DE LA PETRU CERCEL LA ALEXANDRU CIORĂNESCU

SUMARUL BLOGULUI

«Ţările Române n-au fost niciodată în afara Europei şi începuturile lor dezvăluie o puternică ţinută feudală. Prin Polonia boierii avură statornice legături cu inima Europei şi pretendenţii la domnie mişunau prin Apus, avînd ca loc principal de debarcare Veneţia. Rătăcirile lui Petru Cercel, autor de versuri italiene, simbolizează această iradiaţie…» (George Călinescu)

Aventurier renascentist de stirpe valahă, fiu al lui Pătraşcu-Vodă cel Bun şi el însuşi domn al Ţării Româneşti pentru scurtă vreme (1583-1585), hălăduitor prin Italia, Franţa şi Levant, ştiutor, zice-se, de vreo 12 limbi şi cu maniere care putuseră impresiona curtea lui Henric III, cîndva model de principe al Renaşterii (cum îl prezintă Stefano Guazzo în Dialoghi piacevoli) şi un împătimit al Muzelor (cum îl prezintă genovezul Franco Sivori, ce i-a fost secretar), dar astăzi aproape ignorat în ţara lui, Petru Cercel (născut pe la 1545 şi ucis prin înec în surghiunul de la Rhodos, la 1590) supravieţuieşte literar printr-o singură compoziţie lirică ajunsă pînă la noi: o rugăciune în terţine adresată Tatălui ceresc, într-o italiană latinizantă, pe la 1579-80 (după mărturia prietenului său Francesco Pugiella), minunat tălmăcită în tinereţe, trei veacuri şi jumătate mai tîrziu, de un alt surghiunit ilustru, aristocrat nu de sînge, dar de spirit, profesorul şi scriitorul Alexandru Ciorănescu, ce odihneşte la Santa Cruz de Tenerife. Postez mai jos poemul-rugăciune al lui Petru Cercel atît în original (după cum se găsesşte în al doilea dialog – “Del prencipe della Valacchia maggiore” – din cartea citată a lui Stefano Guazzo, în ediţia veneţiană din 1586), cît şi în versiunea românească a lui Al. Ciorănescu (apărută mai întîi, cu comentarii, în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 9/1935, pp. 660-666). Cum revista Rost a dedicat numărul dublu pe lunile septembrie-octombrie a. c. regretatului Al. Ciorănescu, postez şi aici, după textul românesc al rugăciunii, scurta prezentare pe care i-am făcut-o acolo traducătorului (“Alexandru Ciorănescu: ultimul mare «român universal»”), sperînd ca întreg demersul să fie încă un prilej de conexare a cititorilor mai tineri sau mai puţin avizaţi la adevărata tradiţie creştină a poeziei noastre şi la adevărata noastră vocaţie europeană, care nu trebuie căutată în materialismul sincronic al momentului, ci în diacronia spirituală a valorilor esenţiale – adică a acelor “comori de suflet” ce nu se pot vinde şi cumpăra nici pe tot aurul din lume. (R. C.)  

RUGĂCIUNEA ITALIANĂ 

A LUI PETRU CERCEL

[textul original]

Potentissimo Dio del sommo, et imo,

     Tu che creasti il ciel, la terra, e’l mare,

     Gli angeli de la luce, et l’huom di limo.

Tu che nel ventre vergine incarnare

     Per noi volesti Padre omnipotente,

     Et nascere, et morire, et suscitare.

Tu che col proprio sangue veramente

     N’apristi il ciel, spogliasti il limbo, et poi

     Sathan legasti misero, et dolente.

Tu che con sante braccia aperte a noi

     Ancor ti mostri mansueto, et pio

     Per darne eterno ben ne i regni tuoi.

Ascolta, Padre, l’humil priego mio

     Che supplice, et diuoto a te nevegno,

     A te che ti sesti huom per far me Dio.

