„Reacţionari din toate ţările, uniţi-vă!”
(Paul Barbăneagră)
(Paul Barbăneagră)
Într-un fel, Paul Barbăneagră murise deja. Ultimii ani şi i-a petrecut într-un fel de absenţă punctată de rare momente de luciditate. I se întîmpla să nu-şi mai recunoască prieteni apropiaţi şi să nu-şi mai amintească lucruri elementare. Nu s-a putut bucura deplin, în primăvara acestui an, nici de omagierea sa de către Institutul Cultural Român din Franţa (care a organizat Festivalul “Arhitectură şi geografie sacră”, la Halle Saint-Pierre din Paris), nici de „Meritul Cultural” cu care s-a ales la împlinirea vîrstei de 80 de ani. Prietenul său de o viaţă, scriitorul Marcel Petrişor, se tot întorcea de la Paris cu veşti din ce în ce mai proaste. Aproape că nu-mi venea să cred că omul atît de viu pe care-l cunoscusem la începutul anilor ’90, şi care mai de curînd, în prag de veac şi de mileniu, se arătase încă atît de mobil în rolul de consilier la Ministerul Culturii condus de actorul Ion Caramitru („dragul de Pino”, cum îi zicea el), putuse ajunge, în aşa de scurt timp, într-o stare atît de ingrată...
Născut la Isaceea (11 februarie 1929), Paul Barbăneagră a făcut studii de Medicină şi Cinematografie, absolvind IATC-ul în 1957. Apreciat mai ales datorită filmului despre Nicolae Tonitza, în 1964, dornic de libertate civică şi creatoare, ia calea exilului în Franţa, unde a avut nevoie, ca să se impună cu adevărat, nu numai de ceva timp, dar şi de cîteva mutări decisive în plan social şi cultural, fără de care talentul său ar fi putut risca să treacă neobservat, cum li s-a mai întîmplat şi altora. Căsătoria cu o evreică şi intrarea strategică în masonerie nu i-au fost de puţin folos. Talentul lui Paul Barba-Négra a avut parte, începînd din anii ’70, de o recunoaştere unanimă şi de o mediatizare pe măsură. În 1976 i s-a decernat Marele Premiu pentru scenariu la Festivalul Internaţional al Filmului de Artă (International Festival for Art Films), pentru Versailles: Palais-Temple du Roi Soleil („Versailles: Palatul-Templu al Regelui Soare”), episod-cheie din celebrul serial de televiziune „Arhitectură şi geografie sacră” (realizat în anii ’70-’80, iar după 1990 difuzat şi în România). Devine colaborator la France 2, France 3 şi Radio Europa Liberă, în 1987 întruneşte din nou toate elogiile pentru neegalatul (şi poate inegalabilul) film Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré („Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului”), de-acum binecunoscut şi acasă, iar în 1990 primeşte Marele Premiu al Audiovizualului francez pentru întreaga activitate.
După 1990, poate şi prin vîrstă, poate şi prin schimbarea contextului românesc şi european, discursul său se radicalizează în direcţia dreptei, pînă la accente legionare (un lung interviu acordat pe atunci d-lui Bădiliţă rămîne relevant în acest sens). Avizat asupra apartenenţei lui la masonerie, dar şi asupra naţionalismului său ortodoxizant, mă aşteptam, cînd l-am cunoscut, la un personaj mult mai paradoxal sau contradictoriu, bănuindu-l şi de o anume demagogie. Nimic din toate acestea. Am întîlnit un om de dreapta bine ancorat în tradiţie şi sincer în zelul său naţional, de o rectitudine aproape eminesciană. Nu mi-am permis niciodată indelicateţea de a-l întreba de la obraz cum se pot împăca în aceeaşi conştiinţă morală şi intelectuală masoneria şi legionarismul, ortodoxia şi guénonismul. Poate că e o taină a artistului, capabil să depăşească seren contrariile, într-un chip neînţeles muritorilor de rînd... Dacă există într-adevăr una, atunci Paul Barbăneagră va fi luat-o cu el în mormînt...
