Pagini

miercuri, ianuarie 13, 2010

EMINESCU: 160 DE ANI DE LA NAŞTERE


Textul postat în continuare a apărut într-o primă formă în revista Puncte cardinale (anul XIII, nr. 6/150, iunie 2003, p. 9). Nu a fost inclus în recentul meu volum În jurul lui Eminescu (Editura Christiana, Bucureşti, 2009), îngrijitoarea ediţiei considerînd desigur că el reia în multe privinţe cele expuse mai pe larg în “Eminescu şi creştinismul”. Nu-i neadevărat, dar mi se pare că totuşi cele două texte se complinesc: apar aici şi elemente noi (atît ca informaţie, cît şi ca interpretare), în măsură să aducă un spor de lămurire a temei abordate.
Ştiu că în felul acesta risc din nou neînţelegerea şi antipatia spiritelor şablonarde, incapabile de discernămînt cultural, care nu pot realiza faptul elementar că, chiar dacă nu au avut o întîlnire mai fericită, nici Eminescu nu-i mai puţin Eminescu, nici ortodoxia românească nu-i mai puţin ortodoxie, ci doar noi avem o temă în plus de reflecţie paideică. Nu văd însă la ce mi-ar folosi – neavînd ambiţii de popularitate ieftină sau de ascensiune în vreun top – eventualul efort de a menaja susceptibilităţile şi de a cîştiga bunăvoinţa unora ca aceştia. Mutatis mutandis, vorba mereu actualului Eminescu: “Dacă port cu uşurinţă şi cu zîmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură”.



Cristelniţa în care a fost botezat Eminescu

EMINESCU ŞI CREDINŢA

Mic tablou de familie

Dacă, din cîte ştim despre el, căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, era om respectuos de cele sfinte, dar nu tocmai bisericos, în schimb fiica stolnicului Vasile Juraşcu, Raluca, mama poetului, pare să fi fost mult mai evlavioasă, cum erau îndeobşte femeile în mediul tradiţional (literatura ne-a familiarizat, în acest sens, mai ales cu imaginea mai plebee a mamei lui Ion Creangă, aşa cum se desprinde ea din Amintiri), şi a ţinut cu tot dinadinsul să aibă, pe moşia de la Ipoteşti, lăcaş propriu de închinăciune, cumpărîndu-se în acest scop, de la fostul proprietar al Ipoteştilor (Teodor Murguleţ), o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn, ce mai poate fi văzută şi astăzi, dichisită după tipic, în cadrul muzeal al locului.
Mica biserică a familiei

Raluca avea doi fraţi (Calinic şi Iachint sau Iachift), trei surori (Olimpiada, Fevronia, Sofia) şi o nepoată de soră (Xenia) la călugărie, în vestitele mănăstiri ale “dulcii Bucovine” (Olimpiada a fost chiar stareţă a Mănăstirii Agafton, nu departe de Botoşani). Este interesant că în poezia şi în proza lui Eminescu există multe figuri de “sihaştri”, iar el însuşi şi-ar fi exprimat în treacăt – dar mai ales după 1883 – dorinţa de a se călugări. “Sihăstria” eminesciană arată însă mai degrabă ca o formă de autarhie şi în-singurare romantică, fără limpezi temeiuri mistice sau dogmatice. Altminteri, Eminescu pare să fi avut ideea elementară că schimnicia, îndeosebi la tinereţe, reprimă în mod vinovat exerciţiul liber şi natural al instinctelor (vezi nuvela Cezara sau poezia Făt-Frumos din tei). În sensul acesta e şi sfatul dat de bătrînul Euthanasius tînărului Ieronim (care se şi grăbeşte să-l urmeze): “Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu că tu eşti pîn-acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu... nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiet cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr...” (Cezara).
Mai degrabă din moliciunea firii decît dintr-o discreţie superioară, Raluca nu pare să fi exercitat asupra propriilor odrasle vreo influenţă semnificativă de ordin religios (cum exercitase, în simplitatea ei, mult mai energica Smaranda Creangă, chiar dacă – pe termen lung – rezultatele nu s-au dovedit tocmai cele scontate, “Nică” tratînd preoţia persiflant şi arivist, şi sfîrşind “răspopit” şi dedat la impietăţi de pomină, pe care şi Eminescu zice-se că le savura). În ciuda antecedentelor familiale şi a vecinătăţii cadrului bucovinean înţesat de vetre monahale, nici unul dintre cei opt copii ce au atins maturitatea (alţi trei muriseră prematur), deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism: unul a fost medic, altul jurist (mort “prin împuşcare de sine însuşi”), doi ofiţeri (dintre care unul şi cu studii inginereşti); un altul ar fi urmat şi el cariera medicală, de n-ar fi murit de tifos la numai 16 ani. E poate semnificativ că Aglae, una dintre surorile poetului (cealaltă, nefericita Harieta, a rămas fată bătrînă), căsătorită de foarte tînără şi văduvă puţin după aceea, s-a recăsătorit cu un ofiţer austriac şi n-a ezitat să treacă la catolicism.
Eminovicii aveau, cel puţin în faza adolescenţei, reputaţie de “cai breji”. Cînd, în toamna lui 1860, Mihai a venit elev la Cernăuţi, directorul gimnaziului, Ştefan Wolff, ştiutor de isprăvile fraţilor mai mari (Şerban, Nicolae, Gheorghe/Iorgu şi Ilie), ar fi exclamat copleşit: “Şi acesta e tot un Eminovici!”. Cecitatea belferească n-a putut vedea în el mai mult nici după aceea. Mihai n-a ţinut să contravină aşteptărilor, cel puţin sub aspect comportamental. Călinescu menţionează, între altele: “Nici religia nu era pe placul micului Mihai”, care “n-avea nici o tragere de inimă pentru «exortele» popii şi lipsea de la ele des, ori se făcea nevăzut cînd erau mînaţi spre biserică, drept care sfinţia-sa îl «pîrli», însemnîndu-l la conduită cu vorbele: Tadelnswerth wegen Versäumniss der Exorten, adică, mai pe româneşte: «Ticălos, fuge de la predică»”.
Şcolaritatea lui Eminescu a fost, de la un capăt la altul, la Cernăuţi sau la Blaj, una atipică şi problematică, atestînd o dată în plus că ordinea şcolară e mereu nepregătită să lucreze cu naturi geniale. S-ar zice că dascălii săi, cu doar cîteva excepţii (cum va fi fost şi bietul Arune Pumnul), n-au putut să-l vadă pe Eminescu din pricina Eminovicilor, cam în felul în care cineva nu poate vedea pădurea din pricina copacilor...

