ULTIMA CUVÎNTARE PUBLICĂ A PĂRINTELUI CALCIU

SUMARUL BLOGULUI

La Editura Christiana din Bucureşti a apărut cartea de debut a judecătorului şi teologului Lucian D. Popescu, intitulată Introducere în omiletica părintelui Gheorghe Calciu (Col. „Cruciaţii secolului XX”). Ucenic apropiat al părintelui (pe care l-a cunoscut în urmă cu aproape trei decenii), autorul se referă cu precădere la predicile adresate tinerilor, de la cele Şapte cuvinte către tineri din 1978 (care i-au adus 5 ani de închisoare şi exilul) pînă la ultima cuvîntare publică, ţinută la Cluj în toamna lui 2006, la solicitarea filialei locale a A.S.C.O.R., şi avînd ca temă rugăciunea. Acest cuvînt testamentar a fost înregistrat şi apoi transcris de pe bandă chiar de către autorul cărţii (care-l şi reproduce în Addenda, cu prezentarea întregului context). Textul a mai apărut în micul volum colectiv Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, scos în 2007 tot de către Editura Christiana, dar celor care n-au ajuns să-l citească acolo li-l ofer postat şi aici (ca „arvună” pentru lectura integrală a Introducerii... ieşite de sub tipar). (R. C.)

“ŞI NU S-A RĂNIT DE PIATRĂ PICIORUL MEU...”

(Cuvînt practic şi mărturisitor despre rugăciune)

În toamna lui 2006, anul trecerii sale la Domnul, călătorind prin Duhul României, cum îi plăcea să spună, părintele Calciu a mers şi la Cluj, ca de obicei, pentru a se întîlni cu Mitropolitul Bartolomeu Anania şi cu profesorul Raul Volcinschi. Cu fiecare avea o afinitate specială.

Vedea în arhiereu o putere şi un chip prin care dreptatea hotărniceşte cele îngăduite de celelalte, o piatră de hat aşezată de sus pentru rînduiala sobornicească. Se întîlneau un ierarh şi un preot, doi fraţi de cruce, doi nevinovaţi ieşiţi din închisorile comuniste, doi înţelepţi pe care cetatea nu mai îndrăznea să îi prigonească, dar pe care veacul încă îi mai privea pieziş.

Fostul universitar Raul Volcinschi este unul dintre cei care, la fel ca părintele Calciu, s-a întors în puşcăriile comuniste şi după 1964. Vorbitor de limbi slave, germanice, latine, dar şi de maghiară, doctor în Ştiinţe Economice şi licenţiat în Drept, fermecător povestitor şi neîncetat „uneltitor” pînă astăzi, într-o altă lume diplomat sau, poate, agent secret, profesorul Volcinschi are o statură care te ispiteşte să visezi că, de nu ar fost închis 16 ani, vîndut poterei uneori de năimiţi, alteori de imbecili, ar fi mutat împreună cu unii (ca, bunăoară, Ion Gavrilă Ogoranu) făgaşul istoriei româneşti mai departe de fatidica stîngă a sinuciderii naţionale. Venirea părintelui Calciu îi prilejuia anual identificarea unui punct de sprijin pe care cîte un amplu mecanism, nu definitiv pus la punct, ar fi putut întemeia o importantă răsturnare. Iar părintele nu se eschiva niciodată, căci se îndătinase, în iubirea sa, să îşi pună pentru prieteni, dacă s-ar fi cerut, însăşi viaţa.

Părintele Calciu s-a însoţit în această ultimă preumblare prin ţară cu prietenii săi cei mai apropiaţi, Demostene Andronescu, gazda lui bucureşteană de totdeauna, şi Marcel Petrişor, prieten la rău şi – cît a fost dat – şi la bine, pe o cale întortocheată şi amar despicată, ce începuse în Casimca Jilavei şi care, iată, refuza să se domolească. Iar acum părintele ducea în măruntaie o povară pe care nici măcar aceştia nu izbuteau să o cîntărească bine...

