CRĂCIUNUL: TRADIŢII ŞI ETIMOLOGII

Teodora Roşca: Naşterea Domnului

(Expoziţia de icoane pe sticlă a pictoriţei Teodora Roşca,

"Poveste de Crăciun", este deschisă pînă în data de 11 ianuarie

la Casa de Cultură a MAI - Foaierul "Nicolae Grigorescu",

str. Mihai Vodă 17, sector 5, Bucureşti)

Naşterea Domnului sau Crăciunul

Sărbătorirea Naşterii Domnului (eveniment despre care Evangheliile nu oferă detalii cronologice) a fost rînduită de Biserică abia în secolul al IV-lea – iniţial pe 6 ianuarie (zi care, după teologii primelor veacuri, ar fi corespuns şi zilei a şasea a creaţiei, cînd Dumnezeu l-a făcut pe om), apoi pe 25 decembrie (zi a solstiţiului de iarnă după calendarul iulian, cînd în vechime se sărbătorea, în cadrul cultului lui Mithra, naşterea Soarelui[1] – Natalis Solis Invicti). După noua dată (aleasă, desigur, şi pentru a contracara cultul mithraic sau Saturnaliile păgîne), Naşterea Domnului a fost celebrată pentru prima oară la Roma în 354, iar la Constantinopol în 375. Ea a fost ţinută multă vreme (la Vatican pînă în secolul al XIII-lea) şi ca început al anului bisericesc, indentificat cu Anul Nou (ceea ce explică faptul că la noi Anul Nou actual – 1 ianuarie – mai este încă numit pe alocuri şi “Crăciunul cel mic”).
La români, sărbătoarea poartă de timpuriu şi numele nebisericesc de Crăciun, predilect în toate mediile populare. Originea cuvîntului Crăciun este una foarte controversată. S-au propus fel de fel de ipoteze etimologice (din latină, din tracă/geto-dacă[2], din slavă[3]). Cea mai credibilă – deşi nu lipsită de dificultăţi – pare explicarea cuvîntului prin latina populară (Alexandru Rosetti), anume prin creationem, “creaţie”, “naştere”, dar şi “copil”. Alexandru Ciorănescu susţine această etimologie (căreia îi explică mulţumitor şi evoluţia fonetică), dar avertizează că trebuie pornit de la sensul de “copil” (Crăciunul ar fi fost o veche denumire a Pruncului Iisus), iar nu de la cel de “creaţie” (care ar contrazice flagrant dogma creştină: “născut, nu făcut”). Scrupulul teologic e lăudabil, numai că, dincolo de echivalenţa universală dintre naştere şi facere în limbajul curent (“chinurile facerii”, “a face copii”, “mama care l-a făcut” etc.), creationem (care nu-i termen bisericesc, ci popular), chiar în sensul de “creaţie”, se poate referi nu neapărat la Pruncul în sine, cît la înnoirea Lumii/Creaţiei divine prin Întrupare (în consonanţă, de altfel, cu credinţele ciclicei renaşteri a firii din aşa-numitele “religii cosmice”). Poporul îşi va fi tălmăcit noua religie în termenii celor vechi, de unde şi ceea ce s-a numit “creştinismul cosmic” (a cărui arie chiar se acoperă în mare – şi probabil nu întîmplător – cu cea a circulaţiei cuvîntului Crăciun). Dar şi teologic se vorbeşte de Întrupare ca de o nouă creaţie a lumii, în sensul unei restauratio (cf. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului), a unei înnoiri a toate întru Hristos – Cuvîntul (Logos-ul) creator al lui Dumnezeu.