Clopotniţa de lemn

“Cred, Doamne; ajută necredinţei mele!”

Tînărul Eminescu (mai ales cel din epoca vieneză), pătruns pînă-n măduva oaselor de duhul crepuscular al roman­tis­mului, însuşit mai ales pe calea nebulos metafizicizantă a paradigmei nemţeşti, pare să se simtă bine în pielea “geniului pustiu”, cochetînd cu indianismul via Schopenhauer, exaltînd suferinţa şi aventura cu titlu experimental, savurînd tentaţia luciferică şi împingînd scepticismul pînă la accente de ateism (vezi Mortua est, Împărat şi proletar etc.). De pe atunci datează şi dezabuzata definiţie lirică a teologiei: “Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită/ Unor lucruri nexistente, carte tristă şi-ncîlcită,/ Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra”. Cu toate acestea, nici ateismul, nici demonismul romantic n-au ajuns niciodată la el atitudini asumate interior, rămînînd doar simple reflexe ale unei mode literare şi ale unor conjuncturi sufleteşti în dinamica sinuoasă a vieţii. Ba mai mult, cum a observat şi Nichifor Crainic, poetul (identificîndu-se în Epigonii chiar cu întreaga lui generaţie) resimte de timpuriu lipsa credinţei ca pe o infirmitate. “Ar fi interesant – scrie mentorul gândirist – să cunoaştem toate cauzele pierderilor spirituale ale lui Eminescu, dar mai interesant mi se pare să accentuăm că regretul după un lucru e totuna cu dorinţa de a-l avea. Cine tînjeşte după credinţa şi după speranţa pierdută e în situaţia de a spune, ca în Evanghelie: Cred, Doamne; ajută necredinţei mele! Şi aceasta mi se pare că e starea spirituală a lui Eminescu”.
Maturitatea a estompat fronda cu Dumnezeu şi cu religia instituţionalizată, iar dacă în creaţia lirică lui Eminescu îi mai scapă cîte un accent de revoltă sau de contestaţie, se vede, în schimb, că el are mare grijă de a menaja în articolele politice sensibilitatea religioasă şi tradiţia bisericească, conştient de răspunderea rolului de “pedagog naţional”, pe care a ştiut să-l joace fără emfază. Nichifor Crainic avea dreptate să observe în altă parte, cu privire la “naţionalismul ge­nia­lului Eminescu”, că “latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concep­ţiei conservatoare”. E totuşi dezamăgitor să constaţi cîtă neînţelegere manifestă cîteodată poetul faţă de moştenirea bizantină (încondeiată în spiritul dispreţului occidental) şi mai ales faţă de iconografia răsăriteană (“… icoanele orientale rămîn reproducerea unor mumii şi schelete, cari au mai multă asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor”). Şi totuşi tot el scria altădată, cu intuiţie profundă şi cu nostalgică admiraţie: “Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici…” (Melancolie)...
S-ar zice că, pentru Eminescu, religia ortodoxă, deşi necesară în ordinea morală şi în iconomia vieţii naţionale, contravine exigenţelor estetice ale modernităţii şi incomodează libertatea creatoare a geniului romantic, cu precădere muşcat – vorba lui Nae Ionescu – de “şarpele demiurgiei”. Dionis, Ieronim, Toma Nour – alter ego-urile sale din proza literară – stau în mărturisită divergenţă cu formele şi învăţăturile religiei instituţionalizate şi se hrănesc spiritual cu fascinaţii mito-poetice de un sincretism deconcertant. Dar “vina” o poartă mai degrabă epoca decît oamenii*.