Drumul oarecum lung, de la Mănăstirea Petru-Vodă, parcurs în cîteva ore, pe şosele deloc line, s-a făcut adaos acelei osteneli a trupului. Au fost poftiţi cu toţii să prînzească în palatul mitropolitan. Cei patru s-au bucurat împreună, discuţia fiind călăuzită de gazdă, aşa cum se potrivea rangului, dar şi temperamentului său. Mai apoi, în odăile pregătite din vreme, părintele s-a odihnit spre a conferenţia, după cum se stabilise, la 7 seara.

Fusese invitat de studenţii ortodocşi clujeni, iar el primise ca întotdeauna, făgăduind a le vorbi despre „Biserică, ierarhie şi problemele spirituale ale credinciosului”.

În urmă cu cîţiva ani îi spusese lui Marcel Petrişor, adăugînd cu smerenie că lucrul se petrecea probabil din pricina bătrîneţii, că inima şi raţiunea lui nu mai socotesc credinţa ca fiind cea mai importantă, ci dragostea. Or, acestea nu erau la el vorbe sunătoare, teorii, literaturizare şi nici măcar, după cum presupunea, slăbiciune. Era mărturisirea prefacerii mistice a unui om a cărui nădejde îl mîntuise din capcana dementă şi, părelnic, fără izbăvire a “reeducării”, iar a cărui credinţă descuiase inimi de posedaţi, gardieni ori ucigaşi, şi, în cele din urmă, slobozise porţile puşcăriei.

Ultimii ani ai vieţii, cu toate încercările lor, de acum într-un registru complet diferit, a căror măsură o va fi ştiut doar el şi bunul Dumnezeu, au fost primiţi de părintele Calciu întru dragoste. În toate gesturile şi faptele sale s-au putut vedea bunăvoirea, cuviinţa, bucuria de adevăr, răbdarea, nădejdea, căci nu s-a trufit, nu a căutat ale sale şi nu a gîndit răul. Dragostea sa nu a căzut niciodată.

În acest mai larg context, determinat de o condiţie trupească mai recentă şi de una duhovnicească ce împlinea întreaga viaţă, se va înţelege de ce-a ales să vorbească în cele din urmă, de fapt, despre rugăciune. În acelaşi fel, oarecum neaşteptat, o făcuse şi în urmă cu vreo trei ani, cînd s-a aflat la Casa Pogor, în Iaşi, pentru a răspunde chemării de a conferenţia, alături de doi prieteni (Marcel Petrişor şi Răzvan Codrescu), despre “Biserică şi naţiune” (sub egida Asociaţiei ROST, întemeiată de Claudiu Târziu şi căruia părintele Calciu i-a fost preşedinte de onoare). A luat cuvîntul ultimul, anunţînd din capul locului devierea temei către... “Rugăciunea pioasă”. Ştia că va fi un lucru spre surprinderea celor exasperaţi de “internaţionalismele” vechi şi noi, ateiste ori ecumeniste, şi care veniseră acolo pentru o lămurită expunere naţional-creştină. De altfel, după ce el a încheiat, cineva (în care cele auzite, filtrate prin reziduurile aşteptărilor de care am pomenit, se transformaseră într-un soi de pesimism) a întrebat: “Dar pentru naţiunea română şi pentru ţară nu se mai poate face nimic?!”. Iar el a răspuns: “Să vă rugaţi şi poate că Dumnezeu o să rînduiască mîntuirea lor!”.

În amfiteatru, la Cluj, după o împreună rugăciune, a citit mai întîi un document pe care Biserica Ortodoxă Antiohiană din America îl emisese privitor la rolul episcopului în Biserica Ortodoxă. Un text lămuritor, mai cu seamă o întemeiere duhovnicească, însă spre a rostui premisele unei îndreptări canonice şi publice a episcopatului. Textul limpezea că episcopul nu este un ales al poporului, ci este pus de Duhul Sfînt, într o Ortodoxie ce nu este organ democratic, ci ierarhic. Astfel că nimeni nu are voie să se ridice împotriva unui episcop cîtă vreme el nu săvîrşeşte nici o abatere de la dreapta credinţă. Episcopul se supune dogmelor credinţei şi moralei Bisericii, iar dacă le încalcă, poate fi depus de un sinod legal constituit. Episcopul este capul unei comunităţi, al unui trup, şi el a fost sfinţit ca să ocîrmuiască. Această treaptă există prin voia lui Iisus Hristos, iar episcopul, fiind cap al Bisericii, este icoana Domnului.