Moş Crăciunul

Oricum ar fi fost, sensul etimologic s-a pierdut mai tîrziu, iar sărbătoarea a fost repersonificată folcloric în “Moş Crăciun” – personaj comparabil în unele privinţe cu tradiţia spaniolă a Regilor Magi (după Al. Ciorănescu), dar în şi mai mare măsură cu tradiţia neaoşă a “moşilor” (strămoşi mitici, arhetipali). Fantezia populară a făcut din Crăciun proprietarul staulului în care a născut Fecioara, atribuindu-i şi o soţie, Crăciuneasa, socotită în unele părţi patroana moaşelor (ca una ce a moşit-o pe Maica Domnului), desigur fără nici o legătură cu “Crăciuniţele” nurlii de astăzi, croite după modelul majoretelor americane. Crăciun ar fi fost ostil oaspeţilor nepoftiţi şi soţiei sale, pe care ar fi pedepsit-o cu tăierea mîinilor pentru ajutorul dat străinilor fără aprobarea sa. Femeia s-ar fi vindecat însă vîrîndu-şi cioatele în scalda Pruncului, ba chiar, într-o variantă, Maica Domnului i-ar fi dăruit mîini de aur. În faţa acestei minuni, Crăciun s-ar fi spăşit şi ar fi venit la credinţă (topos-ul clasic al evreului rebarbativ şi convertit printr-o minune pilduitoare). În unele colinde populare este chiar numărat cu sfinţii, şezînd “lîngă Bunul Dumnezeu”. Nu-i exclus ca sub întruchipările lui Crăciun şi a Crăciunesei să se ascundă două străvechi divinităţi locale, reinterpretate popular în noua perspectivă creştină. În alte colinde populare, îşi dispută întîietatea, în jurul unei mese întinse în rai şi cu sfinţii mai mici de jur-împrejur, “Bunul Dumnezeu” (în ipostaza Fiului), “Bătrînul Crăciun” şi “Sfînt Sfîntul Ion” (Botezătorul, desigur), ultimii doi lăudîndu-se a fi “mai vechi de zile” decît Hristos, de vreme ce unul I-a vegheat naşterea, iar altul L-a botezat!

Între Moş Gerilă şi Santa Claus

“Moş Crăciunul” reprezentat astăzi în sanie trasă de reni, costumat în roşu coca-cola şi cu sacul doldora de dulciuri şi jucării, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă, ca şi pomul (bradul) de Crăciun, un împrumut tîrziu din lumea apuseană, neatestat la noi înainte de sfîrşitul secolului al XIX-lea, cu unele reminiscenţe laicizate din atributele Sfîntului Nicolae (marele dăruitor, numit şi el în folclor “Moş Niculae”) – de unde şi denumirea de Santa Claus (Nic[o]laus)[4]. Comu­niştii noştri îl rebotezaseră Moş Ge­rilă (după Ded’ Moroz, „Moş Gerul” slav, uzînd însă şi de analogia cu un personaj fantastic din bas­mele populare, variantă locală mai pitorească a lui Jack Frost), pentru a estompa pe cît cu putinţă fondul religios al sărbătorii (cum se încearcă şi astăzi în Occident, prin substituirea lui Christmas cu X-mas – tendinţă departe încă de generalizare).
Descreştinarea lumii contemporane se reflectă întristător şi în desa­cralizarea Crăciunului: “omul recent” e mai preocupat de brad şi de darurile “Moşului” decît de scenariul Nati­vi­tăţii, pe care aproape că-l ignoră. Numele paralel de Crăciun dat sărbătorii Naşterii Domnului va fi contribuit şi el la această “uitare” treptată a temeiului evanghelic. În Occident, bunăoară, deşi fronda împotriva tradiţiei religioase este astăzi mai mare decît la noi, numele curent al sărbătorii rămîne grăitor prin sine însuşi (Christmas, Christfest, Nativité, Navidad, Natale etc.)[5], fără altă concurenţă, ca să nu mai vorbim de puternicul caracter mnemotehnic al ieslelor reprezentate figurativ în spaţiul public (chiar dacă adeseori ni se par – sau chiar sînt – de prost-gust, ilustrînd invazia generală a kitsch-ului, mai veche în Apus decît în Răsărit).

