Profitînd de traducerea românească oferită de prietenul Alexandru Anghel (şi apărută iniţial în revista Puncte cardinale), postez aici o contribuţie majoră – semnată de Berthe M. Marti – la exegeza unuia dintre cele mai controversate locuri din Divina Comedie: Infernul, VII, 1. La sfîrşit postez, pentru cei mai puţin avizaţi, şi traducerea întregului cînt, cu notele şi comentariile ediţiei mele din 2006. (R. C.)
Puţine locuri din Divina Comedie au generat mai multe probleme sau mai multe interpretări fanteziste decît începutul celui de-al VII-lea cînt al Infernului: “Papè Satàn, papè Satàn, aleppe!”,/ cominciò Pluto con la voce chioccia**. Încercînd să înţeleagă aceste ciudate vorbe, mulţi dintre comentatorii mai vechi au interpretat pe papè ca pe o interjecţie greacă sau latină, iar pe aleppe drept ebraicul aleph, prima literă a alfabetului. Ultimul termen a fost considerat ca o simplă exclamaţie (de felul începutului tînguirii lui Ieremia) sau ca o metaforă a capului: cel dintîi şi cel mai de frunte. Astfel, versul s-ar tîlcui cam aşa: “O, cel dintîi dintre demoni, aşa cum aleppe este cea dintîi dintre litere!” – adică: “O, Satana, o, Satana, întîistătătorule!”. Alţii au susţinut că Pluto este pus de Dante să vorbească fie în franceză, fie în greacă sau ebraică. Unii sînt de părere că ar spune: Paix, paix, Satan; paix, paix, Satan, allez, paix! sau Pas paix, Satan; pas paix, Satan, à l’épée!... Dacă foloseşte ebraica, cuvintele sună astfel: Bab-e-sciatan, bab-e-sciatan, alep, pentru a sugera că iadul a învins, fraza fiind exact opusul celei rostite de Hristos în Evanghelia după Matei – 16, 18 (“…şi porţile iadului nu o vor birui”). Unele ca acestea arată cum o desfăşurare strălucitoare de cunoştinţe şi de ingeniozitate are uneori rolul de a ascunde deruta frustrantă a exegeţilor[1].
De ce Dante s-ar îndepărta atît de mult de tehnica sa obişnuită, învăluindu-şi sensurile în franceză, greacă sau ebraică? Cei ce ar vedea în aceste cuvinte doar o serie de sunete fără sens, menite să indice furia oarbă a demonului, încearcă, cel puţin, să explice un text literar, iar nu un puzzle încrucişat[2]. Este posibil, spun aceştia, ca în pasajul respectiv Dante să-l fi făcut pe Pluto să urle cu o voce înfundată, dînd doar impresia unui limbaj articulat, dar în realitate neanalizabil. Astfel, obscuritatea versului este una intenţionată, de vreme ce scopul lui Pluto este să-l înfricoşeze pe poet, pronunţînd cuvinte misterioase, ininteligibile.
Ar putea fi adevărat. Există însă un element de selecţie în alegerea acestor cuvinte fără sens, căci, un poet, chiar şi atunci cînd alege să se exprime criptic, nu foloseşte sunete sau cuvinte la întîmplare. Cei mai criptici scriitori au, ca toţi artiştii, ceva de comunicat şi îşi aleg pe cît cu putinţă uneltele cele mai potrivite efectului pentru care trudesc. Dante, cel mai limpede dintre poeţi, trebuie să fi avut în minte un scop anume atunci cînd a început acest cînt cu obscurul strigăt Papè Satan. Deşi fără înţeles în afara contextului respectiv, ambele cuvintele au o semnificaţie foarte precisă. Orice cititor contemporan va fi zguduit de juxtapunerea lor, fiindcă unul, în mod clar, porneşte un lanţ de asocieri ce are de-a face cu papii sau prinţii Bisericii, pe cînd celălalt aduce inevitabil aminte de prinţul întunericului şi al răului. Aceste cuvinte, la începutul unui nou cînt, sînt ca două corzi lovite tare şi solemn pentru a indica începutul unui nou ritm într-o simfonie. Nu se află în vreun context de recunoscut, şi totuşi par a introduce o temă nouă. Par a anunţa motive ce vor fi tratate în acest cînt, iar spontaneitatea cu care sînt rostite de către demon le dă, în mod tainic, un plus de forţă. Prin urmare, primul vers trebuie studiat nu numai în sine însuşi, ci şi ca parte integrantă a întregului cînt.