Apoi a fost cuvîntul său propriu-zis. Îl voi reproduce pe de-a-ntregul în cele ce urmează, cu foarte puţine alterări, inerente transcrierii. Pentru cei care îl ştiau, părintele Calciu era, cu siguranţă, slăbit. Dar a fost miezos, ca de fiecare dată, şi însufleţitor, ba chiar mai mult decît atît, aşa cum se va vedea. Cuvîntul lui nu a durat mai mult de o jumătate de oră, după care, deşi obosit, a răspuns iscodirilor, inevitabil inegale, ale auditoriului.

Această zi – 10 octombrie 2006 – a fost ultima dată cînd părintele Calciu a vorbit într-o adunare, fiindu-i cu neputinţă să mai ajungă la Timişoara, la alt arhiereu şi la alţi tineri, căci imediat, în chiar aceeaşi seară, starea trupului său s-a înrăutăţit foarte. A adăstat la jumătatea drumului, în Munţii Apuseni, două nopţi, în casa părintească a lui Marcel Petrişor, şi apoi a fost nevoit să se întoarcă la Bucureşti.

După exact şase săptămîni din ziua ultimei cuvîntări către tineri, parcă soroc de postire legiuită şi de canon, părintele Calciu, din veşnic luptător, s-a făcut veşnic biruitor.

Citirea acestui text trebuie făcută nu doar cu luare a-minte, cît mai ales cu luare a-inimă, căci rostirea părintelui Calciu este, pe cît de mult o omilie, tot pe atît şi o spovadă...

Ceea ce vreau să vă spun acum este o problemă a rugăciunii pioase.

Nu îmi plac definiţiile. Dar rugăciunea este fără îndoială o lucrare pornind de la Dumnezeu şi care se întoarce la Dumnezeu. Duhul rugăciunii este un dar pe care Duhul Sfînt îl pune în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin. Ne face mai activi sau mai puţin activi. Şi în acelaşi timp rupe o barieră care se pune între noi şi Dumnezeu.

În încercarea de a te ruga se întîmplă întotdeauna o interferenţă a voinţei divine cu voinţa umană. Să ştiţi că niciodată o rugăciune nu se face fără stăruinţă şi fără pietate. Eu nu sînt pietist, dar vreau să vă spun că fără voinţa lui Dumnezeu nu am fi în stare să ne rugăm nici măcar Tatăl nostru. Pentru că, în momentul în care ne apucăm să ne rugăm, o mie de demoni ne asaltează.

Cînd eram copil, mama ne ducea la biserică. Noi eram unsprezece copii şi ea ne ducea la biserică şi, copii fiind, îi spuneam mamei că ne dor picioarele, că vrem să ieşim afară. Şi mama ne spunea: “Măi, voi nu ştiţi ce înseamnă rugăciunea şi nu ştiţi să vă rugaţi lui Hristos, dar durerea picioarelor voastre este rugăciunea voastră către Dumnezeu”.

Într-un sat era o crîşmă şi oamenii beau, adică bărbaţii, că pe vremea aceea nu mergeau femeile la crîşmă... Acuma mai merg... Acolo oamenii beau şi înjurau şi se băteau, iar în toată crîşma era un singur demon, unul dintre cei mai mici, care stătea şi dormea pe tejghea, pentru că nu avea ce face. Iar în satul acela era o femeie văduvă, cu şapte copii, şi toţi se rugau seara. Şi împrejurul casei era o legiune de draci...