În ciuda declaraţiei din poezia Eu nu cred nici în Iehova, Eminescu, fără să îmbrăţişeze o credinţă determinată şi fără să aibă o fire evlavioasă, purta totuşi un mare respect tradiţiei religioase în genere, iar Bisericii Ortodoxe îi recunoştea statutul de “Maică spirituală a poporului român”. Una dintre pasiunile lui era aceea de a strînge manuscrise vechi, care aveau mai toate, se înţelege, un conţinut religios, dar care pe Eminescu îl atrăgeau mai mult pentru farmecele limbii din bătrîni (a cărei genială sinteză creatoare ne dă pînă la urmă adevărata şi inegalabila lui măsură). Deşi ortodox, el aprecia mult şi catolicismul, mai ales pentru performanţele culturale ale acestuia. Era însă critic la adresa protestantismului, care i se părea a fi fost “o iudaizare a creştinismului” (caracterizare neargumentată punctual, preluată desigur de pe aiurea).
Pe vremea cînd plănuia să se cunune cu Veronica Micle (care avea să moară în acelaşi an cu el, fiind înmormîntată la Mănăstirea Văratec, spre scandalizarea unora), se gîndiseră amîndoi, mai în glumă, mai în serios, să se convertească la catolicism, unde divorţul nu este lesne admis. Ştim că lucrul nu s-a întîmplat, dar episodul rămîne grăitor pentru lipsa patimii sau scrupulelor confesionale.
Încă din tinereţe, cînd ambiţionase să înveţe sanscrita (îşi procurase gramatica mică a lui Bopp, pe care s-a pus s-o şi traducă), fusese atras şi de religiile indiene (inclusiv de “religia fără Dumnezeu” a lui Buddha, pe care-l găsim amestecat mai tîrziu chiar şi în variantele de lucru ale Luceafărului), iar pe marginea unui caiet îşi notase cîndva, cu evidentă exagerare teribilistă: “Eu sînt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a”. În necrologul pe care i l-a făcut în vara lui 1889, Caragiale găsea de cuviinţă să-i bifeze “trecerea în Nirvana”, după care îl auzise suspinînd în nenumărate rînduri.
Eminescu era sensibil şi la vechile credinţe ale geto-dacilor (vezi, de pildă, Rugăciunea unui dac sau poemul Strigoii), referindu-se nu o dată la Zalmoxis şi la înţelepciunea “preoţilor păgîni”, în care el nu vedea însă atît nişte adversari, cît nişte precursori ai creştinismului. “Protocronist” avant la lettre, a avut însă bunul instinct sau superioara cumpănire de a se păstra în spaţiul legitim al creaţiei literare. Protocroniştii de azi nici nu-l înţeleg, nici nu-l merită.
În general, îl atrăgeau exotismele şi misterele, în tradiţia şi spiritul evaziunilor romantice. Cum s-a spus şi despre Goethe, Eminescu avea mai degrabă un fel de “religiozitate fără religie”, în care precumpănea nu dogma, ci mitul, sau, altfel spus, nu revelaţia asumată prin credinţă, ci sacrul reflectat în fantezia plăs­mui­toare. Absolutul lui (despre care Rosa del Conte a lăsat o carte esenţială) pendulează ideatic între filosofia religioasă şi mitosofia folclorică, iar conceptul lui de perfecţiune este inseparabil, în ultimă analiză, de formele transfigurării artistice (“Şi eu, eu sînt copilul nefericitei secte” ce are “adînca sete a formelor perfecte”).
În scrierile sale postume se găsesc însă şi destule compoziţii cu caracter religios creştin, închinate fie Sfintei Treimi (cîteva Terţine pe calapod dantesc), fie Mîntuitorului Iisus Hristos (Christ, Înviere), fie Maicii Domnului (Rugăciune, Răsai asupra mea…). Cea mai frumoasă expresie religioasă a liricii eminesciene rămîne, desigur, poezia Rugăciune (chiar dacă e plauzibilă prezumţia călinesciană a unor simple exerciţii de virtuozitate formală, în imediata vecinătate a unor rugăciuni catolice copiate în caiete, printre care şi Ave Maria):

Crăiasă alegîndu-te,
Îngenunchem rugîndu-te,
Înalţă-ne, ne mîntuie
Din valul ce ne bîntuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mîntuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică preacurată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfîntului
Umbră facem pămîntului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plîngeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică preacurată
Şi pururea fecioară,
Marie!