În al patrulea cerc sînt pedepsiţi cei ce s-au folosit greşit de bunurile lor pămînteşti. Avarii într-o jumătate a cercului şi risipitorii în cealaltă sînt puşi să împingă greutăţi într-un dans ce se desfăşoară neîncetat; cele două cete separate, dispuse semicircular, se învîrtesc în cerc, se ciocnesc cu putere şi se întorc pentru a realiza din nou desfăşurarea neîncetată a pantomimei lor de coşmar. Acesta este singurul cerc în care Dante nu reuşeşte să identifice personaje. Vergiliu îi explică însoţitorului său că aceştia erau oameni denaturaţi, lipsiţi de măsură în întrebuinţarea banilor pe care îi aveau. Cei din stînga sînt avarii: Questi fuor cherci, che no han coperchio/ piloso al capo, e papi e cardinali,/ in cui usa avarizia il suo soperchio***. Aceşti oameni, a căror avariţie i-a condamnat la mişcări atît de inutile şi nesfîrşite, precum sînt mişcările celor două mări ce se ciocnesc la Caribde [Cariddi], sînt papi şi cardinali, “ce n-au pereche-n lume de zgîrciţi”. Descrierea dublei lor ciocniri şi întunericul generat de păcatul lor, ce face imposibilă recunoaşterea particulară a acestora, reprezintă punctul culminant al cîntului.
Ne întoarcem acum la versul obscur ce deschide al VII-lea cînt. Aici îl găsim pe Pluto, zeu al lumii de dedesubt, în acelaşi timp larg asociat cu bogăţiile. Apariţia sa este prima indicaţie clară a ceea ce va urma şi totodată o pregătire a cititorului pentru subiectul acestei prime părţi a cîntului. Pare evident că, în timp ce ţipătul demonului îndeplineşte efectul dorit de a trezi spaimă în inima lui Dante, sunetele pe care le pronunţă sînt ele însele legate de conţinutul cîntului. Aceasta fiindcă subiectul cîntului, cel puţin în prima parte, îl constituie pedeapsa oamenilor depersonalizaţi şi a cardinalilor, a căror credinţă pe pămînt n-a fost îndreptată spre Domnul lor, ci spre Satana. Papè Satan nu este o propoziţie, ci o exclamaţie care, fiind citită la vremea cînd conflictele dintre Biserică şi Stat erau în floare, şi cînd înalţii demnitari ecleziastici erau dur criticaţi pentru cupiditatea şi averile lor, aducea inevitabil aminte de evenimente şi persoane recente. Cele două cuvinte, Papè Satan, papè Satan, aşa cum sînt repetate în primul vers, au rolul unui ecou ce se întinde pe tot fundalul descrierii celui de-al patrulea cerc. Rezonanţa acestora se face simţită cînd Dante, cu inima îndurerată, întreabă cine sînt cei o mie din stînga sa. Se face simţită cînd aceşti foşti prelaţi sînt înfăţişaţi lătrînd, reduşi de păcatul lor la stadiul de animale. Se face simţită şi cînd Vergiliu spune că aceşti demnitari ai Bisericii sînt de nerecunoscut ca indivizi. Dintre aceştia nu se poate identifica vreun cardinal anume, nici un papă sau altul, ci rămîn cu toţii sub semnul unei pluralităţi indistincte: papae.