Să ştiţi, fraţilor, ca şi în jurul bisericilor noastre mari legiuni de draci se învîrtesc, încercînd să rupă pe cineva. Pentru că unde să se ducă demonul să lucreze? La discotecă, la crîşmă, pe plajă? N-are ce face acolo. Duhurile rele lucrează acolo fără osteneală multă. Însă în biserică este credinţa cea adevărată, rugăciunea cea adevărată, pe care noi o practicăm, pe cît ne stă în putinţă, şi demonii ne înconjoară din toate părţile şi lovesc acolo unde este mai mare sensibilitatea noastră spirituală. Pentru că strecoară îndoiala, pentru că strecoară gîndul că degeaba te rogi, pentru că strecoară gîndul că ai ceva mai bun de făcut, sau îţi strecoară gîndul că rugăciunea aceasta nu va fi ascultată. Dar, dacă stăruim, situaţia se schimbă.

Cînd am intrat în închisoare ştiam puţine lucruri despre credinţă, foarte puţine. Cînd am intrat la Medicină, ştiam anumite lucruri despre rugăciune, dar venind la Bucureşti, am asistat la începuturile Rugului Aprins, o organizaţie de rugăciune şi de credinţă pe care o făcuseră Sandu Tudor [viitorul ieroschimonah Daniil de la Rarău, mort în temniţa comunistă de la Aiud – n. n.], Părintele Stăniloae, Părintele Ghiuş, Părintele Băbuş, [Alexandru “Codin”] Mironescu, o serie întreagă de laici şi de clerici care au făcut cicluri de rugăciuni şi de predici, vorbind despre perlele deşertului, şi am rămas surprins cîte adîncuri ascunde rugăciunea, ce adînc duhovnicesc se găseşte în ea şi cît de mult ne putem noi transpune în rugăciune, pentru a face din rugăciunea noastră o rugăciune adevărată. Toate aceste figuri sînt figuri extraordinare ale Bisericii noastre, care, în decursul timpului, au murit, dar au lăsat în urma lor o dîră luminoasă şi mulţi dintre noi urmăm această linie pe care părinţii noştri din ţară ne-au trasat-o atunci. Acolo am învăţat foarte multe lucruri. Şi din ce în ce m-am adîncit, pînă cînd în 1948 am fost arestat, iar cînd am ajuns în închisoare, într-adevăr am simţit că rugăciunea lucrează.

Am stat în închisoare cu diverşi oameni politici, cu diverşi ierarhi, cu diverşi preoţi buni, cu călugări, şi am înţeles ca rugăciunea este strădanie. Foarte mare strădanie.

În momentul rugăciunii, în momentul cînd te aşezi la rugăciune, diavolii te atacă şi, după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, el, diavolul, îţi pune în minte tot felul de gînduri. Gînduri lumeşti. Tot felul de gînduri neimportante. Pînă şi curiozitatea de a şti cît e ceasul lucrează în mintea ta. Pînă şi curiozitatea de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acţiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.

Părintele Porfirie spune că aceste gînduri care ne vin nouă în minte în timp ce ne rugăm sînt ca nişte avioane. Le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot, aşa, fără insistenţă puternică, şi creşte, şi creşte, şi creşte, şi cînd ajung deasupra capului tău, te copleşesc cu zgomotul lor, şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu asemenea gînduri, ele fac din inima ta aeroport. Mă întreabă unii credincioşi cum să facă să lupte împotriva gîndurilor omeneşti care vin în minte cînd se roagă. Primul lucru este să nu le dai atenţie. Adică să le laşi să treacă peste capul tău. Al doilea lucru este să chemi ajutorul lui Dumnezeu şi al îngerului păzitor. Şi al treilea lucru este să nu deschizi inima ta pentru o conversaţie cu gîndurile rele. Pentru că demonul este mai puternic decît noi.