Moş Ajunul

Ajunul Crăciunului apare şi el personificat în chipul u­nui moş cumsecade, frate mai mic al lui Moş Crăciun şi despre care se spune că ar fi fost păstor de oi sau de capre: Moş Ajunul. Acesta pare mai autohton decît Moş Crăciunul actual, de import occidental (şi în mare măsură mercantilizat).
Ro­mâ­nul – nu cel tradiţional, ci cel mai dincoace – se pune să che­fuiască încă din seara de ajun a marelui praznic (dacă nu cumva chiar din 20 decembrie, de la Ignat, o dată ce taie porcul şi se simte dator să-i facă “pomana”!), cînd în unele părţi se crede că vin şi sufletele morţilor să petreacă laolaltă cu cei vii. Ca atare, pe masă se pune hrană anume şi pentru ei (s-ar zice însă că morţii, destul de ponderaţi, nu prea trag la carne, ci mai degrabă la colaci, turte şi cozonaci, care se împart cu precădere). Copiii umblă cu Moş Ajunul (“Ne daţi ori nu ne daţi...?”) şi primesc mai ales nuci şi covrigi. E bine să se împartă bucate, atît în numele morţilor, cît şi ca semn de bel­şug, fiind răstimpul prin excelenţă al darurilor (ale lui Dumnezeu către Fire, ale Firii către oameni şi ale oamenilor unii către alţii). Lipsa reciprocităţii în această privinţă e rău văzută, iar pe alocuri se crede că zgîrciţii încasează pedepse de la Moşul (cele mai grele fiind ale acelora care nu-i primesc pe ură­tori în “noaptea mare-a lui Ajun”)[6].
Dăruitul de bani pentru “colindat” nu intra cîtuşi de puţin în optica tra­di­ţională (fiind vorba şi de o lume a economiei domestice, bazate mai mult pe troc decît pe monedă); el s-a încetăţenit abia în mahalale oraşelor (mai ales o dată cu “ţigănizarea” colin­datului, la care sîntem astăzi martori neputincioşi).

Actanţii evanghelici ai Crăciunului

Cea mai simplă şi mai sigură recuperatio creştinească a “spiritului Crăciunului” şi a semnificaţiilor originare ale sărbătorii stă la îndemînă prin Biserică şi Scriptură. În strălumina lor, devin mai transparente şi adevăratele tradiţii autohtone, născute organic din viaţa religioasă a trecutului nostru mai mult sau mai puţin îndepărtat[7].
Ca şi Iosua, Iisus redă pe evreiescul Ioşua sau Ieşua, nume ca­­re în­seamnă “Dumnezeu este (Cel ce dă) mîntuirea”, deci “Mîntuitorul”, sal­va­­­­­torul di­vin al omului şi al lumii. Acesta este şi nu­mele propriu al Domnului (echivalentul a ceea ce numim astăzi “nume de botez”), descoperit de în­­ger lui Iosif (Matei 1, 21: “Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus, căci El va mîntui poporul Său de păcatele lor”). În orto­doxia românească s-a im­pus grafia Iisus (for­­­­ma Isus fiind re­ceptată ca ne­ortodoxă). Există o anumită tendinţă ca Mîntuitorul să fie numit Iisus mai ales atunci cînd se face referinţă cu precădere la omenitatea Sa (“Fiul Omului”) şi Hristos (“Unsul [lui Dumnezeu]”, echivalent al ebr. Masiah, “Mesia”) mai ales atunci cînd se face referinţă cu precădere la dumnezeirea Sa (“Fiul lui Dumnezeu”). Întruparea lui Dumnezeu, Naşterea Fiului în timp, din Maică neprihănită, spre restaurarea şi îndumnezeirea omului (“Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă dumnezeu – nu după fire, dar după har”) este placa turnantă a istoriei (de la Naşterea Lui trupească se numără anii, înainte şi înapoi) şi temeiul dumnezeiesc al soteriologiei creştine (numai Cel fără de păcat ne putea scoate din stricăciunea condiţiei căzute). Colindele exprimă ingenuu acest mare adevăr teologic: “Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Domnul Mie,/ Să se nască şi să crească,/ Să ne mîntuiască”.
Pentru numele Maicii Domnului (cea “binecuvîntată între femei”) – Maria (Maryam, Miryam) – s-au avansat peste 60 de soluţii etimologice. Cu o altă semnificaţie, ca formă feminină a numelui Marius (pus în legătură cu maritus, “căsă­torit”, de la maritare, “a se căsători”), Maria exista şi în limba latină, dar aceasta n-are nimic de-a face cu numele biblic, perpetuat prin creştinism. După Fericitul Ieronim (traducătorul Vulgatei), Maryam s-ar compune din mar (“picătură”) + yam (“mare”), deci “picătură [de apă] de mare”, în lat. stilla maris, de unde poate, prin auzire sau decodare greşită, Stella maris de mai tîrziu (celebru imn marianic occidental). În aramaică (limba curentă a timpurilor evanghelice), Maryam înseamnă “doamnă”, “stăpînă”. Dar numele evreiesc Maryam sau Miryam poate fi şi de străveche origine egipteană, trăgîndu-se, după unii, din verbul mri, “a iubi”, cu sufixul afectiv ebraic –am, deci “cea dragă”, “cea iubită”. În orice caz, Maria din Nazareth reprezintă “Noua Evă”, noua paradigmă a feminităţii, reunind tainic maternitatea şi fecioria. Prin Fiat-ul ei rostit dinaintea Arhanghelului Gavriil (“Fie mie după cuvîntul tău...”) firea omenească consimte liber la planul divin al mîntuirii şi se face împreună-lucrătoare cu adevăratul Dumnezeu.
Logodnicul Mariei, dreptul Iosif (Yoseph, Josephjah), poartă nume derivat regresiv de la ebr. Josephjah, “Dumnezeu a adăugat” (vb. jasaf sau yasof, “a adăuga” + jah, prescurtarea numelui divin Jahve). El trece formal drept tatăl lui Iisus în ordinea civilă, iar catolicismul are un cult aparte pentru Sfînta Familie (Iisus, Maria, Iosif).
Steaua vesteşte din ceruri naşterea lui Iisus, îngerii şi păstorii se bucură laolaltă, iar trei înţelepţi ai lumii vechi (Magii sau “Craii de la Răsărit”) – Baltazar, Gaspar, Melchior – vin să-L mărturisească şi să I se închine, aducîndu-I în dar aur, smir­nă şi tămîie (după Sf. Părinţii, aurul închipuie demnitatea împărătească, tămîia pe cea preoţească, iar smirna – Patimile prin care va trece şi moartea Lui jertfelnică). Matei spune că veneau “din Răsărit” (Egipt? Mesopotamia? Persia? Arabia?)[8]. Se pare că nominalizarea lor, aşa cum o cunoaşte tradiţia apuseană, este tîrzie (sec. IX), ca şi denumirea de “regi” (sec. XII).

