ATHOS: SCHITUL ROMÂNESC PRODROMU

Schitul Prodromu 

(vedere de ansamblu)

PRODROMU

SAU “SCHITUL VREMURILOR DE PE URMĂ”

I

În Istoria Mănăstirilor Athonite, alcătuită în 10 to­muri de Irinarh Schimo­na­hul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele peste 200 de manuscrise şi 5000 de vechi volume tipă­rite din biblioteca Schitului românesc Prodromu din Sfîntul Munte Athos, citim şi această mi­nu­nată istorisire: “Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfîntului Gri­gorie Sinaitul, avîndu-şi locuinţa deasupra Marii Lavre, pe dealul ce se nu­meşte Palama, iată că în­tr-o noap­te, ieşind din chilie şi stînd la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezînd pe un tron pre­cum cele împărăteşti, înconjurată de îngeri şi sfinţi care tămîiau împrejur, cîn­tînd şi închinîndu-se Împărătesei a toate. Şi în­tre­­bînd cuviosul Marcu pe Sfîn­tul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnînd oare aceasta, i s-a tîlcuit că Maica Dom­nu­lui voieşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dum­ne­zeiesc, spre slava Sfinţiei sale” (subl. mea). Este tocmai lo­cul pe care avea să se ridi­ce mai tîrziu Schitul românesc Prodromu, în a cărui parte dinspre apus, lîngă clo­­pot­niţa de 23 de metri, se află paraclis închinat Adormirii Mai­cii Domnului, ce ve­ghea­ză astfel intrarea principală în schi­tul sfinţeniei româneşti.
Dacă nu un paradox, este în orice caz o curiozitate a istoriei faptul că tocmai românii – ale căror generoase danii către Sfîntul Munte sînt atestate de mii de documente, începând de la primii Basarabi şi urmînd pînă la ultimii voievozi din secolul al XIX-lea[1] – nu au avut acolo nici un lăcaş de închinare propriu pînă acum un veac şi jumătate. Din cele 20 de mari mă­năstiri (lavre) atho­nite[2], 17 sunt greceşti, una rusească, una sîr­beas­că şi una bulgărească…

Icoana făcătoare de minuni  

a Maicii Domnului "Prodromiţa"

De data aceasta nu de nevredni­cie poate fi vorba, căci românii, din­colo de daniile făcute de-a lun­gul timpului tuturor celor 20 de mănăstiri (pe unele chiar rezidindu-le în întregi­me), au fost o prezenţă constantă şi adeseori exemplară în “Grădina Maicii Domnului”[3]. Este a­tes­tat încă din seco­lul al IX-lea că vlahii ajungeau cu turmele lor pînă pe coas­tele Atho­su­lui[4], iar Mănăstirea Cutlumuş, rectitorită de voie­vodul Nicolae Alexandru Basarab către 1360 şi nu­­mărând nu puţini mo­nahi de origine română, a fost supra­numită multă vreme “Marea Lavră a Ţării Româ­neşti”. Trebuie să fie vorba, mai degrabă, sau de vitregia istoriei (care i-a împiedicat atîtea veacuri pe români să se unească într-un singur Stat puternic şi într-o singură Bise­rică autonomă), sau de o anume măsură (discreţie) a ma­ni­­festărilor noastre în lume (ca­re, de pildă, pe plan re­li­gios, ne-a făcut să nu avem în calendar, pînă în secolul XX, sfinţi ca­no­nizaţi de noi în­şine, deşi toată istoria noas­tră este presărată cu mari trăitori şi martiri învederaţi ai dreptei cre­dinţe). O explicaţie plauzibilă este şi cea dată de Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, sta­reţul de la Pro­dro­mu: “Sihaştrii din Carpaţi mergeau la Athos fiindcă gă­seau acolo condiţii de viaţă sihăstrească mai deplină. De aceea nu şi-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întîm­plat să se stabilească în chinovii [mănăstiri de obş­te], au trăit împreună cu ceilalţi fraţi: la Cutlumuş, la Zo­grafu, la Esfigmenu; dar, în general, au trăit viaţă sihă­streas­că, în chi­­lii răspîndite pe tot cuprinsul Athosului. Abia în secolul al XIX-lea, cînd apar statele naţiona­le, s-au gîndit şi monahii români aghioriţi să aibă un lăcaş al lor, şi au întemeiat Schitul Prodromu”. (Este de altfel gră­i­tor, pentru această chemare sihăstrească a înduhovniciţilor români, că primii 3 stareţi de la Prodromu – Nifon, Damian şi Ghedeon – s-au retras din stăreţie şi şi-au încheiat zile­le ca sihaştri, în peşteri sau chilii din apropiere, iar cel dintîi a refuzat din smerenie cinstea de arhimandrit, rămînînd pînă la capăt doar ieroschimonah.)