Con che ti pagherò mai Signor degno

     Di tanti beneficii a me largiti?

     Che guidardon potrò mai darti in pegno?

Stati sono i fauor certo infiniti

     C’hai dimostrati a me vil peccatore,

     Che mi gouerni ogn’hor, ogn’hor m’aiti.

Gemme non cerchi già d’alto valore,

     Nè perle oriental, nè gran tesoro,

     Che tu gli hai fatti, tutto è tuo Signore.

Tutte le cose da te fatte foro,

     Ne pono in terra i miseri mortali

     Pur una paglia attribuirsi a loro.

Tu con un uolger d’occhio, un mouer d’ali

     Reggi, et gouerni tutti gli elementi,

     I Cieli, e i regni ciechi et infernali,

Altro non cerchi da l’humane menti,

     Altra offerta non uuoi, ch’un cor sincero,

     A te inchinato, sol questo consenti

Et che tu sia riconosciuto il uero

     Dio d’Israel, colui che Faraone

     Sommerger fece furibundo, et fiero.

Opere cerchi sol perfette, et buone

     Et ch’ogni un lodi te che dentro uedi

     Con prouidenza l’altrui intentione.

Picciolo è il premio (oime) che tu ne chiedi

     Et se poco s’osserua, tu Signore

     Pur ne uuoi far d’eterna gloria heredi.

Grande è la tua bontà, troppo l’amore

     Che ne dimostri, ma di rado noi

     Lo conosciamo, qual più espresso errore

Di par ne và con la giustitia poi

     La tua misericordia, con cui Dio

     Ottimamente il tutto volger puoi,

Ma troppa e l’ignoranza el’fallo rio

     Nostro che consecrar ti contendiamo

     Un cor sincero humiliato, et pio;

Anzi (miseri noi) sempre pecchiamo

     Contra te grandemente alto monarca,

     E’n vanità quel che ne dai spendiamo.

Pria, Signor mio, che la tremenda Parca

     Rompa de gli anni mei lo stame frale

     Perdonami l’offesa che mi carca.

Et la misericordia tua sia tale

     Verso di me vil peccatore indegno

     Ch’io uiua teco in ciel sempre immortale.

Fammi, Signor, de la tua gratia degno

     Non mi punir secondo i falli miei

     C’hanno di remission passato il segno.

Pater peccaui, miserere mei,

     Infiamma il cor, lo spirto, et l’alma mia

     Et piacciati ch’io uenga, oue tu sei.

Tu che sei vita, ueritate, et via

     Fammi conoscer che quanto nel mondo

     Di bene haurò, per tua bontà sol fia.

Se felice farò, ricco, et giocondo

     Di stato, et di tesor, fa ch’in feruitio

     Tuo possa usarlo con timor profondo.

Et se stratio n’haurò, doglia, et suplitio

     Fammi con Giobbe patiente, et forte,

     Fammi sempre constante al tuo seruitio

Quel ch’a te piace, o, Re de l’alta Corte,

     A me gradisce, a me diletta ancora

     O sia benigna, o sia contraria forte,

Solo è l’intento mio seruir ogn’hora

     L’immensa maestà tua, Padre santo,

     Chi serue a te tutta la vita honora,

Et a la fin uola al Ciel con festa et canto.

[traducerea lui Al. Ciorănescu]

Stăpîne Domn pe-adînc şi pe văzduhuri,

     Tu, ce-ai făcut pămînt şi cer şi mare,

     Pe om din lut şi nevăzute duhuri;

Tu, care din fecioară întrupare

     Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,

     Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;

Tu, ce vărsîndu-ţi sîngele cucernic

     Ai sfărîmat a iadului tărie

     Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;

Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie

     Şi blînd te-arăţi şi milostiv cu mine,

     Spre-a-mi face raiul veşnică moşie;

Ascultă, Tată, ruga mea ce vine

     La tine arzătoare şi plecată,

     Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine.