În primul rînd, trebuie să ne rugăm cu pietate şi cu umilinţă. Citind rugăciunile de spovedanie scrise de Sfîntul Ioan Gură de Aur, de Sfîntul Simeon Noul Teolog, de alţi Sfinţi ai Bisericii noastre, extraordinari, pe care ne-am învăţat să ni-i facem modele, vedem că înşişi acei părinţii îmbunătăţiţi mărturisesc ispitele pe care le-au suferit, gînduri necuvioase, răutăţi, explicaţii raţionale date rugăciunii. Iată ce spune Sfîntul Simion Metafrastul: “Căci ce rău n-am săvîrşit? Ce păcat n-am făcut?”. Cînd citesc rugăciunile dinaintea spovedaniei şi împărtăşaniei, mă gîndesc cîte răutăţi nu am făcut în viaţa mea. Dacă un sfînt precum cei care au scris aceste rugăciuni, Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Simion Metafrastul, a fost ispitit, cum să nu fiu eu ispitit? Dacă un sfînt spune că a rostit vorbe deşarte şi a săvîrşit beţie, lăcomia pîntecelui, pizmă, iubire de avuţie, cum să fie oare gîndurile mele? Însă tot Sfîntul Simion Metafrastul mai zice: “Ştii mulţimea răutăţilor mele. Dară şi credinţa mea o ştii”. Iar aceasta este o mare consolare. Pentru că Dumnezeu nu ia în seamă numai rugăciunea mea efectivă, ci şi strădania mea.

Diavolul turbează atunci cînd cineva se roagă. Aşa se explică de ce sîntem aşa de atacaţi atunci cînd ne rugăm. Este o armată de demoni care ne aduc toate gîndurile acestea josnice. Ele nu sînt răutăţi mari, dar este de ajuns că aceste gînduri omeneşti se interpun şi ne despart de Dumnezeu. Gîndurile te împresoară, amintirile îţi răpesc liniştea, lucruri fără importanţă îţi vin în minte.

Îndată ce ţi-ai pregătit inima şi ţi-ai curăţit mintea de grijile zilei, pe care oricum nu le poţi birui de tot, veghează şi vezi din care parte vine diavolul. În clipa aceea, îngerul de rugăciune care te veghează vine de-a dreapta ta, iar diavolul de rugăciune care te veghează, de-a stînga ta. Diavolul de rugăciune încearcă să te ia de la rugăciune, să rupă relaţia ta cu Dumnezeu, iar îngerul îţi pune în inimă gînduri curate, îţi sprijină mintea, raţiunea bună, ca să te opui tuturor influenţelor rele şi ca să faci o rugăciune cu adevărat bună.

Părintele Roman Braga spune că, atunci cînd te aşezi la rugăciune, trebuie să goleşti mintea ta de orice imagini şi nici în timpul rugăciunii să nu îţi închipui nimic, pentru că Dumnezeu va pune în mintea ta golită de imagini Duhul Său cel Sfînt şi te va umple de prezenţa Sa.

Mărturisesc că şi eu am încercat să fac aşa, adică să-mi golesc mintea de tot ceea ce constituie lumea aceasta şi relaţia mea cu lumea aceasta materială, dar n-am reuşit întotdeauna. Sînt clipe în care reuşesc. Sînt clipe în care mă înalţ deasupra acestor imagini, dar această ridicare durează puţin, din cauza neputinţei mele.

De aceea, eu cred că, fiind carne şi suflet, fiind trup şi minte, avem nevoie de nişte trepte. Avem nevoie să ne agăţăm partea raţională din noi, partea imaginativă din noi, de ceea ce vedem în faţă, şi în special de icoană. Icoana este cea care face prima treaptă în ridicarea noastră în domeniul spiritului. Este bine ca, dacă ai în faţa ta o icoană, să-ţi fixezi antenţia ta asupra icoanei. Să faci din Sfîntul pe care îl reprezintă o legătură între tine şi Dumnezeu. După aceea poţi să îţi închipui viaţa Sfîntului, să vezi minunile pe care le-a făcut, să vezi ajutorul pe care ţi l-a dat în alte împrejurări, să vezi prezenţa lui în icoană, sau în moaşte, sau în sufletul tău. În felul acesta depăşeşti şi al doilea stadiu. Al treilea stadiu este acela în care în mintea ta imaginile acestea nu mai lucrează, ci totul vine de la Dumnezeu, prin umplerea spaţiului duhovnicesc cu prezenţa lui Dumnezeu în sufletul tău.