Este oarecum curios că poetul n-a găsit altceva mai bun de făcut cu această splendidă poezie (nepublicată ca atare şi prin urmare nereţinută nici de ediţia Maiorescu din 1883/84) decît s-o introducă în corpul unui poem mai amplu, intitulat exotic Ta twam asi (corect: Tat twam asi, în traducere: “Tu eşti aceasta”, formulă sanscrită exprimînd principiul neo-buddhist al identităţii formelor dincolo de pluralitatea manifestărilor) şi lipsit de vreo simpatie desluşită pentru “paginile unse a sfintelor scripturi”! Însă poate că, pentru astfel de versuri, Dumnezeu îi va fi iertat lui Eminescu mai mult decît va fi putut el păcătui cu bună ştiinţă...
Nedogmatic şi nebisericos, crescut, ca şi Blaga mai tîrziu, în zariştea “eresului” popular, iar în urmă format intelectual în spiritul heterodox al romantismului german, Eminescu a fost totuşi creştin ortodox în adîncurile subconştiente ale personalităţii lui, sensibil la cosmic şi la organic, la taină şi la tradiţie, arzînd ca o flacără vie pe altarul românismului creator, călăuzit de o înaltă conştiinţă morală şi de un mare patos vizionar. Împărat al cuvintelor, el a stat şi rămîne în bătaia de duh a Cuvîntului, dincolo de măsurile veacului, la marea “cină de taină” a veşniciei româneşti, unde credinţa nu mai e aspiraţie, ci evidenţă biruitoare.

Răzvan CODRESCU


* Va trebui să se facă odată (cum s-a făcut pentru alte arii culturale) o analiză necomplezentă a proastei aşezări spirituale a secolului al XIX-lea românesc şi a cauzelor atîtor „pierderi spirituale”, care n-au fost numai ale lui Eminescu, ci ale „elitelor” mai multor generaţii succesive, de la bonjurişti şi paşoptişti pînă la junimişti şi sămănătorişti. Cu atît mai miraculoasă şi mai fascinantă ne apare aventura spirituală a secolului XX (perioada interbelică), esenţial conformată de duhul Ortodoxiei, de la gândirişti pînă la aprofundarea mistică a Rugului Aprins. Comunismul a frînt această resurecţie spirituală, iar astăzi, încă nereaşezaţi, pendulăm între paradigma culturală dezbisericită a secolului al XIX-lea şi paradigma culturală reîmbisericită a primei jumătăţi a secolului XX. Din păcate, „pendularea” noastră are un aer epigonic, părînd lipsită de elan şi de vocaţie creatoare.

Casa de la Ipoteşti

19 comentarii:

  1. Cineva isi mai aduce aminte si de Eminescu... De-am avea si puterea si dragostea de a ne ruga pentru sufletul lui mare, dar chinuit...

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule Codrescu, am recitit cu interes studiul dumneavoastră despre Eminescu şi nu intenţionez să vă contest deloc, dar aş vrea să vă adresez o întrebare. Îmi îngăduiţi să pun în contextul imaginii mele despre Eminescu această întrebare, pe care o păstrez pentru finalul comentariului. Eu intuiesc o veritabilă dramă în cazul creştinului ortodox Mihai Eminescu: prin forţa împrejurărilor(epocă şi educaţie), credinţa i-a fost grav afectată, indiferent ce reminiscenţe a lăsat în opera lui literară sau în gazetărie. Contactul cu occidentul a devastat sufletul său şi i-a pervertit scara de valori; coordonata duhovnicească s-a estompat până la dispariţie, gândirea i-a fost canalizată într-o direcţie anticreştină şi simţirea i-a fost cotropită de patimi scăpate total de sub controlul raţiunii. Înlăturându-L pe Dumnezeu din viaţa sa, Eminescu s-a autocondamnat, s-a predat pe sine”de viu” chinurilor la care îl poartă pe om proliferarea patimilor fără rânduiala impusă de viaţa duhovnicească. În sfârşit, cum s-a împăcat omul cu Dumnezeu este taina lui şi nu îmi îngădui să pun în discuţie o asemenea problemă. Din inimă îmi doresc mântuirea lui, dar ea nu depinde nici de opinia mea, nici de voinţa sau actele mele. Altceva mă preocupă, în calitate de profesor de limba română ortodox : Cum poate fi valorificată opera poetică eminesciană, în special, pentru a o integra unei viziuni ortodoxe asupra educaţiei ? Dumneavoastră cum aţi proceda ? Am pus această întrebare şi alei persoane avizate, dar nu mi-a dat niciun răspuns. Sper că voi primi acum unul util. Nu mă refer la puţinele creaţii cu tematică sau cu trimiteri religioase, ci la integralitatea operei poetice, la "Scrisori", "Glossă", "Luceafărul" şi toate celelalte care au supravieţuit revizuirii programei şcolare de literatură română. Poate şi la nuvela "Sărmanul Dionis", care se mai aminteşte în unele contexte( tema fantasticului în clasa a noua !). Vă mulţumesc şi aştept cu încredere răspunsul dumneavoastră.