Cum voi plăti, stăpînul meu, vreodată

     Atîtea bunuri mie hărăzite,

     Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?

Mă-nbelşugaşi cu daruri nesfîrşite,

     Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare

     M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.

Tu nu pui preţ pe-averi şi pe odoare,

     Pe perle, nici pe pietre nestemate,

     Căci tot ce e, e-al tău, Stăpîne mare.

De tine-au fost făcute-n lume toate,

     Şi omul mîrşav nici c-un pai subţire

     Să se fălească-a fi al său nu poate.

Cu o bătaie de-aripi, cu-o privire

     Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,

     Şi cerul, şi tărîmul de sub fire.

Plăcute-altfel de jertfe nu-ţi mai fură,

     Alt dar decît o inimă curată

     Şi închinată ţie cu căldură,

Şi toţi să te mărturisească, Tată,

     Drept Domn al Israelului, cel care

     L-a înecat pe Faraon odată.

Tu vrei doar fapta bună şi-nchinare.

     Şi toţi să te slujim, căci ştii în minte

     Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.

E mică plata ce ne ceri, Părinte,

     Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,

     Dar tot ne vrei moşneni ai slavei sfinte.

Prea multă dragoste şi bunătate

     Arăţi spre noi, căci cu nesocotire

     O preţuim, şi numai cu păcate

Răspundem la a ta milostivire

     Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală

     Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.

Cu multă neştiinţă şi greşală

     Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare

     O inimă plecată cu sfială,

Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare

     În faţa ta, puternice-mpărate,

     Şi-ţi risipim averea-n desfătare.

Pîn’ce Ursitele ne-nduplecate

     Vor rupe-al anilor mei fir subţire,

     Îmi iartă, Doamne, grelele păcate

Şi-atât de mare ai milostivire

     Spre mine, sluga ta cea vinovată,

     Ca să trăiesc cu tine-n nemurire.

Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,

     Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,

     Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată.

Greşit-am, Tată, milă ai de mine,

     Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,

     Şi fă să vin alăturea de tine.

Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,

     Ştiu că tot binele ce va să-mi vie

     Mi-l va trimite sfînta ta povaţă.

Ferice de voi fi şi-n bogăţie

     De stare şi avere, dă-mi putere

     Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot ţie.

Iar caznă cînd avea-voi şi durere,

     Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare

     Şi să-ţi slujesc statornic îţi voi cere.

Orice ţi-e voia, Împărate mare,

     Nespus de mult mă bucură şi-mi place,

     De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare.

Mi-e gîndul doar la slujba ce voi face

     Măriei Tale tot mereu, căci ţie

     Cel ce-ţi slujeşte va trăi în pace

Şi va zbura la cer cu bucurie.

ALEXANDRU CIORĂNESCU:

ULTIMUL MARE “ROMÂN UNIVERSAL”

            Pe 19 noiembrie 1999, puţin după împlinirea vîrstei de 88 de ani, se stingea din viaţă marele teoretician, critic şi istoric literar român din Exil Alexandru Ciorănescu, profesor la Universitatea La Laguna şi unul dintre cei mai mari comparatişti europeni din epoca postbelică. Stabilit la Tenerife, în Insulele Canare (după ce petrecuse mai mulţi ani la Paris, întîi ca oficial al Statului Român, apoi – din 1946 – ca refugiat politic), Al. Ciorănescu a lăsat în urma sa o operă imensă, deopotrivă de erudiţie şi de creaţie, fiind un adevărat fac-totum în domeniul larg al ştiinţelor umaniste.