Spuneam că aceste cuvinte aminteau de persoane şi evenimente contemporane. Dar, mai mult, juxtapunerea lor aparent arbitrară şi ilogică ar putea aduce aminte chiar de texte satirice ale vremii. Îndrăznesc să afirm că într-un manuscris de la Copenhaga am putea găsi un fragment al unei satire atît de bine cunoscute şi atît de actuale încît simpla pomenire a cuvintelor cheie, papa Sathan, va fi suficientă pentru a aduce în minţile cititorilor lui Dante un trecut bogat de vestigii literare. Această satiră a fost publicată în 1935 de Paul Lehmann, după un codice ce conţinea versuri medievale cu o paternitate pînă acum necunoscută, scrise în cea mai mare parte în secolul al XII-lea[3]. În fila cu nr. 75 pot fi găsite următoarele rînduri: In Honorium papam/ Dum sedet aut graditur loquiturve quibusque serenum,/ inficit exhalans horrida papa Sathan./ Bubo sedens, bubalus gardiens, infausta loquens strix/ et tandem totus non homo, sed pavor est./ Italicumque suum larvali corneus ore,/ dum crepitat, Daci Theutonicique timent./ Sed neque Cerberus est neque Deomgergon eadem,/ cum ridet, si parrideat misellis,/ carius hospitibus gratia vendet eum./ Hic non immerito rem nomine dissimulante./ Dictus Honorius est non quod honor sed ons. Un citat ceva mai lung din acelaşi poem se regăseşte, tot fără vreo indicaţie a datei şi paternităţii, într-un manuscris al bibliotecii municipale din Rouen (Ms A 376 [479], fila 179)[4]: Iam iam cis Aleps premasticabat ad aurum/ Gallorum, Romenon saturanda fames./ Set, miserante Deo, textus, calices, crucifixos./ Occidit, olfacines Gallica sacra Draco. Gel./ Dum sedet aut graditur, loquiturve quibusque serenum/ inficit exhalens horrida, Papa Sathan./ Bubo sedens, bubalus gradiens, infausta loquens strix/ et tandem totus non homo set pavor est./ Imperio Pluto, draco voce, Typhoeus actu,/ Tartara seva, solum, sidera terrificat. Hon.
Singurul indiciu despre autorul acestei splendide şi virulente satire se găseşte într-un comentariu la Pharsalia nepublicat, redactat la sfîrşitul secolului XII sau la începutul lui XIII de către Arnulf de Orléans. După ce menţionează că romanii au fost atraşi tot timpul de bogăţia galilor, adaugă: Diu est quod nos spoliare auro ceperunt Romani, unde quidam noster Aurelianensis de quodam papa qui in Galliam ueniens circa Alpes interiit hos uersus edidit: Iam iam trans Alpes premasticabat ad aurum/ Gallorum Rome non stianda femes.
În textul din Rouen întîlnim mai multe serii înrudite de invective adresate unor papi diferiţi, din care în cele două citate din manuscrisul lui Arnulf este păstrată doar o scurtă parte, cu deosebiri minore. Papa Sathan din acest fragment anonim este papa Honorius. Autorul, după Arnulf, era născut sau profesa la Orléans. Ceea ce diferenţiază această operă de majoritatea satirelor contemporane este măiestria aproape fără cusur şi forţa discursului. Putem fi tentaţi să atribuim aceste versuri faimosului poet din Orléans, Hugh, cunoscut drept Arhiepiscop de Orléans. Pomenirea ocazională pe care Arnulf o face despre quidam noster Aurelianensis aminteşte de una dintre descrierile pe care le-a făcut Richard de Poitiers lui Hugh: his etenim diebus viguit apud Parisios quidam scholasticus, Hugo nomine, la care se referă mai tîrziu cu apelativul Hugone lo Primat Aurelianensi[5]. Vigoarea expresiei, stilul şi alcătuirea acestei satire împotriva papilor contemporani Honorius şi Galesius sînt asemănătoare şi în nici un caz nedemne de operele autentice ale lui Hugh.
Se pare că aceste versuri satirice erau foarte bine cunoscute în epocă. Cuvintele papa Sathan, folosite pentru a-l descrie pe Honorius, ar fi rămas, prin însuşi caracterul lor impropriu, pentru totdeauna în memoria cititorilor, iar repetarea acestora în cazul lui Dante ar reactualiza în minţile lor întregul conţinut satiric. În amîndouă textele scena este iadul, Pluto este prezent şi înalte feţe bisericeşti sînt asociate cu animalele. Poetul anonim îl numeşte pe Honorius draco şi îl identifică cu o serie de animale, pe cînd în Dante umbrele papilor şi cardinalilor latră precum cîinii, preluînd unele caracteristici ale paznicului lor, Cerber. În satira latină, nemilosul şi puternicul papă este asociat cu Pluto însuşi, iar la Dante papii sînt osîndiţi sub stăpînirea lui Pluto. Cel mai important, tema ambelor texte o constituie avariţia. Fie intenţionat, fie inconştient, cum se întîmplă cu poeţii, se pare că Dante a adus ecoul acestui fragment satiric în urletul aparent fără sens al lui Pluto. Ignoranţa faţă de poezia latină a făcut ca majoritatea cititorilor de mai tîrziu să fie incapabili a recunoaşte punerea în scenă, tema şi aluziile politice, uşor de recunoscut contemporanilor familiari cu ele. Poate că dacă ar fi supravieţuit mai mult din satira latină, ne-am fi putut explica şi încă nelămuritul cuvînt aleppe.
