PĂRINTELE TEOFIL: SURÎZÎND, CĂTRE RAI

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
sufletului nostru bucuros de moarte...
(T. Arghezi)

În mai a. c., sub titlul "Moştenirea Părintelui Arsenie Boca", semnalînd cartea Seminţe duhovniceşti. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, postam pe acest blog şi un text mai vechi, prilejuit iniţial de împlinirea de către Părintele Arhimandrit Teofil Părăian a 50 de ani de vieţuire la Sîmbăta de Sus (1953-2003) şi care apăruse şi ca postfaţă a volumului său Punctele cardinale ale Ortodoxiei. Îndrumar duhovnicesc (2005): "Două piscuri duhovniceşti". Încercam să arăt acolo că "viaţa mănăstirească de la Sîmbăta de Sus stă sub arcul de spiritualitate care se întinde, ca o punte între două veacuri şi milenii, între maiestatea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul în 1989, şi maiestatea duhovnicească a Părintelui Teofil Părăian, aflat acum în al şaselea deceniu de ostenitoare şi rodnică vieţuire în Sfînta Mănăstire Brîncoveanu" şi că "nu este deloc întîmplător că, în anii din urmă, gîndirea şi pilda duhovnicească a celor doi, pe care editurile creştine s-au întrecut să-i publice în tiraje îndrăzneţe, a lăsat în sufletele tinere o urmă mai adîncă decît tomurile pretenţioase ale multor teologi de catedră: prestanţa exemplului personal, forţa discursului altoit pe trăire, buna întîlnire dintre credinţă şi cultură, refuzul şabloanelor şi conectarea atentă a tradiţiei cu actualitatea – iată numai cîteva trăsături definitorii pe care cei doi mari înduhovniciţi le au în comun şi de care lumea ortodoxă românească simte o primenitoare nevoie, atît în mediile monahale, cît şi în cele mireneşti".
Şi iată că Dumnezeu a rînduit ca la 20 de ani de la strămutarea la ceruri a Părintelui Arsenie (28 noiembrie 1989) să ia calea cea de sus şi Părintele Teofil (29 octombrie 2009), către ziori, în vîrstă de 80 de ani (împliniţi pe 3 mai a. c.), după mai multe luni de suferinţă purtată cu demnitate – şi chiar cu seninătatea care l-a caracterizat pînă la sfîrşit.
Tînărul teolog Mihail Neamţu îl definise bine ca zoon gelastikon, fiinţă (su)rîzătoare, trăitoare în registrul cuvioasei bucurii.
Aflu că înainte de a pleca să se interneze la Braşov, i-ar fi spus unui părinte apropiat (Sabin), conştient fiind că-l vedea pentru ultima oară în viaţa aceasta: "Aşa-i că o fost fain?". Şi că în după-amiaza de 28 octombrie, aşteptînd să fie transferat de la Spitalul Militar din Cluj la Spitalul Clujana (unde avea să se stingă cîteva ceasuri mai tîrziu), ar fi spus, detensionînd atmosfera: "Da’ greu mai vine salvarea aia, parcă vine din altă ţară!"...
Dar cum altfel ar fi putut înfrunta moartea cel care a trăit cu o asemenea mărturisită încredinţare a strămutării în Rai: "Eu sînt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sînt mîndru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l cîştigăm, şi-l vom cîştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mîntui şi pe mine?" (interviu în Formula As)?
Facă-i Dumnezeul milei şi al îndurărilor loc de cinste printre rugătorii Săi cereşti, iar pe noi învrednicească-ne măcar să-i citim cele peste 30 de cărţi şi să nu rămînem datori dreptei pomeniri a celui ce a fost – cum îi plăcea să zică despre alţii – mare "odihnitor de oameni" în tîrziul acestei lumi.