Din vasta sa bibliografie personală se cuvin menţionate aici măcar cîteva titluri (le înşir în ordinea cronologică): monografia Alexandru Depărăţeanu din 1936 (constituind debutul său editorial în domeniul literaturii); L’Arioste en France, I-II (teza sa de doctorat, apărută întîi la Paris, în 1939, apoi reeditată la Torino, în 1963); Teatrul românesc în versuri şi isvoarele lui (Bucureşti, 1943); El barroco o el descubrimiento del drama (La Laguna, 1957; trad. rom. Gabriela Tureacu: Barocul sau descoperirea dramei, Cluj-Napoca, 1980), probabil lucrarea sa cea mai faimoasă pe plan mondial, echivalînd cu o adevărată revoluţionare a studiilor despre curentul baroc – atît ca mod de a vedea lumea, cît şi ca stil artistic şi literar; Diccionario etimológico rumano (La Laguna, 1958-1966; trad. rom. Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin: Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2002) – pînă deunăzi singurul dicţionar etimologic serios al limbii române; Bibliographie de la littérature française du XVI-e siècle (Paris, 1959); Le couteau vert (roman, Paris, 1963, sub pseudonimul Alexandre Treize; trad. rom. Ileana şi Mihai Cantuniari: Cuţitul verde, Bucureşti-Montréal, 1993); traducerea Divinei Comedii în franceză, cu introducere şi note (Lausanne, 1964, 2 vols.), considerată de unii cea mai bună versiune franceză a poemului dantesc (deşi nu este rimată); Principios de literatura comparada (La Laguna, 1964; trad. rom. Tudora Şandru Mehedinţi: Principii de literatură comparată, Bucureşti, 1997); Bibliographie de la littérature française XVII-e siècle (Paris, 1967); Colón humanista. Estudios de humanismo atlántico (Madrid, 1967), figura lui Cristofor Columb [Cristóbal Colón] fascinîndu-l de-a lungul întregii vieţi, ca şi pe bunul său prieten Vintilă Horia; Bibliographie de la littérature française du XVIII-e siècle (Paris, 1969); L’avenir du passé. Utopie et littérature (Paris, 1972; trad. rom. Ileana Cantuniari: Viitorul trecutului. Utopie şi literatură, Bucureşti, 1996); Bibliografía franco-española: 1600-1715 (Madrid, 1977); Le masque et le visage. Du baroque espagnol au classicisme française (Geneva, 1983); Amintiri fără memorie, I: 1911-1934 (Bucureşti, 1995); Care Daniel? (roman, Bucureşti, 1995). Un manuscris cu 12 povestiri scrise în franceză, Guignol triste, datat 1974, a fost tradus în româneşte şi editat de Simona Cioculescu: Paiaţă tristă, Bucureşti, 2002.

În 1991, la împlinirea vîrstei de 80 de ani, s-a editat la Madrid un volum omagial, Alexandru Cioranescu. L’homme et l’œuvre, sub egida între timp dispărutei Fundación Cultural Rumana, mai ales prin osteneala regretatului Aureliu Răuţă. Reunind semnături ilustre, româneşti şi străine, volumul rămîne de o mare valoare documentară, inclusiv sub aspect bibliografic. Între timp a apărut însă excelenta teză de doctorat a cercetătoarei Lilica Voicu-Brey, A. Cioranescu. Biografía intelectual de un comparatista (La Laguna, 2006), şi în româneşte, de aceeaşi autoare, volumul Alexandru Ciorănescu. Bibliografie: 1930-2010 (Tîrgovişte, 2009).

În ultimii ani ai vieţii, Al. Ciorănescu a făcut mai multe vizite în România (redescoperindu-şi cu emoţie locul natal – com. Moroeni, jud. Dîmboviţa), unde a publicat volume inedite de beletristică şi memorialistică şi a acordat numeroase interviuri (cf., între altele, Crisula Ştefănescu, Între admiraţie şi iubire. De vorbă cu Alexandru Ciorănescu, Bucureşti, 2000), inclusiv televizate. A participat cu destulă regularitate la manifestările culturale importante ale Exilului românesc (a fost, din 1987, membru de onoare al Academiei Româno-Americane din California şi, din 1988, membru fondator al Fundaţiei Culturale Române de la Madrid) şi a scris în presa românească din străinătate (Limite, Ethos, Revista Scriitorilor Români, Apoziţia etc.), de pe poziţii moderate de dreapta (a fost un anticomunist convins, dar nu un împătimit al luptelor politice).