Berthe M. MARTI
(Bryn Mawr College)În româneşte de
Alexandru Anghel
* Articol publicat în Speculum, vol. 27, nr. 1 (ianuarie 1952), pp. 67-70. [N. tr.]** Literal: “Papè... !”, începu Pluto cu voce răguşită. În versiunea Eta Boeriu: “Papè…!”, cu voce aspră Pluto cuvînta. În versiunea Răzvan Codrescu: “Papè…!”, strigat-a Pluto cu amarnic grai. [N. tr.][1] Pentru mai multe interpretări, referinţe şi bibliografie, vezi T. Casini, La Divina Commedia, 6-a edizione, rinovata e accresciuta per cura di S. A. Barbi, Florenţa, 1923, p. 59.[2] C. Grabher, La Divina Commedia, 12-a edizione, Milano, 1950, I, p. 85.*** Literal: Aceştia au fost clerici, ce n-au fir de păr/ pe cap, şi papi, şi cardinali,/ la care de obicei prisoseşte avariţia. La Eta Boeriu: Iar cei ce-n creştet sînt de păr lipsiţi/ ori papi ori cardinali s-au fost aflat,/ ce n-au pereche-n lume de zgîrciţi. La Răzvan Codrescu: Cît despre cei cu creştetele rase,/ ca preoţi, cardinali sau papi trăiră/ şi de zgîrciţi lor faima le rămase. [N. tr.][3] Paul Lehmann, “Eine Sammlung mittellateinischer Gedichte aus dem Ende des 12. Jahrhunderts”, în Historische Vierteljahrschrift, XXX (1935), pp. 20-58 (vezi mai ales p. 43 f.).[4] Datorez această referinţă dr. Bernhard Bischoff de la Universitatea din München.[5] M. G. H., SS., XXVI, 81; cf. F. J. E. Raby, A History of Secular Latin Poetry in the Middle Ages, Oxford, 1934, II, 171 ff.; M. Manitius, Geschichte der lateneischen Literatur des Mittelalters, III, 1931, 973-978.
DANTE, INFERNUL, CÎNTUL VII
(în versiunea românească a lui Răzvan Codrescu)
Dante şi Vergiliu trec spre cel de-al patrulea cerc al Infernului, păzit cu grozăvie de Pluto (cîntul se deschide tocmai cu strigătul enigmatic al acestuia, într-o limbă necunoscută, dar pe care Vergiliu pare a fi înţeles-o) şi destinat zgîrciţilor şi risipitorilor. Vergiliu îi face lui Dante o interesantă – dar destul de discutabilă sub aspect teologic – teorie creştină despre Soartă (Fortuna), iar între timp, mergînd de-a lungul unui fir de apă ce se varsă în mlaştina numită Stix, cei doi ajung în pragul cercului următor, unde pătimesc, înecaţi în nămol, mînioşii.
1 “Papè Satàn, papè Satàn aleppe!”,
strigat-a Pluto cu amarnic grai;
iar domnul meu, ce toate le pricepe,
4 spre-mbărbătare-mi zise: “Teamă n-ai,
căci orişicît de mare-i e puterea,
vom scoborî din nou stîncosul plai!”.
7 Apoi spre fiară-şi îndreptă vederea:
“Nu mai striga, lup blestemat”, îi zise,
“ci-n tine însuţi mistuieşte-ţi fierea!
10 Nu fără rost străbatem prin abise,
ci-i voia înălţimilor din care
Mihai l-a smuls pe cel ce se trufise”.
13 Precum, cînd suflă vîntul cu turbare,
catarg şi pînze cad în vălmăşie,
la fel căzu şi cruda arătare.
16 Spre-a patra văgăună de urgie
răzbirăm deci prin apriga genune
ce strînge-ntreaga lumii josnicie.