În orice caz, nu numai cine a avut ocazia să-l cunoască aşa ca mine, în cîteva împrejurări speciale, dar şi oricine l-a văzut, de pildă, la emisiunea lui Iosif Sava, unde a adus un cor de teologi ortodocşi şi a exaltat tradiţia creştină, nu cred că se poate îndoi serios de buna lui credinţă faţă de Hristos şi Biserica răsăriteană. Chiar dacă a aparţinut unui rit masonic mai conservator, nu cred că masoneria va fi fost pentru el mai mult decît o afacere conjuncturală. Altele avea la inima lui („România profundă”, dar şi „cealaltă Franţă”, cea a lui Bernard de Clairvaux, Blaise Pascal, Joseph de Maistre, René de Chateaubriand, Léon Bloy sau Gustave Thibon) – şi le va mărturisi în amurg. Reperele lui cele mai intime au rămas mai degrabă René Guénon (cel certat în cele din urmă cu masoneria) şi Mircea Eliade (vechiul legionar spiritualist). Dar şi Nae Ionescu, pe care-l socotea cel mai mare gînditor român.
Venind tot mai des în ţară, iar de la un moment dat căpătînd şi investitură oficială, a avut proiecte mari, dar în prea mică măsură realizate, din pricina stricăciunii şi cecităţii vremurilor, sau poate şi din aceea că a fost şi a rămas „prea artist” în felul său. Nu s-a întors fără o mărturisită dezamăgire la Paris şi la „moşioara” lui de la Saint-Augustin. Cumva îşi jucase cartea şi se întorsese să moară, mai neîmpăcat decît a trăit.
Născut la Isaceea (11 februarie 1929), Paul Barbăneagră a făcut studii de Medicină şi Cinematografie, absolvind IATC-ul în 1957. Apreciat mai ales datorită filmului despre Nicolae Tonitza, în 1964, dornic de libertate civică şi creatoare, ia calea exilului în Franţa, unde a avut nevoie, ca să se impună cu adevărat, nu numai de ceva timp, dar şi de cîteva mutări decisive în plan social şi cultural, fără de care talentul său ar fi putut risca să treacă neobservat, cum li s-a mai întîmplat şi altora. Căsătoria cu o evreică şi intrarea strategică în masonerie nu i-au fost de puţin folos. Talentul lui Paul Barba-Négra a avut parte, începînd din anii ’70, de o recunoaştere unanimă şi de o mediatizare pe măsură. În 1976 i s-a decernat Marele Premiu pentru scenariu la Festivalul Internaţional al Filmului de Artă (International Festival for Art Films), pentru Versailles: Palais-Temple du Roi Soleil („Versailles: Palatul-Templu al Regelui Soare”), episod-cheie din celebrul serial de televiziune „Arhitectură şi geografie sacră” (realizat în anii ’70-’80, iar după 1990 difuzat şi în România). Devine colaborator la France 2, France 3 şi Radio Europa Liberă, în 1987 întruneşte din nou toate elogiile pentru neegalatul (şi poate inegalabilul) film Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré („Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului”), de-acum binecunoscut şi acasă, iar în 1990 primeşte Marele Premiu al Audiovizualului francez pentru întreaga activitate.
După 1990, poate şi prin vîrstă, poate şi prin schimbarea contextului românesc şi european, discursul său se radicalizează în direcţia dreptei, pînă la accente legionare (un lung interviu acordat pe atunci d-lui Bădiliţă rămîne relevant în acest sens). Avizat asupra apartenenţei lui la masonerie, dar şi asupra naţionalismului său ortodoxizant, mă aşteptam, cînd l-am cunoscut, la un personaj mult mai paradoxal sau contradictoriu, bănuindu-l şi de o anume demagogie. Nimic din toate acestea. Am întîlnit un om de dreapta bine ancorat în tradiţie şi sincer în zelul său naţional, de o rectitudine aproape eminesciană. Nu mi-am permis niciodată indelicateţea de a-l întreba de la obraz cum se pot împăca în aceeaşi conştiinţă morală şi intelectuală masoneria şi legionarismul, ortodoxia şi guénonismul. Poate că e o taină a artistului, capabil să depăşească seren contrariile, într-un chip neînţeles muritorilor de rînd... Dacă există într-adevăr una, atunci Paul Barbăneagră va fi luat-o cu el în mormînt...