Prin Alexandru Ciorănescu s-a strămutat la cele veşnice, în pragul noului veac şi mileniu, ultimul mare “român universal” al strălucitei generaţii interbelice; cu el – chiar dacă mai puţin cunoscut pe acasă – se încheia un grandios capitol de cultură românească în exil (marcat de personalităţi precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu, Bazil Munteanu, Ştefan Lupaşcu, Sergiu Celibidache etc.), faţă de care generaţiile noi ar trebui să resimtă o mare şi smerită responsabilitate, precum şi un imbold spre adevărata vrednicie creatoare – singura care ne poate legitima durabil pretenţiile de europenitate.

Răzvan CODRESCU

O carte recentă despre Al. Ciorănescu 

 UPDATE 28.01.2011

Îmi cer scuze că în varianta iniţială  a textului de mai sus am colportat informaţia greşită, perpetuată din însemnările memorialistice ale lui Alexandru Busuioceanu (şi preluată şi de Wikipedia,  ca şi de dl Florin Manolescu în Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, p.  170) că Al. Ciorănescu ar fi scris şi publicat în 1953, sub pseudonimul José Domingo, placheta de versuri Visión desperada (sic). Atenţionat de d-na Lilica Voicu-Brey (căreia îi mulţumesc şi pe această cale) că informaţia respectivă nu se verifică, am investigat şi iată ce am găsit în Diccionario bibliográfico de la poesía española de Ángel Pariente (103): "Domingo, José (Valencia, 1913 – Barcelona, 1975). Libros de poesía: Visión desesperada, Santa Cruz de Tenerife, Goya, 1953; Huellas del tiempo, Santa Cruz de Tenerife, Goya, 1955 (edición no venal de 50 ejemplares); Tierra nuestra, B., Col. El Bardo, 1966". Deci José Domingo nu este Al. Ciorănescu, Visión desperada  este desigur Visión desesperada, iar locul apariţiei respective nu este Madrid, ci Santa Cruz de Tenerife. Plachetele de versuri care-i aparţin sigur lui Al. Ciorănescu sînt Atlantic (Santa Cruz de Tenerife, 1950) şi Biografie pentru rîndunele (Santa Cruz de Tenerife, 1952), ambele semnate Mihai Tăcutu. Avînd în vedere că la editura-tipografie Goya, din Canare, Al. Ciorănescu a fost asociat, se poate spune că el a fost editorul lui José Domingo. O legătură există, prin urmare, şi poate că ea explică în parte confuzia lui Al. Busuioceanu.
 
O problemă este şi cu data morţii lui Al. Ciorănescu. În Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989 (Ed. Compania, Bucureşti, 2003, p. 168), ca şi pe Wikipedia, este indicată data de 25 noiembrie (pe care şi eu am colportat-o iniţial). În Dicţionarul general al literaturii române: C/D (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, p. 263, sub egida Academiei Române), autorul articolului (Nicolae Florescu) indică data de 20 noiembrie. Iată însă că d-na Lilica Voicu-Brey, autoarea amplei monografii A. Cioranescu. Biografía intelectual de un comparatista (Instituto de Estudios Canarios, La Laguna-Tenerife, 2006), îmi atrage atenţia prin e-mail: "Ciorănescu a murit pe 19 noiembrie 1999, într-o sală, stând cuminte pe scaun, aşteptând ca medicul să-l cheme în cabinet. Nu ştiu exact cauza morţii. Ştiu doar că avea un Alzheimer galopant. În ultimul an de viaţă uitase limba lui Dante şi pe cea a lui Montaigne, vorbea numai româneşte şi vorbea mai ales de Iorga". Am făcut în text cuvenita îndreptare.