19 O, sfînt judeţ! Au cine stă s-adune
atîta chin şi zbucium cît văzui?
De ce păcatul pururi ne răpune?
22 Precum se-nfruntă val cu val silhui
şi la Caribda în vîrtej se curmă,
la fel roteau pe-acolo morţi destui.
25 Urla cumplit a duhurilor turmă,
rostogolind cu pieptul gol poveri
din două părţi; abia-şi dădeau de urmă,
28 că se-ntorceau, strigînd din răsputeri –
unii: “De ce să te zgîrceşti întruna?”,
ceilalţi: “De ce să risipeşti averi?”.
31 Şi vînturînd ei astfel văgăuna,
din două părţi se înfruntau de-a roata,
iar la ocări nu pregeta nici una.
34 De cum erau să se ciocnească gata,
o luau 'napoi, cu-aceleaşi vorbe grele.
Stîrnind în mine-adîncă milă gloata,
37 zisei: “Maestre, aceste umbre rele
au cine-s? Iar acelea cu tonsură,
din stînga noastră, preoţeşti sînt ele?”.
40 Răspunse el: “La minte strîmbe fură
acestea toate-n viaţa pămîntească,
de n-au avut la cheltuieli măsură.
43 Ba chiar şi-o spun cînd dau să se ciocnească,
căci rînduit-a cerul să le lase
pe fiecare-n ceata lor firească.
46 Cît despre cei cu creştetele rase,
ca preoţi, cardinali sau papi trăiră
şi de zgîrciţi lor faima le rămase”.
49 Iar eu: “Maestre, dintre cîţi se-nşiră
pe-aici, nu-i chip să nu cunosc cîţiva
ce-n felu-n care zici păcătuiră”.
52 Răspuns-a el: “În van gîndeşti aşa,
căci viaţa lor de ignoranţă plină
i-a-ntunecat de nu-i mai poţi afla.
55 În veci această vrajbă o să-i ţină:
unii cu pumnii strînşi la înviere,
ceilalţi cu părul lipsă or să vină.
58 Necumpătaţi, cereasca mîngîiere
pe-această-ncăierare o schimbară,
ce-a o reda n-au vorbele putere.
61 Tu poţi vedea acum ce farsă-amară
în scurtă vreme Soarta le-a jucat,
cu bunuri ce pe veci îi dezbinară:
64 tot aurul ce-n lume-a existat
pe nici un duh din cele de pe-aici
nu l-ar putea-mpăca de-adevărat”.
67 “Maestre”, zis-am, “vreau să-mi mai explici
ce este-această Soartă despre care
că ţine-n mîini a lumii bunuri zici”.
70 Iar dînsul: “O, făpturi neştiutoare,
în cîtă beznă mintea vă petrece!
De ce-am să-ţi spun, să ai încredinţare:
73 cel ce-n ştiinţă toate le întrece
zidit-a ceruri şi cîrmaci le puse,
iar raza lui din parte-n parte trece,
76 astfel că toate-s în lumină-aduse;
aşijderi şi splendorile lumeşti
le-a rînduit unui cîrmaci supuse,
79 ce-n veac împarte bunuri pămînteşti,
din neam în neam şi din părinţi în prunci,
dar pe deasupra minţii omeneşti.
82 Cînd unii-s sus, iar alţii jos, atunci
e Soarta care-n ei se împlineşte,
ascunsă-asemeni şarpelui în lunci.
85 De-al vostru cumpăt nu se sinchiseşte:
precum în slăvi au îngerii putere,
aşa şi ea în lume cîrmuieşte.
88 Prin firea ei schimbare-n toate cere
şi veşnica nevoie îi dă zor
tot altora favorul să-şi ofere.
91 Ea e aceea ponegrită-n cor
de cei ce s-ar cădea să o cinstească,
nu s-o hulească-n nebunia lor.
94 Dar ea n-aude hula lor lumească,
ci petrecînd cu cele-ntîi create,
şi-nvîrte roata-n pacea ei cerească.
97 Ci-acum spre chin mai mare vom răzbate;
scad stelele ce-abia mijeau pe cînd
pornit-am; s-adăstăm nu se mai poate!”.
100 Spre mal tăiarăm brîul, apucînd
peste-un izvor ce-şi sapă jgheab la vale,
cu unde care curg în clocot dînd.