Dacă te rogi cu voce tare, pentru că de multe ori ne rugăm cu voce tare, pentru că ne putem concentra mai mult, să nu te laşi răpit nici de rezonanţa cuvintelor, nici de fraza frumoasă, căci unele rugăciuni sînt foarte frumoase. Să nu te laşi ispitit de „estetică”. Mi-aduc aminte că prima dată cînd am citit Acatistul Rugului Aprins [Daniil Sandu Tudor: Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu], nu am înţeles nimic. Aşa de frumos suna Acatistul Rugului Aprins, aşa de extraordinar de teologic suna, încît n-am rămas decît cu... o idee de frumos. Dar şi asta a fost bună. Pentru că prin frumosul mistic, Dumnezeu a lucrat în noi.

În general, dacă ne rugăm fără cuvinte, numai cu gîndul, există un decalaj între mintea mea şi rostirea cuvintelor. Medicii zic aşa: că în momentul cînd spun ceva în gînd, de exemplu Tatăl nostru, spun dintr-o răsuflare, dar epiglota, organele mele fonetice, lucrează mai încet. Se face un decalaj între gîndul meu şi rugăciunea propriu-zisă. De aceea, chiar dacă te rogi în gînd, şi rosteşti în gînd cuvintele chiar incomplete, este bine să realizezi o rezonanţă între cuvînt şi gînd. Altfel imaginea se dublează. O dată prin gînd şi o dată prin tentativa epiglotei, care face o mişcare foarte mică, dar are o inerţie. Şi rămîi în urmă şi pierzi concordanţa între gînd şi rostirea rugăciunii.

Dacă mintea te părăseşte în timpul rugăciunii, ducîndu-se cine ştie pe unde, întoarce-o înapoi. Încearcă să-ţi întăreşti atenţia. Şi îngerul rugăciunii îţi spune nu doar că ai pierdut rugăciunea, ci şi locul exact unde ai pierdut-o. Dacă această întrerupere a rugăciunii este o obişnuinţă, atunci îngerul nu îţi mai poate spune. Pierzi şi recîştigi, pierzi şi recîştigi, şi nu avansezi decît foarte puţin. Dar dacă ai o atenţie, o trezvie a gîndului, a minţii şi inimii tale, atunci într-adevăr îngerul îţi aminteşte unde ai pierdut dulceaţa rugăciunii.

Sînt nişte mici exerciţii care îţi recheamă înapoi gîndul. De exemplu, cînd te aşezi în genunchi, prin aplecarea genunchilor toată fiinţa ta s-a angajat în rugăciune. Simpla unire a palmelor tale te angajează din nou în rugăciune. Semnul crucii sau cel mai mic gest contribuie la chemarea înapoi a rugăciunii. În felul acesta, cu gesturi mici şi nespectaculoase, putem face ca îngerul să ne aducă înapoi rugăciunea şi să mergem mai departe cu ea.

Sînt persoane care încearcă să înlocuiască rugăciunea cu rugăciunea inimii. Cred că asta este pentru cei mai avansaţi. Am fost la Essex, în Anglia, unde ei practicau rugăciunea inimii. În cerc şi adeseori înlocuiau vecernia cu rugăciunea inimii şi, în cerc, era un cerc de călugări şi de călugăriţe, fiecare spunea de o sută de ori rugăciunea inimii. Întîi unul, apoi altul, apoi altul... Mi se părea că e un fel de contabilitate. Fiecare îşi număra de cîte ori a spus rugăciunea. Părea o contabilitate pe care o ţineai lui Dumnezeu...