    RăspundețiȘtergere
  3. Bine, vad ca nu te abtii si vrei sa-i enervezi iar pe cei din tribul cu creiere mici, dar nervoase. Vrei sa fii iar "tradator de neam si de ortodoxie". Treaba ta. :)

    Fara gluma, e un articol bun si, pot sa spun, plin de delicata intelegere fata de omul de dinainte de geniu, cel ce vine la Dreapta Judecata a lui Hristos. Cred ca Dumnezeu iarta si topeste aceste neintelegeri omenesti atunci cand omul este sincer in cautarile sale. Iar Eminescu este, poate, unul dintre cele mai frumoase caractere din cultura noastra.

    RăspundețiȘtergere
  4. Pentru Iulian:

    Unul mi-a scris (sub semnătura "Antonim"): "Recidivistule, hai sictir!". Dacă s-ar fi rezumat numai la atît, l-aş fi postat, dar nu s-a putut abţine să nu-mi zică ceva şi de morţi (a la Becali).
    Ce să-i faci, adevărul e perpetuu recidivist, pentru că e unul şi nu poate fi altul, după placul fiecăruia...
    În ce priveşte caracterul lui Eminescu, nu mulţi ortodocşi geloşi de ortodoxia lor se pot ridica la înălţimea şi frumuseţea lui. Cred că de dragul unui necredincios ca Eminescu Dumnezeu salvează mulţi credincioşi închipuiţi.


    Pentru Iuliana:

    Întrebarea nu-i uşoară, nu pentru că nu ar avea răspunsuri la îndemînă, ci pentru că nu există o reţetă, totul depinzînd de harul şi abilităţile personale. Nu numai opera poetică a lui Eminescu, ci orice operă poetică autentică poate fi valorificată creştineşte şi "integrată unei viziuni ortodoxe asupra educaţiei". Cîtă antichitate păgînă nu intra în paideia creştinismului timpuriu?
    Sfinţii Părinţi ai Bisericii rămîn un model şi în această privinţă.
    Or, la Eminescu nici măcar nu e vorba de păgînism, ci doar de un creştinism insuficient asumat prin credinţă şi insuficient consolidat liturgic. Altminteri el nu-i străin nici de problematica, nici de sensibilitatea creştină, iar prin forţa geniului său are o intuiţie şi o măreţie a general-umanului în care se pot regăsi şi creştinul, şi necreştinul, şi ortodoxul, şi neortodoxul, şi românul, şi neromânul.
    O sugestie de "valorificare" paideică ortodoxă aveţi chiar în citatul mai lung din Nichifor Crainic pe care l-am dat în text. Eminescu este atît de mare şi de complex încît putem învăţa deopotrivă şi din împlinirile, şi din neîmplinirile lui, în permanentă confruntaare cu Cuvîntul.
    Pînă la urmă marea lecţie a lui Eminescu este refuzul încremenirii spirituale, uriaşul lui dinamism creator şi vizionar, măreţia tragică a căutării esenţiale şi a suferinţei întru căutare: un om care şi-a pus mai toate marile întrebări, chiar dacă n-a ajuns să găsească şi toate marile răspunsuri. Tocmai de aceea rămîne mereu loc şi nevoie de Hristos. Şi de aceea sfinţenia stă pînă la urmă mai presus de genialitate.

    RăspundețiȘtergere
  5. Excelent articol, care merita sa fie studiat in programaa scolara. Cu umilinta si respect as dori sa ma refer la interventia distinsei doamne Iuliana. Domnia Sa vorbeste despre visiunea ortodoxa in poezia eminesciana. Care sunt valorile cele mai de pret ale ortodoxismului? Sa-l iubesti pe aproapele tau, cu intelegere si toleranta, sa nu faci rau, prin rau intelegand tot ceea ce ar dauna integritatii morale si fizice a ta si a celorlalti. Observam insa ca aceste valori sunt comune si celorlalte religii cunoscute. Ca si cum am aduna la un loc toate cele cinci religii principale de pe planeta (crestinism, islamism, iudaism, buddism, hinduism), si am extrage esenta invataturilor lor. Cred ca lui Eminescu, acest eternel cautator al absolutului, nu'i mai erau suficiente dogmele ortodoxismului, geniul lui avea nevoie de spatiu, occidentul nu l'a pervertit, ci i'a facut cunoscut si alte posibilitati. Vad Doamna Iuliana ca sunteti preocupata de viitorul tinerei generatii, a carui optica asupa valorilor esentiale ale umanitatii este atat de diferita de a noastra. Sunt convinsa deci ca ma veti intelege in urmatoarele: cand m'am stabilit in Franta, fetele mele erau mici. Cu atat mai mult am insistat ca ele sa nu'si instraineze originea si traditia lor ortodoxa. Dar, cum stiti, mediul inconjurator este decisiv pentru formarea si educarea unui suflet tanar. Astazi, ele vad in ortodoxism doar o sursa de spiritualitate universal valabila, la care ele adera in masura la care aceasta raspunde viziunii lor, viziune pe care eu ma straduiesc sa o canalizez, intr'o concurenta acerba cu internetul, televizorul, etc. DAR, atata timp cat ele se conduc dupa perceptele clasice: sa nu ucizi, sa nu furi, etc. nu imi mai fac griji.
    Revenind la Eminescu, pentru mine, este poetul care salveaza sufletele romanilor de pretutindeni.