În orice caz, nu numai cine a avut ocazia să-l cunoască aşa ca mine, în cîteva împrejurări speciale, dar şi oricine l-a văzut, de pildă, la emisiunea lui Iosif Sava, unde a adus un cor de teologi ortodocşi şi a exaltat tradiţia creştină, nu cred că se poate îndoi serios de buna lui credinţă faţă de Hristos şi Biserica răsăriteană. Chiar dacă a aparţinut unui rit masonic mai conservator, nu cred că masoneria va fi fost pentru el mai mult decît o afacere conjuncturală. Altele avea la inima lui („România profundă”, dar şi „cealaltă Franţă”, cea a lui Bernard de Clairvaux, Blaise Pascal, Joseph de Maistre, René de Chateaubriand, Léon Bloy sau Gustave Thibon) – şi le va mărturisi în amurg. Reperele lui cele mai intime au rămas mai degrabă René Guénon (cel certat în cele din urmă cu masoneria) şi Mircea Eliade (vechiul legionar spiritualist). Dar şi Nae Ionescu, pe care-l socotea cel mai mare gînditor român.
Venind tot mai des în ţară, iar de la un moment dat căpătînd şi investitură oficială, a avut proiecte mari, dar în prea mică măsură realizate, din pricina stricăciunii şi cecităţii vremurilor, sau poate şi din aceea că a fost şi a rămas „prea artist” în felul său. Nu s-a întors fără o mărturisită dezamăgire la Paris şi la „moşioara” lui de la Saint-Augustin. Cumva îşi jucase cartea şi se întorsese să moară, mai neîmpăcat decît a trăit.
Rămîn în urma lui cîteva capodopere de film documentar, dar şi cîteva volume de bună aşezare paideică, dintre care aş menţiona mai ales Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, şi Symbolique de Paris: Paris Sacré, Paris Mythique, Ed. Huitième Jour, Paris, 2004 (în colaborare cu Félix Schwarz).
Slujba de înmormîntare a avut loc sîmbătă 17 octombrie, de la ora 14.00, la Biserica “Sfinţii Arhangheli” din rue Jean de Beauvais (în al cărei destin a fost adînc implicat, pe vechea poziţie a părintelui Boldeanu, depăşită de istorie), acum catedrală mitropolitană românească, iar înhumarea s-a făcut în cimitirul parizian de la Thiais. N-a lipsit (alături de cîţiva prieteni apropiaţi din ţară: Marcel Petrişor, Ion Caramitru etc.) Excelenţa Sa D-l Teodor Baconsky, ambasadorul României în Franţa.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.
Slujba de înmormîntare a avut loc sîmbătă 17 octombrie, de la ora 14.00, la Biserica “Sfinţii Arhangheli” din rue Jean de Beauvais (în al cărei destin a fost adînc implicat, pe vechea poziţie a părintelui Boldeanu, depăşită de istorie), acum catedrală mitropolitană românească, iar înhumarea s-a făcut în cimitirul parizian de la Thiais. N-a lipsit (alături de cîţiva prieteni apropiaţi din ţară: Marcel Petrişor, Ion Caramitru etc.) Excelenţa Sa D-l Teodor Baconsky, ambasadorul României în Franţa.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.
Răzvan CODRESCU
Am avut o emisiune cu cei doi masoni, diametrali opusi, Paul Barbaneagra si Al. Tocilescu. Unul imbibat de sacru, altul imbibat de postmodernism si lipsit de orice aplomb metafizic. Paul Barbaneagra a fost imbatabil si a reusit sa faca fata cu brio ironiei destructurante a lui Tocilescu.
RăspundețiȘtergereAu ramas in urma sa cateva documentare cu totul exceptionale. Calitatile sale umane, delicatetea cu care isi invaluia partenerii de dialog, amenitatea, jovialitatea, intregeau firesc un personaj complex si framantat de marile intrebari ale vietii, dar care, din pacate, nu vedea in Biserica putinta de a te desavarsi.
Dumnezeu, care ne judeca mai putin aspru decat o facem noi cu cei din jur, o sa-i dea raspunsul la toate intrebarile tensionante pe care si le punea permanent. Mila Domnului peste sufletul sau!
DE CE DOI DEMONI PRIVESC SIMBOLIC DEASUPRA PARISULUI ?
RăspundețiȘtergere@ Silviu Damşe
RăspundețiȘtergereDeh, şi ei, ca demonii...