Problema este aşa, fraţilor. Toate rugăciunile încep cu rugăciunile numite începătoare, cu Trisaghionul, Împărate ceresc..., Sfinte Dumnezeule..., Preasfîntă Treime..., Tatăl nostru..., Crezul, Psalmul 50, apoi rugăciunile către Maica Domnului. Acestea sînt rugăciunile de bază. Fără acestea degeaba intri în rugăciune, chiar dacă eşti un avansat, ca sfinţii părinţi de la Sfîntul Munte, nu ca noi. Trebuie să-ţi pregăteşti inima ta pentru rugăciunea cea mare. Prima rugăciune este către Sfîntul Duh, apoi către Sfînta Treime, apoi către Dumnezeu Tatăl – şi aşa mai departe. Toate au o destinaţie precisă. Adeseori îi întrebam pe copiii de la Seminar, unde eram profesor, cui este închinat Împărate ceresc... Nu ştiau. Toţi făceau rugăciunile, dar nu ştiau Cui se adresează!

Aşa că este bine să începeţi cu rugăciunile începătoare şi apoi să avansaţi. Chiar dacă spuneţi numai rugăciunile începătoare. Încă o dată, şi încă o dată, şi de zece ori, şi de o sută de ori. Cu timpul, rugăciunea lucrează în inima noastră şi o reface, ca să mergem pe linia cea adevărată a rugăciunii. De acolo poţi să faci rugăciunea inimii, poţi să rosteşti alte rugăciuni. Dar cred că rugăciunea inimii, spusă noaptea, este o lucrare a Sfîntului Duh, care lucrează în inima noastră şi pe care trebuie să o săvîrşim cu toată pietatea.

Cînd am intrat a doua oară în închisoare, intrasem în preoţie din '72 pînă în '78. În '78 am fost scos din şcoală, din învăţămînt, din Biserică, aşa că am fost dat, am fost livrat Securităţii, fără nici o protecţie eclezială. Nu mai aveam Biserică, nu mai aveam şcoală, nu mai aveam protecţie de nicăieri, nici un arhiereu nu şi asuma răspunderea pentru mine şi am simţit că sînt pierdut. Am fost arestat şi pus în închisoare. Multă vreme făcusem rugăciuni cu elevii mei de la Seminar. Ne întîlneam seara, citeam un text din Biblie, rosteam nişte rugăciuni. Dacă Dumnezeu punea în gura cuiva lucruri noi, cuvînt pentru explicarea textului biblic citit, îşi spunea cuvîntul; dacă nu, plecam fiecare acasă, gîndindu-ne la ce ar fi trebuit să facem acolo. Şi ajunsesem să cred că ştiu cu adevărat să mă rog...

Am ajuns în închisoare şi am văzut că nu ştiam să mă rog. Pentru că trăiam într-o atmosferă de spaimă în închisoare. Eram totdeauna tulburat. Cînd mă rugam, gardienii mă tulburau sau chiar mă băteau, ca să încetez rugăciunea, şi nu reuşeam să depăşesc această încrîncenare din mine. Nu reuşeam să-mi fac rugăciunea mea. Nu reuşeam să zic: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Nici atît nu reuşeam... Era o încrîncenare în mine... Şi mi-am adus aminte atunci de ceea ce spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul despre rugăciune şi, într-adevăr, veneam cu rugăciunea... Cu rugăciunea adîncă, aşa... Încercam să-mi golesc mintea de toate răutăţile, de tot ce era rău în mine, de tot răul ce venea din afară, şi ajungeam pînă la un moment dat, şi acolo se deschidea o prăpastie... O prăpastie îngrozitoare... Nu ştiam ce e acolo. Era îngrozitor şi mă trăgeam speriat înapoi. Pînă cînd, la un moment dat, am ajuns să mă arunc în prăpastie şi, aşa cum diavolul I-a spus lui Iisus că Dumnezeu va trimite îngerii Săi pentru ca să nu se lovească de piatră piciorul Lui, aşa s-a întîmplat şi cu mine. Dumnezeu a trimis îngerul care m-a salvat, şi nu s-a rănit de piatră piciorul meu...

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

(a consemnat Lucian D. Popescu)

 

 

(Cele două fotografii de la Cluj - una de la întîlnirea cu Înaltul Bartolomeu, cealaltă de la conferinţa din seara de 10 octombrie - au fost realizate chiar de către autorul prezentării.)