    RăspundețiȘtergere
  6. Va multumesc pentru raspuns! Ma gandeam ca Nichifor Crainic si-a pus si el aceasta problema si as vrea sa citesc tot ce a scris pe tema in discutie, dar nu am surse. Mi-a trecut si mie prin minte afirmatia lui Petre Tutea despre superioritatea sfinteniei in raport cu genialitatea. In general, am tendinta de a le dezvalui elevilor mai ales intensitatea luptei cu patimile de tot felul reflectata in opera lui Eminescu. Revolta si caderea au sublimul lor la Eminescu - artistul. Stiu ca nu exista retete, tocmai de aceea tot intreb, poate reusesc sa spun lucrurile mai bine, sa le asez intr-o perspectiva mai potrivita. As dori mult sa scrie cineva un studiu critic, de fapt o hermeneutica din unghiul de vedere "duhovnicesc" a literaturii romane. Stiu ca e aproape utopic, dar mie mi se pare vital in educatia copiilor romani ortodocsi. Sa nu mai fie atata alienare in scoala! Nu suntem crestini de duminica sau de apartament, ci in fiecare clipa si manifestare a noastra, nu?

    RăspundețiȘtergere
  7. Doamna Adria, va impartasesc dragostea pentru Eminescu si opera lui. Onestitatea si probitatea lui Eminescu sunt calitati atat de rare, incat ar fi de ajuns pentru a merita respectul oricui, dar in privinta reducerii crestinismului la o scara de valori morale pe care o practica si alte religii nu pot sa va dau dreptate. Este o drama sa iti vezi copiii alunecand pe panta indiferentismului religios, sedusi de mirajul implinirilor intelectuale, sentimentale sau materiale si punand mantuirea pe ultimul plan sau excluzand-o din viata si preocuparile lor. Nu intentionez sa va intristez, dar oricate calitati morale ar avea un om, daca nu descopera ortodoxia esentiala, adica participarea la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, la Spovedanie si la Sf. Euharistie, se afla in stare de neimpacare cu Dumnezeu si nu poate spera in mantuire. Eu le doresc fetelor dumneavoastra sa afle Adevarul , Calea si Viata, pe Hristos, iar dumneavoastra, sa aveti taria sa va rugati din inima si cu lacrimi pentru intoarcerea lor. Doamne ajuta!

    RăspundețiȘtergere
  8. Poate că Domnul ar zice: "Pe ale Iulianei se cuvine să le faceţi şi pe ale Adriei să nu le lăsaţi"...

    RăspundețiȘtergere
  9. Doamna Iuliana, nu m'ati intristat deloc, dimpotriva ma bucur de fiecare data cand intâlnesc o persoana care sa aiba o credinta atat de dreapta si lina. Unora les este dat sa primeasca lumina direct, fara ca indoiala sa le umbreasca cugetele. Altora insa, le este dat sa rataceasca lungi si indaratnice cai. Si cred ca Eminescu facea parte dintre acestia din urma. "Ca o faclie stinsa de ce mereu sa fumegi,/ De ce mereu aceleasi gandiri sa le tot rumegi/ Si sarcina de ganduri s'o porti ca pe un gheb,/ Astfel ades in taina durerii ma intreb.../ Nu aflu unde capul in lume sa mi'l pun:/ Caci n'am avut taria de'a fi nici rau, nici bun,/ Caci n'am avut metalul demonilor in vine,/ Nici pacinica rabdare a omului de bine,/ (...)" (Ca o faclie..., 1879).
    Dar, dupa cum stiti, acestia din urma, Mantuitorul îi numea cu atâta dragoste "oile mele ratacite".

    Citind articolul Dumneavoastra, Domnule Codrescu, mi'am dat seama cum am fost de frustrati, de lipsiti de putinta de a 'l studia pe Eminescu sub toate unghiurile de abordare, ale operei sale inepuizabile. As dori sa stiu daca mai aveti si alte studii.
    O seara buna.