Balthazar este un vechi nume biblic, pe cît se pare cu origine babiloniană: Belu-saru-usur, “Bal[Bel] să-l apere pe rege”.
Gaspar (Gasparus, în latina tîrzie) are o etimologie dificilă, fiind pus în legătură, de regulă, fie cu antroponimul iranian Gathaspar (“Cel ce străluceşte”), fie cu substantivul comun iranian gazbar (“vistiernic”). Forma Gaşpar se explică la noi prin influenţa pronunţiei germane.
Melchior este cel mai obscur dintre aceste nume. Dacă ar fi să-l apropiem de un nume biblic ca Melchi/Melki (menţionat în genealogia lui Iisus: Melhi – la Luca 3, 24 şi 28) sau Melchisedec (“preot după rînduiala lui Melhisedec”), el ar avea în evreieşte o semnificaţie legată de demnitatea regalităţii: melki sau malki, “regele meu” (Malki-Sedeq, “Regele meu este drept”).
Magii trecuseră înainte pe la regele Irod, pe care-l obseda ivirea unei regalităţi concurenţiale şi care a încercat fără succes să se folosească de ei pentru a-l afla pe Prunc. Veacul întîi cunoaşte trei Irozi: Irod cel Mare (ucigaşul celor 14000 de prunci, mort în anul 4 d. Hr.), Irod Antipa (fiul celui dintîi, în faţa căruia a fost adus Iisus înainte de a fi răstignit) şi Irod Agripa (nepot al lui Irod cel Mare şi care a domnit după Iisus)[9]. Numele – Irod, Irodion – este explicat mai ales prin limba greacă: Herodes, de la héros, “semizeu”. În tradiţia folclorică românească există “umblatul cu Irozii” – specie de colind dramatizat, legat de ciclul Crăciunului, dar astăzi aproape dispărut, ca şi Vifleimul[10].