103 Prin roşu-ntunecat al apei sale,
al cărei curs îl tot urmam anume,
am străbătut în jos cotită cale.
106 O mlaştină-i acolo, Stix pe nume,
la poala-acelei rîpi înfricoşate,
şi-n ea se sting a valurilor spume.
109 Eu, ce-mi ţineam privirile holbate,
văzui cum goale-n smîrcuri colcăiau
făpturi puhoi, cu feţele-nciudate.
112 Nu doar cu pumnii împrejur loveau,
ci chiar cu frunţi, cu piepturi, cu picioare,
iar carnea-n dinţi cumplit şi-o sfîşiau.
115 Şi domnul meu: “Ce vezi sînt duhuri care
orbite de mînie-au fost odată;
şi-aş vrea să ai deplină-ncredinţare
118 că multe gem sub apa-nvolburată,
iscînd pe toată faţa ei bulboane,
cum însuţi vezi, de-ţi faci privirea roată.
121 Din glod se plîng: «Robiţi tristeţii vane
am fost sub dulcea soarelui lumină,
purtînd în inimi doar mînii avane:
124 de-aceea-acum jelim în neagra tină».
Ei imnu-acesta-l gîlgîie din greu,
căci gura-n veci de mîl le este plină”.
127 Tot ocolind scîrnávul heleşteu,
pe dunga dintre smîrc şi-adînca vale,
priveam la cei ce-nghit nămol mereu,
130 şi-un turn atunci ni se ivi în cale.
Note şi comentarii la Cîntul VII:
Versul 1: Papè Satàn...: cuvinte voit enigmatice, într-o limbă necunoscută, pe marginea cărora s-au făcut nenumărate speculaţii, de la Benvenuto Cellini (Vita, II, 27) încoace. S-au încercat tălmăciri analogice, unele cu totul năstruşnice, prin franceză (Pas paix, Satan, pas paix, Satan, allez paix sau à l’épée!), prin arabă (Bab-e Sciaitan, bab-e Sciaitan, alebbi, “Poarta lui Satan, poarta lui Satan, opriţi-vă!”), parţial prin latină (interj. papae, “ei drăcie!”, sau papae ca pl. al lui papa) ori prin ebraică (nume biblic al diavolului, satanael înseamnă “adversarul lui Dumnezeu”, iar aleppe ar fi alef, prima literă a alfabetului, utilizată aici ca metaforă a întîietăţii, de unde tălmăcirea: “Adversarul papei, adversarul papei, cel dintîi [dintre adversarii lui]!”) etc. Pentru Domenico Guerri (care aduce argumente filologice în Di alcuni versi dotti nella Divina Commedia, Città di Castello, 1908), precedat şi urmat de mulţi alţii, înţelesul ar fi: Oh Satana, oh Satana, Dio, cam cum ar zice creştinul, crucindu-se: “Doamne Dumnezeule!”.
Fronda lui Dante cu papalitatea decăzută, atît de prezentă în poem, a încurajat receptarea vecinătăţii dintre papè şi Satan ca stînd în legătură – fie şi numai ca sugestie subliminară – cu critica antipapală. Cea mai convingătoare prin documentare şi argumentaţie este interpretarea mai puţin cunoscută apărută în Speculum (vol. 27, nr. 1, ianuarie 1952, pp. 67-70) şi semnată de Berthe M. Marti, care merită prezentată mai pe larg (citatele care urmează sînt date după traducerea românească a lui Alexandru Anghel, “O piatră de poticnire în Infernul lui Dante”, în Puncte cardinale, anul XIV, nr. 11/167, noiembrie 2004, p. 12):
“Pare evident că, în timp ce ţipătul demonului îndeplineşte efectul dorit de a trezi spaimă în inima lui Dante, sunetele pe care le pronunţă sînt ele însele legate de conţinutul cîntului. [...] Papè Satan nu este o propoziţie, ci o exclamaţie care, fiind citită la vremea cînd conflictele dintre Biserică şi Stat erau în floare, şi cînd înalţii demnitari ecleziastici erau dur criticaţi pentru cupiditatea şi avariţia lor, aducea inevitabil aminte de evenimente şi persoane recente. Cele două cuvinte, Papè Satan, papè Satan, aşa cum sînt repetate în primul vers, au rolul unui ecou ce se întinde pe tot fundalul descrierii celui de-al patrulea cerc. Rezonanţa acestora se face simţită cînd Dante, cu inima îndurerată, întreabă cine sînt cei «cu tonsură» din stînga sa. Se