    RăspundețiȘtergere
  10. Pro-vita Bucureşti a facut plângere penală împotriva lui Streinu Cercel
    ABUZURILE REPETATE ÎI ADUC LUI STREINU–CERCEL O PLÂNGERE PENALĂ
    - Comunicat de presă -
    Bucureşti, 15 ian. 10 – Asociaţia Pro-vita pentru Născuţi şi Nenăscuţi – Filiala Bucureşti a depus, astăzi, o plângere penală împotriva Secretarului de stat la Ministerul Sănătăţii, Adrian Streinu Cercel, privind săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.
    Plângerea vizează încălcarea de către cel învinuit a art. 246 (Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor), 247 (Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi) şi 248 (Abuzul în serviciu contra intereselor publice) Cod Penal. În fapt, printr-o adresă semnată de Secretarul de stat Adrian Streinu Cercel şi trimisă Direcţiilor judeţene de sănătate publică, Ministerul Sănătăţii stabilea că personalului medical care refuză vaccinarea contra noii gripe i se va interzice prestarea de activităţi medicale care presupun prezenţa pacienţilor. Continuarea la
    http://ro.altermedia.info/mediusanatate/streinu-cercel-va-da-cu-subsemnatu-la-parchet_18288.html

    Dati mai departe. Raspanditi.

    RăspundețiȘtergere
  11. Pentru Adria:

    Căutaţi în "Ce puteţi citi în arhivele acestui blog" şi o să mai găsiţi cîteva texte despre Eminescu, mai ales prin lunile ianuarie şi iunie ale fiecărui an.

    RăspundețiȘtergere
  12. Elena Dulgheru18/1/10 5:31 p.m.

    Lecturând biografia eminesciană dintr-o singură perspectivă (demers hermeneutic principial valabil), este importantă urmărirea atentă a metabolismelor epocii, din aceeaşi perspectivă, altminteri riscăm devieri de interpretare, pe care cititorul le resimte "ca pe o nedreptăţire". De pildă, citând versificarea dezamăgirilor teologice ale poetului, este bine să relecturăm mostre de teologhisiri ortodoxe ale epocii (din manualele de seminar, de pildă!). Este bineştiut climatul intelectual din spaţiul ortodox de la finele perioadei fanariote, aflat în totală contrafază cu acela din spaţiul catolic! Este la fel de bineştiut filocatolicismul intelectualităţii din spaţiul ortodox de prin tot Răsăritul (vezi remarcile lui Florenski şi ale Sf. Teofan Zăvorâtul etc.), fapt din care ortodocşii ar fi mai bine să-şi facă mea culpa, decât să judece curentele intelectuale ale sec. XIX cu criteriile şcolii gândiriste. De statutul icoanei în aceeaşi perioadă, ce să mai vorbim? Putem cita măcar un tratat de istoria artei de prin 1820 care să o cuprindă?! Într-un fel îl putem judeca pe Cioran pt frazele iconoclaste şi într-altul pe Eminescu, căci se scăldau în alte ape, oferta intelectuală a epocilor celor 2 era mult diferită! Oare cum se conjugau textele catehetice cu libertatea de gândire şi de fiinţă, promovată de Evanghelie, dar evidenţiată atât de târziu de literatura teologică ortodoxă (Evdokimov ş.a.)? Câţi dintre marii gânditori şi artiştii creştini ai sec. 20 ar fi îmbrăţişat Ortodoxia, în ambalajul oferit de primele decenii ale sec. 19?! Şi totuşi, urmărind toate aceste rătăciri şi scăderi, este onest să regăsim, în fiece moment, genialitatea omului care-şi depăşeşte epoca, pt a reveni întotdeauna la esenţial.

    RăspundețiȘtergere
  13. Doamnei Elena Dulgheru:

    Sînt aproape sută la sută de acord cu conţinutul de idei al comentariului dvs., dar mă întreb dacă nu cumva v-a scăpat singura notă a textului meu, în care tocmai despre aceste lucruri era vorba...
    Sau cumva tocmai nota respectivă v-a sugestionat în redactarea comentariului?
    Oricum ar fi, aspectul respectiv merită într-adevăr reliefat şi chiar adîncit - nu numai pentru spaţiul românesc, ci pentru mai tot spaţiul ortodox european.
    Pentru a acoperi însă serios aria acestei teme sau problematici ar trebui cineva care să fie iniţiat deopotrivă în limba şi cultura elină, în limbile şi culturile slave, în limba şi cultura română, dar şi în principalele limbi şi culturi occidentale care au influenţat Răsăritul secolului al XIX-lea, respectiv limba şi cultura franceză şi limba şi cultura germană. Pe deasupra, ar trebui să aibă şi temeinice cunoştinţe istorice, dar şi un larg orizont teologico-filosofic.
    Nu-i tocmai lesne să îndeplinească cineva toate aceste condiţii şi să aibă eventual şi harul scrisului. Poate că tocmai de aceea nu avem decît cîteva intuiţii juste şi abordări parţiale în acest sens, dar nici o sinteză pe măsura trebuinţelor şi aşteptărilor.
    E o mare provocare pentru studioşii zilei de mîine, deşi pare să cam fi trecut vremea "oamenilor universali". De regulă, tendinţa este astăzi să rîme fiecare pe cîte o bucăţică a lui, numind asta "specializare" şi "diviziune a competenţelor". Nu mi se pare însă decît o formă de cecitate dezabuzată, cumva fatală potopului informaţional, dar în mod evident însoţită de riscul de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor.
    Deşi nu se mai poartă şi deşi contextul actual îi face tot mai dificil de întruchipat, eu unul mai cred încă în posibilitatea "oamenilor universali" şi am impresia - naivă, poate - că numai ivirea unora ca aceştia în tîrziul cîtorva culturi europene ar mai putea reînsufleţi şi reorienta cultural umanitatea postmodernă (şi postcreştină, zic unii) şi ar mai putea da o nouă consistenţă pariului intelectual.
    O cultură română care se poate recomanda astăzi cu intelectuali complecşi de talia unor Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconsky, Mircea Platon, Cristian Bădiliţă, Radu Preda, Ioan I. Ică jr, Mihail Neamţu sau Adrian Papahagi (şi ştiţi bine că mai sînt şi alţii) nu cred că-şi poate refuza un asemenea vis, ba chiar cred că ar fi sinucigaş să şi-l refuze.
    Aşa că poate se va ivi, cu voia lui Dumnezeu, cine să ne poată spune cîndva mai mult şi mai bine despre noi înşine şi despre încă posibilul nostru loc în universalitate, cu tradiţia noastră răsăriteană cu tot, dîndu-ne imboldul de a fi mai mult decît am fost şi mai mult decît sîntem, chiar dacă nu şi mai mult decît am fi putut fi, poate, într-o altă geografie şi într-o altă istorie...

    RăspundețiȘtergere
  14. Iata o tema care merita sa fie pusa in dezbatere. Imaginand ca in sfarsit, se va gasi o persoana care sa indeplineasca toate conditiile pe care le'ati enumerat, Domnule Codrescu, aceasta persoana se va confrunta insa cu o ultima proba, si cea mai grozava: "a quoi ça servira!" Sunt cuvintele lui Sarkozi, care in acest moment pune la cale o reforma scolara in Franta bazata, printre altele, si de o selectie de genul: materiile utile, care formeaza individul capabil sa produca imediat au prioritate in fata celor cum ar fi studiul limbilor moarte, al istoriei clasice, etc.

    RăspundețiȘtergere
  15. Am lansat mesajul anterior prea brusc, ca si cum asta este in ordinea lucrurilor si nimic nu se mai poate schimba. Si eu cred in posibilitatea, dar mai ales in necesitatea "omului universal". iar Eminescu este mai de actualitate ca oricand cu poezia"Glossa" unde te indeamna sa socotesti cat de important este studiul trecutului.

    RăspundețiȘtergere
  16. Sarkozy întruchipează în mult mai mare măsură mizeria morală şi intelectuală a Franţei decît Băsescu mizeria morală şi intelectuală a României: noi am fost mereu mititei şi am căzut mai de jos, pe cînd Franţa a fost uriaşă şi a căzut de foarte sus.
    Poate că tocmai de aceea atît de mulţi se sinucid în Sena şi mai nimeni în Dîmboviţa...

    RăspundețiȘtergere
  17. Apropo de imaginea "caderii", am sentimentul ca traim vremuri ce pravaleste omenirea la fund. Dar, conform legilor fizicii, odata ajunsi acolo, re-incepe, bineinteles, urcusul. de aceea cred ca nu este corect sa atribuim numai anumitor indivizi mizeriile societatii de astazi, care de altfel reflecta constiinta noastra, a tuturor, toti cei care respiram astazi pe planeta. Pentru ca, daca n'ar fi fost Sarkozi, ar fi fost cine? Segolene? "une folle" (nu eu am zis!) Bayrou?? "absolument impotent" (idem!!). Pentru partea romana, Eminescu s'a exprimat deja in scrierile sale politice.
    Revenind la Eminescu, tin sa va multumesc, Domnule Codrescu. Cu emotie si infinita tristete il redescopar rasfoind arhivele acestui blog.

    RăspundețiȘtergere
  18. http://www.gandul.info/gandul-live/cristian-tudor-popescu-la-gandul-live-eminescu-nu-a-fost-roman-10473326

    RăspundețiȘtergere
  19. Cîteva adevăruri incomode şi multe aberaţii de semidoct: aşa aş defini cuvîntul "pe siclă" al d-lui C. T. Popescu.

    RăspundețiȘtergere