Pagini

miercuri, februarie 24, 2010

LA ANIVERSAREA LUI RADU GYR (1905-1975)

SUMARUL BLOGULUI



Anul acesta se împlinesc 105 de ani de la naşterea (2 martie 1905, Cîmpulung Muscel) şi 35 de ani de la moartea (29 aprilie 1975, Bucureşti) lui Radu Gyr (pe numele adevărat Radu Demetrescu, fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu), rapsodul aproape legendar al “sfintei tinereţi legionare” [1] şi (des)cîntătorul crucificat al temniţelor comuniste, una dintre figurile umane şi artistice cele mai complexe şi mai mucenicite ale istoriei noastre contemporane. Cum lumea românească postcomunistă nu s-a învrednicit să-i cinstească memoria pe măsură, iar leneşa cultură a începutului de veac şi de mileniu n-a catadicsit să-i restituie integral şi profesional opera poetică, dramatică şi eseistică (singurele eforturi constante în acest sens fiind cele ale admirabilei sale fiice, d-na Simona Popa, care nu poate suplini însă de una singură absenţa de la datorie a specialiştilor istoriei şi criticii literare), marele poet a rămas, pentru publicul mai larg, într-un nemeritat con de umbră, cum tinde să rămînă şi o mare parte a istoriei noastre recente...


POEZIA LUI RADU GYR
SAU TESTAMENTUL UNEI GENERAŢII


Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere şi conferenţiar universitar (din acea şcoală clasicizantă – adeseori pe nedrept hulită – a totuşi ingeniosului teoretician şi critic literar Mihail Dragomirescu [2]), de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române, comandant legionar şi director general al teatrelor în timpul scurtei şi nefericitei guvernări legionare [3], Radu Gyr a împărtăşit crezul şi prigoana camarazilor săi sub toate cele trei regimuri de dictatură (dar mai ales sub cel comunist), însumînd 20 de ani de detenţie politică (la care se adaugă şi trimiterea sa abuzivă pe frontul din Est, de unde s-a şi întors rănit şi infirm [4]).
A debutat absolut la 14 ani, cu poemul dramatic “În munţi”, publicat în revista Liceului “Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, debutează editorial în 1924, cu volumul Linişti de schituri, în ton mai degrabă elegiac:

Călugăriţe albe din linişti vechi de schituri,
Atîta de tăcute şi-atît de reci păreţi
În serile chiliei cu mohorîţi pereţi,
Cînd tînga vi se-ncuie în cărţile cu mituri…

Poezia lui de tinereţe, desigur inegală, marcată de ispitele ultimelor tonuri ale simbolismului, dar şi de cele ale temerităţilor verbale şi prozodice argheziene, este puternic adăpată la izvoare folclorice şi păscută de un anume manierism (unii i-au zis chiar “gongorism”), îndărătul căruia se simte însă constant talentul în căutare al unui poet de excepţie. Despre această primă fază a poeziei lui Radu Gyr, George Călinescu notează în 1941, în Istoria… sa (ed. Al Piru – p. 868), nu prea convins: “Sînt multe versuri frumoase în poezia lui Radu Gyr”, evocator liric “al Oltului zgomotos vitalist”, oarecum dezlînat şi redundant, “gata de a luneca pe panta preţiozităţii”, găsind totuşi uneori tonul unei “remarcabile lirici chiuitoare” (O-he! Toamnă nouă cu sclipăt,/ primeşte-mă-n tine cu chiot şi ţipăt!...). Criticul evită să se refere la ipostaza lui Radu Gyr de “bard al Legiunii”, dar pare să facă discret aluzie la ea atunci cînd vorbeşte de un anume “abuz de vociferaţie”. Probabil că paginile cele mai pertinente despre creaţia lui Radu Gyr de pînă-n anii războiului sînt cele pe care i le dedică, fără idiosincrazii ideologice, Ovidiu Papadima (pe atunci cronicarul literar al revistei Gândirea) în volumul Creatorii şi lumea lor (1943, încă nereeditat).
Pînă în 1944 Radu Gyr a mai publicat următoarele volume de versuri: Plînge Strîmbă-Lemne (1927), Cerbul de lumină (1928), Stele pentru leagăn (1936), Cununi uscate (1938), Corabia cu tufănici (poem dramatic – “comedie vegetală”, 1939), Poeme de război (1942), Balade (1943), precum şi o serie de poveşti versificate. A publicat, de asemenea, trei interesante studii critice (la origine – sau ulterior – cursuri universitare): despre Învierea lui Lev Tolstoi (1927), despre eposul sîrbesc (1936, în colaborare cu folcloristul Anton Balotă) şi despre evoluţia criticii estetice şi curentele de avangardă (1937 – privind avangardismul ca pe o afacere pur evreiască [5]). Sub formă de broşuri, i-au apărut în epocă şi o seamă de conferinţe (ca Studenţimea şi idealul spiritual sau Femeia în eroismul spiritual, moral şi naţional). A colaborat la numeroase publicaţii ale vremii, printre care Gândirea, Ramuri, Universul literar, Convorbiri literare, Adevărul literar şi artistic, Viaţa literară, Vremea, Revista Fundaţiilor Regale, Falanga, Calendarul, Curentul, Cuvântul, Axa, Iconar, Porunca vremii, Sfarmă-Piatră, Buna Vestire etc.
În 1938-39 a fost internat şi el în lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc (via Tismana), de unde a lăsat o relatare de mare valoare documentară (“Suferinţă, jertfă şi cîntec”). În acelaşi lagăr au fost internaţi, printre alţii, Nae Ionescu [6], Mircea Eliade, Iordache Nicoară sau Ion Mânzatu, iar o vreme (pînă ce au fost parte eliberaţi, parte strămutaţi în alte lagăre, mai ales la Rîmnicu Sărat) şi alte figuri ilustre ale Legiunii: Gh. Clime, Neculai Totu, Bănică Dobre, prinţul Al. Cantacuzino, Vasile Christescu, Mihail Polihroniade, Victor Puiu Gârcineanu, Ilie Gârneaţă, Vasile Iaşinschi, Mile Lefter etc. Dacă unii, între care şi Radu Gyr însuşi, au avut şansa să scape pe parcurs, majoritatea covîrşitoare a celorlalţi au fost împuşcaţi în cumplitul măcel din noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939.
Scurta ascensiune legionară din 1940-41 (septembrie-ianuarie) a fost întunecată, din păcate, de un lung şir de răfuieli şi asasinate impardonabile. Nu numai Radu Gyr, dar numeroşi alţi legionari din garda veche a lui Codreanu, deşi nu s-au lepădat propriu-zis, au fost indignaţi şi debusolaţi de cursul periculos al evenimentelor, generat de politizarea excesivă a Mişcării şi de prea larga deschidere a porţilor ei. În aceşti ani au apărut – şi apoi s-au acutizat – conflictele interlegionare (cel fundamental fiind între “simişti” şi “antisimişti”, perpetuat pînă în ziua de azi şi luînd forme nu o dată groteşti).
După 23 august 1944, Radu Gyr ajunge în închisorile comuniste. Chiar dacă mai tîrziu, după ani grei de teroare inimaginabilă, va fi manifestat anumite slăbiciuni, poziţia iniţială în faţa noului regim roşu se arată de o rectitudine amară, dar incontestabilă: “Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădu-i-o, D-voastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost, pentru mine, o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atît mai intens sufăr azi, cînd o văd însîngerată de moarte. Prăbuşiri de idealuri, năruiri de aspiraţii înregistrăm cu toţii. Şi, poate, uneori greşim tocmai în credinţele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greşit şi unde nu”.
Din 1963, după eliberarea din temniţele comuniste, este silit să colaboreze – ca şi Nichifor Crainic, celălalt poet exponenţial al închisorilor – la Glasul Patriei (mai tîrziu, Tribuna României) [7], dar, practic, este scos din circuitul valorilor publice (în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze, în 1968, în vol. II din Poezia română modernă, desigur nu cu bucăţile cele mai reprezentative [8]), iar la înmormîntarea sa, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să meargă şi să citească din versurile celui răposat a fost, cum mi-a relatat un martor ocular, poetul Romulus Vulpescu).
În vremea detenţiei (1945-1963), dar şi în ultimii ani petrecuţi într-o dureroasă libertate, poezia lui Radu Gyr atinge o consistenţă nouă, fericit conjugată cu vechiul rafinament. Una dintre bucăţile cele mai frumoase şi mai semnificative (în cheie simbolică) pentru destinul lui şi al întregii generaţii legionare, ca şi pentru tensiunea general-umană dintre ideal şi realitate, este “Întoarcerea din Cruciadă”:

De ce, Gottfried, de ce ne înspăimîntă
o rană-n piept şi-un hîrb de scut beteag,
cît încă-n noi Ierusalimul cîntă
şi mai păstrăm prăjina unui steag,
sau cînd nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrîntă,
în sîngele rămas pe zale cheag? […]

Azi, sfîrtecaţi sub platoşe schiloade,
ne poticnim în zdrenţe prin furtuni,
dar mîine-n burgul nostru cu arcade
fecioarele cu ochi de rugăciuni,
zîmbind în cinstea altor cruciade,
ne-or împleti mai fragede cununi. […]

Şi iarăşi, spintecînd albastre spaţii,
peste doi ani, sau peste încă trei,
cu lănciile sus, în constelaţii,
cu platoşele evului în şei,
ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,
Ierusalime care nu ne vrei!

Şi vom veni mai mulţi din Soare-Apune:
şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim;
pe vechile morminte or să tune
noi cavaleri cu chip de heruvim,
şi ei sau alţii tot te vor supune,
strălucitorule Ierusalim!


În mediul penitenciar, arta poeziei îşi depăşeşte cu mult simpla funcţie estetică, căpătînd o adevărată funcţie soteriologică. Cînd se va scrie istoria literară a temniţelor comuniste (Radu Gyr a fost acolo la originea unei adevărate “şcoli poetice” sui generis) va putea fi evaluată integral harismatica lui personalitate, dar şi miraculoasa dimensiune psiho-noetică a acestei aventuri transfiguratoare a logos-ului răstignit [9]. Acolo trebuie căutată cu precădere vocea din eternitate a lui Radu Gyr, bărbăteasca înţelepciune, maiestuoasă şi smerită deopotrivă, a celor ce au putut fi zdrobiţi, dar niciodată învinşi:

Că-nvins nu eşti atunci cînd sîngeri,
nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s;
adevăratele înfrîngeri
sînt renunţările la vis…
(“Cîntec de luptă”)

După 1989, în ciuda faptului că versurile sale (inclusiv cele din închisoare, în cea mai mare parte memorate de regretatul Dumitru Cristea [10]) au fost editate sau reeditate cu oarecare constanţă (mai ales la editurile “Marineasa” din Timişoara şi “Vremea” din Bucureşti, de obicei în îngrijirea fiicei poetului, d-na Simona Carmen Popa [11]), Radu Gyr continuă să fie un nume “prigonit”, puţin cunoscut generaţiilor mai tinere (care abia de-au auzit vag, în cel mai bun caz cu titlu de curiozitate, că oarecînd, într-un exotic fund de temniţă, cineva a scris o poezie stranie: Azi-noapte Iisus mi-a intrat în celulă…). De asemenea, se lasă aşteptată o ediţie critică integrală a versurilor sale, realizată cu pietate, dar şi cu profesionalism (aşa cum este deja în curs de realizare pentru celălalt mare poet al temniţelor comuniste din România, mai vîrstnicul Nichifor Crainic [12]).
Acoperind întreaga gamă a poeticului, de la ludic la liturgic, Radu Gyr rămîne, înainte de toate, poetul cavalcadelor sublime şi al visurilor cruciate, profetul paulinic şi donquijotesc al nebuniei primenitoare, luptător şi mărturisitor al unei generaţii răstignite, a cărei tragică măreţie e probabil tot ce va dăinui mai semnificativ din sinuoasa istorie românească a secolului XX.

Răzvan CODRESCU


[1] “Sfîntă tinereţe legionară” (muzica: Ion Mânzatu) era imnul-marş cel mai cunoscut din bogatul repertoriu al cîntecelor legionare (cu faimosul refren: Garda, Căpitanul/ ne preschimbă-n şoimi de fier./ Ţara, Căpitanul/ şi Arhanghelul din cer). În afară de “Sfîntă tinereţe legionară” şi “Cîntecul eroilor Moţa-Marin”, Radu Gyr a mai compus versurile pentru “Marşul legionarilor olteni” (el însuşi fiind oltean de origine), “Imnul muncitorilor legionari” (La luptă, muncitori!) şi “Imnul biruinţei”. De o popularitate egală cu cîntecele legionare s-a bucurat mai tîrziu poezia mobilizatoare “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” (pentru care, spre sfîrşitul anilor ’50, s-a pronunţat împotriva autorului o sentinţă de condamnare la moarte, pînă la urmă neexecutată).
[2] 1868-1942: estetician, teoretician al literaturii şi critic literar de orientare clasicizantă şi tradiţionalistă, autor, între multe altele, al vastei lucrări La science de la littérature, I-IV, Paris, 1928-1938.
[3] Caz unic în ţările aliate Axei, arătînd cît de nuanţat era “antisemitismul” legionar, în toamna lui 1940, sub directoratul lui Radu Gyr, se înfiinţează la Bucureşti un teatru evreiesc. “Atunci cînd eram director general al teatrelor în plin regim legionar, cînd mă puteam manifesta în voie cu toate «patimile» şi «urile» mele, aşa mi-am dat eu arama pe faţă: creînd teatre (Baraşeum) pentru evrei…” (din ultimul cuvînt al comandantului legionar Radu Gyr în faţa aşa-numitului “Tribunal al Poporului”, la procesul din 1945; apud Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti: 1927-1944, Editura FF PRESS, Bucureşti, 1996, p. 318; integral, în Adevărul literar şi artistic, nr. 207-208/1994).
[4] Cf., între altele, Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 73-74.
[5] Ceea ce pînă la urmă este un fapt (cf., de pildă, Ovid S. Crohmănlniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, Ed. Hasefer, 2001), rămînînd în discuţie doar în ce măsură a fost el creator sau dizolvant.
[6] “Nae Ionescu domina lagărul cu formidabila lui linie de gîndire şi de scrutare a evenimentelor, cu prestigiul cu care, bolnav, suporta suferinţa, cu demnitatea şi nobleţea cu care întîmpina toate şicanele jandarmereşti şi toate rigorile cumplite ale lagărului”, încît zbirii lui Armand Călinescu erau “exasperaţi de liniştea solemnă cu care Profesorul îşi ţinea lecţiile universitare în faţa noastră, transformînd lagărul în elită intelectuală şi zidurile triste ale dormitorului, în academie”.
[7] Revistă editată de Securitatea comunistă şi destinată exilului, ca mijloc de propagandă mistificatoare.
[8] Antologia includea patru poezii de Radu Gyr: “Linişti de schituri”, “Fior de toamnă”, “Toamnă oltenească” (numai un fragment) şi “Cîntec pentru somnul Luminiţei”. În studiul introductiv al antologiei (“Metamorfozele poeziei”) – astăzi părînd insuficient şi banal, dar la vremea respectivă fiind aproape revoluţionar – consideraţiile referitoare la Radu Gyr (pp. XLVI-XLVII) rămîn pe linia călinesciană (“instinct artistic” insuficient, prea multe lungimi, sentimentalism excesiv, verbozitate, dar şi “mare abilitate” în versificare, simţ plastic, locuri izolate “admirabile” şi “memorabile”). Acum, lirica de închisoare oferă o cu totul altă imagine a poetului, de care însă acelaşi Nicolae Manolescu a preferat să facă abstracţie în chinuita sa Istorie... (?!) recentă.
[9] O primă antologie a dat, în exil, regretatul Zahu Pană (1921-2001), român macedonean, el însuşi poet (Cu acul pe săpun, Hamilton, 1989) şi fost deţinut politic: Poezii din închisori, Editura “Cuvântul Românesc”, Hamilton [Canada], 1982. Cea mai cuprinzătoare este reprezentată pînă astăzi de şirul de volume intitulate Poeţi după gratii, scoase de un alt poet al închisorilor, Constantin Aurel Dragodan (1919-2000, autorul volumului Itinerare în lanţuri, Bucureşti, 1992), la Bucureşti, sub egida Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (A.F.D.P.R.). S-ar impune o resistematizare a întregului material, într-o ediţie profesională şi de mai largă circulaţie.
[10] 1927-2000: deţinut politic cu o memorie proverbială, el însuşi poet (Zbucium şi poezie, Cluj-Napoca, 2001, cu trei cicluri de versuri originale şi cu facsimile din poeziile memorate şi transcrise ale lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic).
[11] De bază rămîne, deocamdată, ediţia Radu Gyr, Poezii, 3 vols. (I. Sîngele temniţei. Balade; II. Stigmate; III. Poezia orală), Editura Marineasa, Timişoara, 1992-1994.
[12] În seria “Poeţi români contemporani” a Editurii Eminescu din Bucureşti, avînd-o ca îngrijitoare pe cercetătoarea Ioana Cracă (deocamdată n-a apărut decît volumul I, în 1997: Ţara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944).

3 comentarii:

  1. Lucian D. Popescu25/2/10 7:22 p.m.

    Dragă prietene,
    E cumplit de trist ce se întîmplă.
    Sînt cîteva personalităţi – de fapt, “cîteva” e mult prea puţin spus – despre care lumea academică şi, în general, lumea bună şi “cei cuminţi”, adică “înţelepţii” veacului acesta, refuză să scrie şi chiar să vorbească. Radu Gyr, părintele Arsenie Boca, părintele Gheorghe Calciu, Demostene Andronescu, sînt doar cîţiva dintre cei pe care noua cenzură, o combinaţie de auto-cenzură şi “corectitudine politică”, îi ţin sub obroc.
    Nu ştiu cum se face, dar, iată, nici pe blog nu s-a înghesuit nimeni să zică ceva... Necum să mai vorbim de filosofii, eseiştii, esteticienii, literaţii, teologii, în fine, padagogii şi ambasadorii culturali de toate facturile, care aleg alte subiecte pe marginea cărora să îşi exerseze spiritul şi erudiţia. Fără riscuri şi fără angoase. Căci ei sînt la fel de cumpătaţi ca înainte de 1989.
    O altă impostură literară, la fel de solidă ca şi cea de dinainte, s-a stecurat între textele şcolare, iar Gyr e în continuare la index. Cică a fost legionar... Că dacă ar fi fost comunist, nu mai era o problemă, pentru că e notoriu: în manualele şcolare sînt comunişti “în prostie”.
    În acelaşi timp, un poet ca Demostene Andronescu este ignorat cu obstinaţie de critici. Asta deoarece criticii nu sînt nebuni şi sînt corecţi.
    Iar pentru că pe lume nu prea mai sînt nebuni în afara unor rămăşiţe ignorate, lumea devine din ce în ce mai săracă, uscată, dezrădăcinată, comună, banală şi stearpă. Vorba lui Andronescu:
    Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă
    N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
    Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină
    De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
    Şi-ai fi de tot comună şi banală
    Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală
    Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
    De n-ar muri in locul lor nebunii.
    De-asta lumea “globală” de azi e dată dracului, adică al dracului de deşteaptă şi de proastă totodată, şi al dracului de rău tocmită.
    Dar, dacă mă uit mai bine, bag de seamă că tu, Răzvan Codrescu, eşti cam nebun. Nu eşti nici prost, nici analfabet, nici frustrat, dar totuşi eşti de dreapta. De dreapta în felul ăla periculos, creştin, cultural, onest şi naţionalist, nicidecum în sensul “dreptei” din politica României de azi. Iar asta în condiţiile în care dacă te cuminţeai, te-ai fi aranjat şi tu unde ţi-e locul, va să zică printre humanişti, dilematici, cadre didactice universitare, dialogînd idei, “formatînd” opinii şi aşezînd ban pe ban din binemeritate burse, salarii, drepturi de autor şi stipendii. Singura explicaţie e că eşti nebun.
    Şi dacă asta e explicaţia, prietene, nu pot decît să-ţi admir nebunia şi să-ţi doresc să rămîi nebun întru cele bune, iar întru celelalte – că oameni sîntem – să te mai înţelepţeşti.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi-e că nici cu nebunia n-ajung la capăt, nici înţelepciunea n-o prind din urmă...
    Dar, ca prieten vechi, ştii bine că n-ai ce-mi face...

    RăspundețiȘtergere
  3. Cred ca Intoarcerea din cruciada si Mistretul cu colti de argint sunt cele mai frumoase poezii scrise in limba romana in secolul al XX lea. Ar fi frumos sa le postati pe acest blog in intregime, poate se mai lipeste si asa frumosul de cate un suflet mai tanar...

    RăspundețiȘtergere