face simţită cînd aceşti foşti prelaţi sînt înfăţişaţi lătrînd, reduşi de păcatul lor la stadiul de animale. Se face simţită şi cînd Vergiliu spune că aceşti demnitari ai Bisericii sînt de nerecunoscut ca indivizi. Dintre aceştia nu se poate identifica vreun cardinal anume, nici un papă sau altul, ci rămîn cu toţii sub semnul unei pluralităţi indistincte: papae. [...] Îndrăznesc să afirm că într-un manuscris de la Copenhaga am putea găsi un fragment al unei satire atît de bine cunoscute şi atît de actuale încît simpla pomenire a cuvintelor-cheie, papa Sathan, va fi fost suficientă pentru a aduce în minţile cititorilor lui Dante un trecut bogat de vestigii literare. Această satiră a fost publicată în 1935 de Paul Lehmann, după un codice ce conţinea versuri medievale cu o paternitate pînă acum necunoscută, scrise în cea mai mare parte în secolul XII («Eine Sammlung mittellateinischer Gedichte aus dem Ende des 12. Jahrhunderts», în Historische Vierteljahrschrift, XXX [1935], pp. 20-58). În fila cu nr. 75 pot fi găsite următoarele rînduri: In Honorium papam/ Dum sedet aut graditur loquiturve quibusque serenum,/ inficit exhalans horrida papa Sathan./ Bubo sedens, bubalus gardiens, infausta loquens strix/ et tandem totus non homo, sed pavor est./ Italicumque suum larvali corneus ore,/ dum crepitat, Daci Theutonicique timent./ Sed neque Cerberus est neque Deomgergon eadem,/ cum ridet, si parrideat misellis,/ carius hospitibus gratia vendet eum./ Hic non immerito rem nomine dissimulante./ Dictus Honorius est non quod honor sed ons. Un citat ceva mai lung din acelaşi poem se regăseşte, tot fără vreo indicaţie a datei şi paternităţii, într-un manuscris al bibliotecii municipale din Rouen (Ms A 376 [479], fila 179): Iam iam cis Aleps premasticabat ad aurum/ Gallorum, Romenon saturanda fames./ Set, miserante Deo, textus, calices, crucifixos./ Occidit, olfacines Gallica sacra Draco. Gel./ Dum sedet aut graditur, loquiturve quibusque serenum/ inficit exhalens horrida, Papa Sathan./ Bubo sedens, bubalus gradiens, infausta loquens strix/ et tandem totus non homo set pavor est./ Imperio Pluto, draco voce, Typhoeus actu,/ Tartara seva, solum, sidera terrificat. Hon. Singurul indiciu despre autorul acestei splendide şi virulente satire se găseşte într-un comentariu la Pharsalia nepublicat, redactat la sfîrşitul secolului XII sau la începutul lui XIII de către Arnulf de Orléans. După ce menţionează că romanii au fost atraşi tot timpul de bogăţia galilor, adaugă: Diu est quod nos spoliare auro ceperunt Romani, unde quidam noster Aurelianensis de quodam papa qui in Galliam ueniens circa Alpes interiit hos uersus edidit: Iam iam trans Alpes premasticabat ad aurum/ Gallorum Rome non stianda femes. În textul din Rouen întîlnim mai multe serii înrudite de invective adresate unor papi diferiţi, din care în cele două citate din manuscrisul lui Arnulf e păstrată doar o scurtă parte, cu deosebiri minore. Papa Sathan din acest fragment anonim e papa Honorius. Autorul, după Arnulf, era născut sau profesa la Orléans. [...] Putem fi tentaţi să atribuim aceste versuri faimosului poet din Orléans, Hugh, cunoscut drept Arhiepiscop de Orléans. [...] Vigoarea expresiei, stilul şi alcătuirea acestei satire îndreptate împotriva papilor contemporani Honorius şi Galesius sînt asemănătoare şi în nici un caz nedemne de operele autentice ale lui Hugh. Se pare că aceste versuri satirice erau foarte bine cunoscute în epocă. Cuvintele papa Sathan, folosite pentru a-l descrie pe Honorius, ar fi rămas, prin însuşi caracterul lor