DIALOG ÎN PRIDVOR CU RĂZVAN CODRESCU

CLAUDIU TÂRZIU ÎNTREABĂ
RĂZVAN CODRESCU RĂSPUNDE

Sînteţi creştin „născut” sau „făcut”? Aţi fost crescut în duhul Ortodoxiei, într-o familie de oameni credincioşi, sau vi s-a întîmplat să descoperiţi drumul spre Biserică mai tîrziu?


M-am născut din părinţi botezaţi ortodox, dar înstrăinaţi de Biserică, în contextul propagandei ateiste a noului regim comunist. În familie, singura persoană bisericoasă de care-mi amintesc era bunica dinspre tată, la modul simplu, ţărănesc. Mă amuzam că repeta la tot pasul: „Doamne, pupu-ţi tălpile!”. Dar dacă nu erau prea duşi pe la biserică, ai mei nu erau nici atei convinşi, ci aveau un bun-simţ care-i împiedica să fie cu adevărat ireverenţioşi faţă de cele sfinte. Am fost botezat după rînduială, dar educaţie religioasă n-am primit. Pe la 13-14 ani scriam, în versuri, tirade împotriva lui Dumnezeu, invocînd binefacerile ştiinţei, cum fusesem învăţat la şcoală. Mimam cumva necredinţa, dar n-aş fi băgat mîna în foc pentru vreo convingere ateistă. Apoi, cînd am ieşit din mahalaua copilăriei şi am început să citesc mai mult, am constatat că oameni serioşi văd lucrurile altfel, am căpătat conştiinţa manipulării ideologice şi m-am revoltat interior. Am cochetat întîi cu orientalismele, mai ales sub influenţa lui Eminescu (pe care-l citeam şi-l învăţasem în mare parte pe dinafară, încă de pe la 6-7 ani, chiar dacă nu-l pricepeam întru totul), dar şi a „mitului” Eliade (care pe atunci era cel mai realizat român în viaţă). Dumnezeu mi-a scos în cale cîţiva oameni care m-au influenţat şi m-au orientat decisiv, răspunzînd aşteptărilor mele mai adînci: scriitorul Marcel Petrişor (care era pe atunci profesor la „Iulia Hasdeu” şi ţinea un cenaclu literar pentru elevi, atipic şi aproape subversiv), doamna Eugenia Popovici (distinsa şi inimoasa bibliotecară de la acelaşi liceu), iar ceva mai tîrziu inegalabilul Petre Ţuţea. Pe la 16-17 ani eram deja un creştin-ortodox convins, făceam proiecte de poeme, catehisme şi manifeste creştine, îi descoperisem fascinat pe marii noştri interbelici, dar şi pe Dante, Ioan al Crucii, Cervantes (via Unamuno), Dostoievski... Marea mea bucurie a fost că, încetul cu încetul, am reuşit s-o întorc la credinţă şi pe mama...
Devenirea mea interioară mă face să fiu foarte îndatorat religios culturii. De aceea mă simt mîhnit de cîte ori constat un anume divorţ între religie şi cultură în lumea noastră ortodoxă de azi. Ştiu că există o cultură care poate sminti, dar există şi una care poartă spre Dumnezeu şi de ale cărei servicii religia nu se poate lipsi nepăgubită. Religia şi cultura nu trebuie confundate, dar nici puse în raport de excluziune reciprocă. De altfel, la o privire atentă, deculturalizarea merge astăzi mînă în mînă fie cu desbisericirea, fie cu habotnicia obtuză şi belicoasă. Altfel spus, lipsa culturii poartă, de regulă, spre una sau alta din cele două fundături simetrice ale vieţii spirituale.

Vă amintiţi o întîmplare din trecutul dvs. care să vă fi făcut să credeţi că aţi trăit o minune, că a fost mîna lui Dumnezeu deasupra dvs.?

O anume discreţie mă împiedică să relatez episoade concrete, uneori foarte intime, dar mărturisesc că eu unul am simţit tot timpul mîna lui Dumnezeu asupra mea – cînd păzindu-mă mîngîietoare, cînd plesnindu-mă ca să mă trezesc. Simţeam cumva lucrul acesta chiar şi înainte să mă limpezesc în credinţă. Dumnezeu a fost cu mine în mult mai mare măsură decît m-am învrednicit eu să fiu cu El.

Cine v-a influenţat cel mai mult evoluţia spirituală?

Nimic nu mi se pare mai presus de citirea şi recitirea textelor sfinte, mai ales a Evangheliilor şi Epistolelor apostolice. În afară de cei pe care i-am pomenit deja, mă simt dator să-i menţionez, dintre cei în carne şi oase, pe părintele Gheorghe Calciu, pe părintele Athanase Negoiţă, pe părintele Constantin Galeriu. Livreşte, sînt foarte îndatorat literaturii patristice, pe de o parte, şi interbelicilor noştri, pe de altă parte. Pe părintele Dumitru Stăniloae n-am avut ocazia să-l văd decît o singură dată faţă către faţă, binişor înainte de 1989 (cînd a avut bunătatea să-mi dăruiască primele volume din Filocalie, care-mi lipseau şi erau de negăsit pe atunci), dar cărţile lui, inclusiv cele din tinereţe, mi-au fost din capul locului referenţiale. I-am citit avid şi cu folos, adesea în traduceri dactilografiate care circulau „pe sub mînă”, şi pe marii ruşi din exil, de la Soloviov şi Berdiaev la Evdokimov şi Soljeniţîn. Vreau să adaug, totuşi, că am avut mult de învăţat şi de la autori nu neapărat religioşi (Blaga, Eliade, Noica), sau de la un „minor” harismatic ca Saint-Exupéry... (Puteţi citi textul integral al interviului în volumul: Răzvan Codrescu, Sic credo. Mărturisiri dialogale, cu un cuvînt înainte de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2014, p. 21 şi urm.)

Într-o variantă prescurtată (din motive de spaţiu), acest interviu a apărut în revista Formula AS, anul XIX, nr. 871, mai 2009, p. 26, sub rubrica “Spiritualitate: Dialoguri în pridvor”.