Răzvan CODRESCU

Părintele Teofil în chilia sa de la Sîmbăta

(foto: Claudiu Târziu - februarie 2009)

Părintele Teofil – scurt memento biografic

1929: Se naşte la Topîrcea (jud. Sibiu), pe 3 mai, primind din botez numele de Ioan. Rămîne de timpuriu fără vedere (nu s-a născut aşa, cum scriu unii).
1935-1943: Studiază la şcoli speciale pentru nevăzători (Cluj şi Timişoara).
1942: Spre sfîrşitul lui august, pe vremea cînd Părintele Arsenie, deşi încă destul de tînăr, generase deja mişcarea duhovnicească de la Sîmbăta şi începea să-şi dobîndească faima devenită legendară, băieţandrul de numai 13 ani Ioan Părăian, răsărit din marele rezervor de credincioşie şi bună-cuviinţă al satului românesc de altădată, bătea cu rîvnitoare candoare la poarta mănăstirii brîncoveneşti, ca să ceară cuvînt de îndrumare, ba chiar cu gîndul de a se călugări. Părintele Arsenie pare să fi intuit din capul locului în micul nevăzător un mare văzător cu duhul: călugăria rămînea s-o capete la o vîrstă mai coaptă, dar i se încredinţează deja taina "rugăciunii cu care se mîntuiesc călugării", fiind învăţat cum s-o spună "cu gîndul şi lipită de respiraţie".
1943-1948: Studii liceale şi bacalaureat la Timişoara (Liceul Teoretic "C. D. Loga").
1948-1952: Studii teologice universitare şi licenţă la Sibiu.
1953: La 1 aprilie, dînd curs chemării pe care o simţise încă din pruncie, intră ca frate în obştea călugărească a Mănăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus, devenind monah în ziua de 15 august a aceluiaşi an, cu numele de Teofil (în gr.: "iubitorul de Dumnezeu").
1960: Este hirotonit ierodiacon, tot în 15 august.
1983: Este hirotonit ieromonah (13 mai).
1984: Lung interviu cu Păr. Arhim. Ioanichie Bălan în Convorbiri duhovniceşti, vol. 1 (pp. 490-548).

1986: Este hirotesit protosinghel (n-am aflat nicăieri precizată data).
1988: Este hirotesit arhimandrit (8 septembrie). Alt interviu amplu cu Păr. Arhim. Ioanichie Bălan în Convorbiri duhovniceşti, vol. 2 (pp. 727-756).
1989-2009: Se impune tot mai mult ca duhovnic şi predicator. Dacă înainte de 1989, lucrarea sa a fost mai degrabă circumscrisă în aria Sîmbetei şi a împrejurimilor, sub un regim făţiş ostil propovăduirii valorilor religioase, după 1989 marele duhovnic a ţîşnit ca un far lumină, ajungînd, în scurtă vreme, alături de regretatul Părinte Galeriu, cel mai de seamă bogoslov în carne şi oase al României postcomuniste. N-a pregetat să se deplaseze şi să vorbească, mai ales la solicitările tinerilor, în toate colţurile ţării, dar îndeosebi în marile centre universitare, iar de pe la jumătatea anilor ’90 cărţile sale au început să apară una după alta. A avut mereu iscusinţa de a se aşeza harismatic în punctul de convergenţă ziditoare a Credinţei cu Cultura, ştiind să apere tradiţia fără a ignora complexitatea modernităţii, să formeze sufleteşte fără să deformeze intelectual, să afirme ferm Ortodoxia fără să dispreţuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să vorbească în acelaşi timp simplu, dar subtil, patetic, dar raţional, cu gravitate, dar şi cu umor, găsind întotdeauna tema, tonul şi nuanţa pe potrivă.
2009: Suferind cu inima şi plămînii şi spitalizat de mai multă vreme (Bucureşti, Deva, Braşov, Cluj-Napoca), se stinge pe 29 octombrie, la Cluj-Napoca (data şi locul înmormîntării: 31 octombrie, Sîmbăta de Sus).

R. C.