Domnule Codrescu, in atitudinea dumneavoastra sunt doua lucruri care ma mira:
    1. Cum e posibil ca un om de DREAPTA, nationalist, sa scuze un presedinte de stanga, distrugator de natiune ?
    2. Cum e posibil ca un om CREDINCIOS, ortodox, sa considere sub nivelul porcilor un semen, chip al lui Hristos si el ca si noi, ceilalti ?

    Va doresc cat mai multa DREAPTA CREDINTA

    RăspundețiȘtergere
  11. Pentru Cosmin:

    Întrebările sînt pueril-sentimentale, dar aţi reuşit să mă înduioşaţi şi de aceea vă răspund.
    Pe preşedintele Băsescu nu-l scuz şi nu-l acuz. Am observat doar că s-a purtat într-un anumit fel şi am căutat să explic de ce (nu de altceva, ci pur şi simplu pentru că a venit vorba).
    În privinţa analogiei cu porcul, ea nu-mi aparţine mie, ci - cum am spus-o - chiar împricinatului.
    Cînd un om zice: "Sînt un porc", e firesc să te gîndeşti: "Ia să vedem de ce-şi zice el aşa?!". Prin ce se poate asemăna omul cu porcul? Păi prin cutare şi prin cutare. Şi compari. Dar totuşi prin ce se deosebesc? Păi prin faptul că porcul-porc n-are conştiinţă de sine şi liber arbitru, pe cînd omul-porc da. Nu-i nici o filosofie, şi cu atît mai puţin vreo chestiune de credinţă, ci o evidenţă la îndemîna oricui. Ar fi fost mai normal să mă (vă) întrebaţi: cum poate omul să cadă atît de jos, cînd are chipul lui Dumnezeu în el? Nu ştiu să vă explic, şi nici Apostolul nu dă vreo explicaţie atunci cînd recurge, de pildă, la analogia dintre păcătosul recidivist şi cîinele întors la propria vărsătură sau porcul scăldat în noroiul mocirlei lui (II Petru 2, 22). Sînt lucruri care iată că se întîmplă, indiferent de voinţa sau de priceperea noastră.
    Oricum, vă mulţumesc pentru urarea de la sfîrşit, căci de dreapta credinţă e mereu nevoie şi ea nu prisoseşte nimănui (nu zic unui prost ca mine, dar nici măcar unui deştept ca dvs. - sau ca alţi cîţiva preopinenţi de pe acest blog).

    RăspundețiȘtergere
  12. Lipsa de discernamant moral este marea noastra problema nu numai in cazul Paunescu, ci in general. De aceea hotii si mincinosii ne calaresc de 20 de ani de zile, si noi nu numai ii toleram, dar ne facem din ei si idoli sau modele. In Romania, cu cat esti mai ticalos, cu atat ai sanse sa ajungi mare, si cu cat esti mai cinstit, cu atat nu te baga nimeni in seama. Iar judecata noastra "crestineasca" nu se da inapoi sa arunce cu laturi in cel cinstit, cica in numele lui Hristos, si sa-l spele chiar pe cel mai necinstit, cica tot in numele lui Hristos! "Crestinismul" noastru e mai inclinat adica sa scuze raul decat sa recunoasca binele. Eu zic ca pervetire mai mare nu se poate si ca de aceea ne merge cum ne merge (adica din rau in mai rau).
    Comentatorului Cosmin eu i-as zice asa:

    Cosmine, draga Cosmine,
    daca zici ca crezi in bine,
    ce e oare-n capul tau
    cand dai binele pe rau?!

    RăspundețiȘtergere
  13. User-ului "Anonim" :

    Unde dai si unde crapa...Am zis eu ca mi-e idol sau model Paunescu? L-am ridicat in slavi? Nu lipiti parerea mea de ce ati vazut la televizor legat de subiect, eu n-am urmarit si nici nu ma intereseaza.

    Consider doar ca ceea ce a avut omul bun trebuie scos in evidenta, chiar daca n-a stralucit in moralitate. Mie mi-a fost mila de el cand l-am vazut cat arata de rau in ultima vreme. Parea chiar nefericit. Poate din cauza vietii lui de pana acum, poate si pentru ca suferea pt altii mai nefericiti ca el. Nu pot sa stiu. Insa n-am "spalat pe cel mai necinstit", n-am "scuzat raul". Judecata e numai la Dumnezeu.

    RăspundețiȘtergere
  14. Trebuie să recunosc că are şi Cosmin partea sa de dreptate: "diabolizarea" fără rest şi delirul encomiastic sînt două distorsiuni simetrice în judecarea cazului. Claudiu a ştiut să le evite, comentatorii nu.
    Dacă-mi place o strofă din Păunescu, sau dacă recunosc un bine pe care l-a făcut cuiva, nu greşesc faţă de realitate şi nici nu cred că-L mînii pe Dumnezeu. Totul este o chestiune de MĂSURĂ. Nemăsura "pro" şi nemăsura "contra" tind să prefacă discuţia într-o gîlceavă pătimaşă, care mai degrabă zăpăceşte decît să lămurească.
    Din păcate, aceasta este marea problemă a lumii româneşti de azi (dincolo de cazul X sau Y): nu mai nimerim măsura şi de aceea riscăm tot timpul s-o luăm razna şi să ne învrăjbim păgubos, chiar cînd sîntem animaţi de cele mai bune intenţii.

    RăspundețiȘtergere