impropriu, pentru totdeauna în memoria cititorilor, iar repetarea acestora în cazul lui Dante ar fi reactualizat în minţile lor întregul conţinut satiric. În amîndouă textele scena este iadul, Pluto este prezent şi înalte feţe bisericeşti sînt asociate cu animalele. Poetul anonim îl numeşte pe Honorius draco şi îl identifică cu o serie de animale, pe cînd în Dante umbrele papilor şi cardinalilor latră precum cîinii, preluînd unele caracteristici ale paznicului lor, Cerber. În satira latină, nemilosul şi puternicul papă este asociat cu Pluto însuşi, iar la Dante papii sînt osîndiţi sub stăpînirea lui Pluto. Cel mai important, tema ambelor texte o constituie avariţia. Fie intenţionat, fie inconştient, cum se întîmplă cu poeţii, se pare că Dante a adus ecoul acestui fragment satiric în urletul aparent fără sens al lui Pluto. Ignoranţa faţă de poezia latină medievală a făcut ca majoritatea cititorilor de mai tîrziu să fie incapabili a recunoaşte punerea în scenă, tema şi aluziile politice, uşor de recunoscut contemporanilor familiari cu ele. Poate că dacă ar fi supravieţuit mai mult din satira latină, ne-am fi putut explica şi încă nelămuritul cuvînt aleppe”.
În orice caz, obscuritatea semantică în jurul singurului cuvînt lesne decodabil, Satan, precum şi eufonia stranie sporesc tensiunea scenei şi forţa malefică a personajului, care se arată furios şi mirat de apariţia celor doi, invocîndu-şi stăpînul. Probabil că aceasta a şi vizat cu precădere fantezia creatoare a lui Dante, lăsînd să transpară totdeodată şi aluzia evidenţiată mai sus.
Pentru lunga istorie a acestui vers dantesc, cf. M. Mignon, în Bulletin de la Société d’Études dantesques du Centre Universitaire Méditeranéen, VIII, 1959, p. 69 şi urm., sau D. Nikulin, “The Distorting Mirror of Hell (On the Interpretation of Pluto’s Words in Dante’s Inferno VII, 1), în Orbis Litterarum, 55(4), 2000, pp. 250-262.
Versul 8: Dincolo de fioroşenie, cuvîntul “lup” aduce conotaţia lăcomiei nemăsurate.
Versul 12: Arhanghelul Mihail, arhistrategul legiunilor cereşti, purtătorul sabiei de foc a dreptăţii divine, l-a alungat din cer “în cele mai din adînc ale pămîntului” pe trufaşul Lucifer, îngerul răzvrătit, cu întreaga lui ceată slujitoare.
Versul 16: “A patra văgăună” – al patrulea cerc al Infernului, unde zgîrciţii şi risipitorii rostogolesc poveri, ocărîndu-se între ei, cum se vede mai departe.
Versul 23: Temuta vîltoare dintre Scylla şi Charybda, în strîmtoarea Messinei, unde se întîlnesc apele Mării Ionice cu cele ale Mării Tireniene, este pomenită în cele două epopei referenţiale pentru Dante: Odiseea şi Eneida.
Versurile 38-39: Tonsura din creştetul capului e marcă distinctivă a preoţimii catolice.
Versul 73: Dumnezeu.
Versul 74: “Cîrmacii” sînt îngerii rînduiţi de Dumnezeu să vegheze asupra mersului tuturor celor create. Dante îi defineşte în altă parte ca sustanze separate da materia, cioè intelligenze, la quali la volgare gente chiamano Angeli (Conv., II, 4).
Versul 92: Ca pe una ce este instrument al voii divine.
Versul 96: “Roata sorţii” e o reprezentare străveche, probabil de origine populară. Pentru cei vechi, Fortuna este o femeie legată la ochi (semn al justiţiei nepărtinitoare), învîrtind o roată cu opt despărţituri (ce trimit spre diferitele stări schimbătoare ale umanului) şi care nu se opreşte niciodată din rotirea ei.
Versul 106: Stixul (de care se face pomenire şi în Eneida): mlaştina infernală ce înconjoară cetatea Dite.
Versul 130: Unul dintre turnurile cetăţii Dite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu