Pagini

luni, februarie 15, 2010

FILM: "AGORA" DE ALEJANDRO AMENÁBAR

SUMARUL BLOGULUI



O IMPOSTURĂ ISTORICĂ DE PROPORŢII


Încă de la începuturile cinematografului, numărul filmelor explicit antireligioase l-a prevalat cu mult pe cel al specialiştilor dispuşi să le amendeze. Situaţia nu s-a schimbat nici azi, cu toate că steagurile politice sub care defilează marile industrii de film nu mai arborează zvastica ori secera şi ciocanul. Pe de altă parte, frica de a fi acuzată de “spirit inchizitorial” şi bigotism (?!) determină critica la o extremă reticenţă în demascarea instigărilor la ură şi discriminare religioasă, ori a gogonatelor imposturi istorice (precum cea a lui James Cameron din “Mormântul pierdut al lui Iisus”, sau în ecranizările după Daniel Brown).
Unul dintre cineaştii nefast consacraţi în această opţiune este spaniolul Alejandro Amenábar, autorul răsunătorului Mar adentro/ “Marea dinlăuntru” (2004), o tulburătoare şi subtilă pledoarie pentru eutanasie, îmbrăcată în ambalajul unei drame psihologice complexe şi seducătoare, laureată cu cele mai prestigioase premii.
Dar iată că multioscarizatul cineast nu se mulţumeşte cu postura (avantajoasă) de liber-cugetător, militant pentru drepturile omului, ci o îmbrăţişează făţiş pe aceea de luptător angajat împotriva credinţei în general, a creştinismului în special, dar mai ales a adevărului istoric şi a… bunului simţ scenaristic. Oscarurile obţinute i-au permis să se angajeze, împreună cu co-scenaristul Mateo Gil şi cu producătorii Fernando Bovaira şi Álvaro Augustín, în aventura unei superproducţii istorice costisitoare (50 mil. euro), Agora, o descindere în labirintul de conflicte politice şi religioase ale Alexandriei elenistice (secolul IV d. H.). Perspectiva virulent anticreştină abordată este probabil cea care le-a dat realizatorilor speranţa că… “investiţia va fi recuperată”! Numai că ambiţia a surclasat cu mult competenţele în domeniu şi cheful de documentare ale echipei artistice, convinsă probabil (de un Cameron, de un Daniel Brown şi de alţii) că orice impostură istorică, dacă e politic-corectă, e salutată de spectatori şi de industria filmului. Dar nu e tocmai aşa, mai ales când tendenţiozitatea imposturii se bate cap în cap cu pretenţiile elucubrante, ridicole şi contradictorii ale realizatorilor.

Încercaţi să vizualizaţi, în termeni hollywoodieni, subiectul filmului din prezentarea făcută chiar de Amenábar: Agora este povestea unei femei, a unui oraş, a unei civilizaţii şi a unei planete. Agora este o planetă pe care trebuie să locuim împreună. Am căutat să punem în evidenţă realitatea umană în contextul tuturor speciilor de pe Pământ, iar Pământul în context cu Universul; oamenii, care sunt ca nişte furnici pe Pământ, iar Pământul ca o minge între multe alte stele”. Da, filmul este o cacealma, pentru că piesele-cheie care-i lipsesc sunt focala (sau perspectiva) şi subiectul.


Stabilirea subiectului poate fi ea însăşi subiectul unei hermeneutici: filmul este despre o fecioară savantă, filozoafă neoplatoniciană, Hypatia din Şcoala Alexandrină a Egiptului (personaj real, interpretat în film de actriţa Rachel Weisz), şi despre concurenţa a doi elevi ai acesteia la mâna ei; despre cum Hypatia renunţă atât la iubirea ambiţiosului aristocrat Orestes (alt personaj real), pentru a se dedica studiului mişcării planetelor, cât şi la oferta celuilalt pretendent de a se converti de conivenţă la creştinism; despre Biblioteca Alexandrină în sine şi despre una din incendieriile acesteia (la sfârşitul secolului IV), atribuită unor fanatici creştini; despre luptele dintre “hoardele” de creştini, iudei şi romani (aşa cum numai un împătimit al MTV-ului, care nu a citit niciodată o carte de istorie antică, şi le-ar imagina); despre lapidarea Hypatiei de către o altă “hoardă” de creştini (fapt consemnat, se pare, de doi istorici ai epocii, Socrate Scolasticul şi Eunapius de Sardis); dar şi despre veşnicul conflict dintre ştiinţele liberale, care înnobilează şi mântuie, şi religiile - înrobitoare şi obscurantiste. Că filmul este un mare fiasco – e puţin spus.


Să fim bine înţeleşi: o oarecare distanţare de veridicitatea istorică nu e neapărat un păcat; inadvertenţe istorice se găsesc în multe opere-reper ale literaturii universale şi filmului. Mari creatori (de la Shakespeare la Tarkovski) îşi permit să “modeleze” detalii ale istoriei în favoarea ideii dramatice, fără a compromite evenimentul evocat. În termeni juridici, o fac cu “bună credinţă”. Reaua credinţă apare când, mizând pe ignoranţa sau neatenţia auditoriului, detaliile sunt modificate pentru a impune intenţionat un sens străin, chiar opus celui al evenimentului evocat. În semiotică se numeşte “deturnare semantică”, iar în termeni juridici: rapt, calomnie, impostură.


Filmul a fost amendat pentru anticreştinism până şi de cronicarii cel mai puţin interesaţi de credinţă; recursul la creştinofobie e cu atât mai evident cu cât filmul e mai lipsit de structură şi logică scenaristică. Povestea se răsfiră între planuri narative şi teme multiple, pe care nici regizorul, nici co-scenaristul nu le mai ţin sub control: tema fecioarei dedicate virtuţilor, înţelepciunii şi ştiinţei – motiv antic grecesc, exaltat mai târziu de renascentişti şi romantici; tema Bibliotecii – fără apanajul mistic borgesian, ci ca simplu (şi ipocrit) stindard al ataşamentului pentru erudiţie (dacă ar fi fost real, filmul n-ar fi arătat astfel!); şi tema “eternului” conflict dintre progresism şi obscurantism – primul, ataşat prin definiţie partizanilor lui Euclid, iar cel de-al doilea, discipolilor lui Hristos şi ai oricărei teofanii.


Este uimitor cum regizorul atribuie Veacului de Aur al creştinismului, care a dat marea Şcoală Patristică Alexandrină şi despre care a curs atâta cerneală, clişeele Inchiziţiei, războaielor religioase medievale ori Conquistei spaniole, ba chiar obsedantelor decenii totalitare!!! În viziunea sa egalizatoare, creştinismul, după trei veacuri de mucenicie şi catacombe, s-ar fi adoptat în masă, asemeni carnetului de partid, din oportunism (“Trebuie să fii de partea puterii”, sugerează fostul sclav al Hypatiei, Davus, convertit de curiozitate la creştinism şi ajuns peste noapte episcop), martiriul nu ar fi decât joc fachiric (ne arată predicatorul Ammonius, ce ţopăie ca un derviş prin jăratec, instigă la ură, acoperindu-se viclean cu citate evanghelice, şi se laudă că Dumnezeu îi vorbeşte tot timpul), iar omiliile, o sforăitoare poliloghie de partid.


Gesturile şi facies-urile grupurilor de creştini amintesc de cele ale papuaşilor dintr-un ritual orgiastic ori, în cel mai bun caz, de ale suporterilor la un meci de fotbal. Culmea “subtilităţii” regizorale e atinsă când momentul prohodirii unui episcop – personaj episodic, neutru în film – este acompaniat sonor de un apăsător bâzâit de muşte (procedeu deloc original, de altfel)… Alături de atâta ură, obtuzitate şi ignoranţă, orice elogiu al Palas-Athenei îşi deconspiră singur duplicitatea, lovit chiar de paloşul, intolerant la ipocrizie, al olimpienei fecioare!

Elena DULGHERU

(Text preluat de pe blogul autoarei)


5 comentarii:

  1. Am cautat curios daca a comentat cineva cumva filmul asta pe care l-am vazut ieri.
    Crestinimsul a avut doua taisuri ca orice alt lucru - unul bun si unul rau, iar cel rau a fost teroarea pe care a semanat-o cel putin 1700 de ani si ale carei ramasite inca mai exista. Asta nu neaga frumusetea lui Isus, dar din pacate, ii cam face eforturile si viata inutila.
    Crestinii in acest film mi-au aparut ca o gloata de nebuni – oricum marea majoritate a religiilor privite cu un ochi obiectiv se reveleaza asa – si acum…sa fim seriosi, chiar asa au si fost cel putin 1700 de ani si multi continua sa mai fie asa! Sa nu ne ascundem dupa deget!
    Este un mare pacat ca tocmai capete din astea 'luminate' si oficializate prin statut de sfant au condus crestinismul si au reusit cu succes sa-l anuleze pe Isus.
    Cred ca cea mai buna concluzie a filmului este ca era religiilor ar trebui sa apuna si sa credem in altceva decat in copilarii de genul “Dumnezeul meu” in numele carora omoram pe altii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pentru Blasting_music:

    S-ar zice că nici n-aţi citit textul (sau, dacă l-aţi parcurs totuşi, n-aţi înţeles nimic din ce a încercat autoarea să spună).
    V-am postat numai pentru ca unii cititori ai blogului să vadă mai bine cam care-i nivelul spiritual şi cultural al tinerei generaţii.
    Aşa film, aşa public (sau invers)!
    Şi, mai grav, aşa lume... Dar e o lume în care nu mă îndoiesc că dvs. vă simţiţi bine, aşa că v-aş sugera să nu vă mai tulburaţi cu site-urile şi blogg-urile fundamentaliste (sau pur şi simplu copilăreşti). Ascultaţi-vă muzica în pace şi lăsaţi-i şi pe sărmanii credincioşi să-şi trăiască iluziile lor, că - de bine, de rău - azi nu vă mai omoară nimeni în numele lui "Isus"!

    RăspundețiȘtergere
  3. Stimate domnule Răzvan Codrescu şi Stimată Doamnă Elena Dulgheru,
    Încerc să vă înţeleg reacţia dumneavoastră deoarece nici eu nu am apreciat filmul iniţial fiind un creştin ce se străduie cred eu. Totuşi presupun că nu aţi citit nimic despre Hypatia care a fost dezbracată, târâtă prin oraş, lovită cu pietre şi arsă de vie de către... creştini.
    De asemenea, această versiune a soartei Bibliotecii din Alexandria e la fel de plauzibilă ca şi celelalte 3 existente.
    E o greşală, cred eu, pe care o faceţi, calificându-l ca fiind o 'Impostură Istorică'. Prada 'pasiunii' dumneavoastră ignoraţi faptul că şi creştinii au făcut o mulţime de greşeli printre care posibil şi acesta (cel puţin cazul Hypatiei pare a fi clar).
    Înţeleg că vi se par prea brutale secvenţele şi 'ireale' (la fel le-am calificat si eu) însă faptul de a fi lovit cu pietre si ars de viu, personal nu mi se par deloc metode prea blande. Ceea ce vreau să înţelegeţi este faptul că şi noi creştinii am făcut şi facem încă lucruri reprobabile, pe care ar trebui să le conştientizăm, să le regretăm şi să ne cerem scuze.
    Personal consider foarte periculos doar gândul că suntem fără pată.
    Nu comentez raspunsul dumneavoastra la mesajul anterior insa personal il calific ca fiind fundamentalist si neortodox, cu scuzele de rigoare pe care le veti comenta probabil ulterior. Varsta nu spune prea multe cand o judecata corecta si blanda nu o sustine.

    RăspundețiȘtergere
  4. De ce oare cei care dezavueaza acest film sunt atat de radicali si obisnuiesc sa combata in cuvinte taioase parerea altora? Aceeasi atitudine am intalnit-o si pe alte siteuri. Nu credeti ca exprimandu-va astfel opinia faceti un deserviciu crestinismului pe care credeti ca il aparati printr-o atitudine agresiva? Nu cred ca varsta celor care posteaza aici este relevanta. Credinta nu tine cont de varsta si nici bunul simt si logica nu sunt atribuite exclusiv celor care au un numar mai mare de ani...

    RăspundețiȘtergere
  5. Alexandrei:

    Va trebui, încetul cu încetul, să vă obişnuiţi cu faptul - vechi de cînd lumea - că oamenii cu adevărat credincioşi obişnuiesc să-şi apere cu fermitate credinţa lor (iar fermitatea nu înseamnă neapărat violenţă), în vreme ce necredincioşii (sau cei mai puţin credincioşi) au impresia că totul se reduce la discursivizare şi la imperativul toleranţei sceptic-manierate.
    Împotriva zarafilor şi negustorilor care batjocoresc Templul, prin nesimţire şi înşelătorie, Hristos Însuşi suspendă pentru o clipă "duhul blîndeţii" şi pune mîna pe bici, răsturnîndu-le mesele şi alungîndu-i din Casa Domnului.
    Blîndul Iisus nu-i mai puţin real şi paradigmatic, dar există şi o ipostază a lui Iisus Biciuitorul, la fel de reală şi de îndreptăţită. Pe aceeaşi linie, atunci cînd provocarea realităţii o cere, Sf. Nicolae îl pălmuieşte pe ereticul Arie în plin Sinod Ecumenic. Şi exemplele ar putea continua, vădind o dimensiune a creştinismului viu pe care creştinismul mort de astăzi caută să o eludeze sentimental şi demagogic, preferînd echidistanţa "politicoasă" a comodităţii indiferente (şi uitînd cuvîntul Apocalipsei: "Nu eşti nici rece, nici fierbinte, eşti căldicel, şi de aceea te voi scuipa din gura Mea").

    RăspundețiȘtergere