Răzvan CODRESCU

[1] Lui Mithra i se spunea şi “Soarele Dreptăţii” – denumire trecută în Biserica răsăriteană pe seama lui Hristos, la paritate cu “Răsăritul cel de Sus”.
[2] În această ipoteză, sprijinită şi pe comparaţia cu limba albaneză (cf. kërcu), la origine ar sta un cuvînt ce ar fi desemnat un trunchi de copac – butuc, buturugă – destinat arderii rituale (obicei atestat la multe popoare indo-europene). Este adus în discuţie şi etimonul proto-indo-european *(s)ker-, “a îndoi, a încovoia”, respectiv kerk-, “cerc”, cu posibilă aluzie la “discul (cercul) solar”. Pentru un cercetător mai recent, dar controversat, Mihai Vinereanu, evoluţia ar fi următoarea: din proto-indo-europeanul *ker- ar fi ieşit proto-traco-dacul *kerkion, apoi traco-dacul *Kerk’un şi în cele din urmă românescul Crăciun (în aromână: Cărţun/Crăţun).
[3] Este mai probabil că formele slave înrudite (v. rus. koročun, ucr. kračiun, bg. kračon, sb. kračun, ceh. cračun), variate semantic, se datorează contactului timpuriu cu străromânii (M. Vinereanu).
[4] Ca şi Halloween sau Valentine’s Day, pseudomorfoza mitico-religioasă Santa Claus pare să fi ajuns în America din ţările nordice ale Europei, probabil încă din secolele XVI-XVII, dar profilul actual şi l-a statornicit spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, contribuţiile decisive fiind cele ale graficianului Thomas Nast (1862), de la Harper's Illustrated Weekly (New York), şi ale reclamelor Coca-Cola (începînd din 1931, prin evreul Haddon Sundblom). Un rol major l-a avut şi pastorul american Clement Clarke Moore (1779-1863), care s-a amuzat să scrie un poem pentru copii despre un moş aducător de daruri într-o sanie trasă de reni zburători.
[5] La fel şi la slavii de răsărit: Roždeštvo, “Naşterea”.
[6] Uneori – mai ales în lumea “nevricoasă”: cea de la Caragiale încoace – “pedepsele” le aplică urătorii înşişi, fie manual (porţi dislocate, “blăni” rupte din “uluci”, bulgări aruncaţi în ferestre), fie verbal (mostră din Ardeal, unde-i cuviinţa mai mare: “Să vă dea Dumnezeu roadă/ păduchi cu coadă...”). Sacrul decade în burlesc, dacă nu chiar în cea mai vulgară mînie punitivă.
[7] Deşi ele însele în oarecare divergenţă faţă de creştinismul oficial sau bisericesc, una sînt tradiţiile populare arhaice, altoite pe sensibilitatea şi experienţa mediului ortodox răsăritean, în cadrul acelei sinteze religioase complexe denumite uneori “creştinism cosmic”, şi altceva devierile sau contrafacerile moderne de tip occidental, desacralizate pînă la caricatură. Dar aceasta este o temă aparte, ce ar merita dezvoltată la alte dimensiuni.
[8] Fantezia romantică a lui Eminescu îi punea, într-o postumă, să vină tocmai ...“din pădurile antice ale Indiei cea mare”!
[9] Cf. şi Irodiada (nepoata lui Irod cel Mare, fiica lui Aristobul, sora lui Irod Agripa, soţia lui Filip I, amanta lui Irod Antipa şi mama Salomeei – cea care a cerut capul Botezătorului). De la ea îşi trag numele Irodiadele, entităţi demonice din mitologia populară.
[10] Deformare populară a toponimului Bethleem (în evreieşte “Casa pîinii”) – localitatea de lîngă Ierusalim în care s-a născut Domnul, pomenită curent în “cîntecele de stea”. În Grota Naşterii, locul cu pricina, stabilit prin tradiţie, este marcat de o stea de argint pe care stă scris: HIC DE VER­GINE MARIA JESUS CHRISTUS NATUS EST (“Aici din Fecioara Maria s-a născut Iisus Hristos”).

--------------------------------------------

--------------------------------------------

A se citi minunata pastorală din acest an la Naşterea Domnului a Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, adevăratul patriarh al rostirii ortodoxe româneşti!

--------------------------------------------

--------------------------------------------

Fără legătură directă cu Crăciunul, merită cu prisosinţă citit articolul "Europa - darul creştinismului" de Horia-Roman Patapievici, care desigur lasă mofluză "caracuda" ortodoxă şi s-ar cam cuveni să-i pună niţeluş pe gînduri pe "haiducii" nemîngîiaţi ai unei ortodoxii antielitiste (pentru care în România postcomunistă răul începe cu Pleşu şi Liiceanu şi binele se sfîrşeşte cu Baconsky şi Patapievici!). Mărturia mi se pare cu atît mai importantă cu cît a apărut în cel mai citit cotidian din România.