Icoana făcătoare de minuni

a Sfîntului Ioan Botezătorul

şi Înaintemergătorul (Prodromos)

II

Dinaintea altarului bisericii mari de la Prodromu (ridi­cată între 1857 şi 1866, cu hra­mul Botezului Dom­­­nu­lui) arde necontenit o candelă ce aduce aminte că acolo odihnesc osemintele cuviosului Nifon (strămutat la Domnul în 1899), înteme­ie­­torul şi cel dintîi stareţ al Schitului Prodromu, „acest sfînt locaş românesc... cu viaţă chinovitică... fondat ca a­zil al tuturor ro­mânilor, fără deosebirea lor” (cum stă scris în pisania de deasupra intrării în biserică, ne­os­tentativ înca­drată de tricolorul românesc).
Înainte de actualul schit, pe locul respectiv se înălţa doar paraclisul Sfîntului Ioan Botezătorul (care dăinu­ieşte şi azi, de mai multe ori refăcut), atestat abia la 1754, cînd „a fost reînnoit de monahul Iosif Hiotul” (cum aflăm dintr-o inscripţie de pe peretele sudic), dar probabil da­tînd încă din secolul anterior. De aici se trage şi nume­le schitului (în greceşte: prodromos, „înaintemergător”), iar icoana făcătoare de minuni a Botezătorului, ca­re cu privi­rea sa încruntată i-a izgonit pe turci la 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obştii. Pe la începu­tul secolului 19 se osteneau pe lîngă acest paraclis 3 sihaştri români (duhovnicul Iustin, cu ucenicii săi Patapie şi Grigorie), care cei dintîi au pus de gînd să ridice acolo un schit, „ca să aibă şi Românii sfînt locaş în Grădina Maicii Domnului, în care să slujească în frumoasa limbă românească”, cerînd pentru aceasta bine­cu­vîntarea Marii Lavre, care n-a întîrziat să vină (1820). Din păcate, pro­iec­tul nu s-a putut împlini atunci, ci numai cîteva decenii mai tîrziu, cînd iniţiativa a fost reluată de mo­nahii mol­do­­­­veni Nifon şi Nectarie, cărora Marea Lavră le-a reîn­­noit aprobarea (1851) şi care în 1856 au căpătat şi înalta binecu­­vîntare a Patriarhiei de la Constantinopol (Pa­triar­hul Kiril). Domnitorul Moldovei, Grigore Ghi­ca, a sprijinit începerea lucrărilor cu 3000 de gal­beni şi a dat încuviinţare să se strîngă ajutoare de la norodul bine­credincios.

Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase,

stareţul Schitului Prodromu,

cu peste 30 de ani în Sfîntul Munte Athos

Aşa s-a întemeiat, supus Marii Lavre, schitul care astăzi, restaurat în întregime, cu biserica mare, cu cele trei paraclise (al Adormirii, al Bunăvestirii şi al Boteză­toru­lui), cu moaştele şi icoanele sale făcătoare de minuni (dintre care cea mai vestită este Maica Dom­nului „Pro­dromiţa”), cu impu­nă­toarea clopot­niţă, cu sinodiconul (sala de re­u­ni­u­ni), cu bibli­oteca, cu arhon­daricul (casa de oaspeţi), cu bolniţa (spi­ta­lul), cu atelierele, cu chiliile şi trapeza (sa­la de mese), cu marea cis­ter­nă subterană şi cu celelalte a­ca­­returi, alcătuieşte o lu­me în sine, după sfînta rînduială athonită, mărturisind exemplar „prezenţa monahismului şi spiritualităţii româneşti în Centrul Ortodoxiei” (după cuvîntul stareţului Petroniu).
Dacă trăim de-acum „în timpurile mai de pe urmă”, atunci Prodromu este, în ma­­­rea oştire athonită, o căpită­nie românească de toată nădejdea, pregătită în fiecare cli­pă pen­tru Armaghedon şi pentru Judecata din urmă a nea­murilor. Fi-vom vrednici pînă la capăt de acest bastion duhovnicesc? Nu sînt profet ca s-o spun, dar mă rog, pe limba lui Ştefan cel Mare şi a lui Neagoe Basarab, „ctitori a toată Sfetagora”, ca aşa să ne ajute Dumnezeu.

Răzvan CODRESCU

Răsărit la Athos

[1] Cf., de pildă, sinteza intitulată „Contribuţia românilor şi a Bisericii Ortodoxe Române la susţinerea Sfîntului Munte – Athos”, apărută iniţial în Ortodoxia, nr. 2/1953 (text reprodus, între altele, şi în Arhim. Antipa Dinescu, Ierom. Petroniu Tănase, Prodromu – Schitul românesc din Sf. Munte Athos şi icoanele sale făcătoare de minuni, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 93-100).
[2] Întreg teritoriul peninsulei athonite este împărţit între cele 20 de mănăstiri istorice. Acestora li se adaugă o seamă de schituri şi chilii care stau sub ascultarea mănăstirii pe al cărei teritoriu se află găzduite. În ordinea lor ierarhică, cele 20 de mănăstiri istorice de la Athos sînt: Marea Lavră, Vatopedu, Iviron, Hilandaru, Dionisiu, Kutlumuş, Pantokrator, Xiropotamu, Zografu, Dohiariu, Karakalu, Filotheu, Simonos Petras, Sfîntul Pavel, Stavronikita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Sfîntul Pantelimon, Konstamonitu. Toate au fost înfiinţate cu îngăduinţa basileilor bizantini şi cu binecuvîntarea vechilor patriarhi ai Constantinopolului. De aceea numărul lor a ră­mas fix şi nu poate fi modificat. Românii au două schituri, Prodromu şi Lacu, primul sub ascultarea Marii Lavre, iar cel de-al doilea (mai recent) ţinînd de Mănăstirea Sfîntul Pavel.

[3] Sfîntul Munte Athos este supranumit „Grădina Maicii Domnului” (numai o tradiţie tîrzie şi îndoielnică, ajunsă cine ştie cum şi prin cancelaria papală, atribuie acelaşi supranume şi spaţiului ortodox românesc). Se spune că Năs­cătoarea de Dumnezeu, însoţită de Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan, ar fi plecat într-o călătorie spre insula Cipru, ca să-l viziteze pe Sfîntul Lazăr (cel înviat din morţi). Corabia a fost însă surprinsă de o furtună şi purtată spre ţărmurile Athosului, cam pe acolo unde astăzi se află Mănăstirea Iviron. Cucerită de frumuseţea locurilor, Maica Domnului s-ar fi rugat Fiului ei să-i dăruiască acest munte. Atunci o voce i-ar răspuns din ceruri: „Fie aceasta grădina ta şi loc de mîntuire pentru cei ce caută mîntuirea!”.
[4] Nu se ştie cu precizie de cînd datează primele aşezări monahale din arealul athonit, dar fapt este că împăratul bizantin Constantin Monomahul, într-un act de la 1046, vorbea deja de „Sfîntul Munte”. Dacă acesta îşi trage rădăcinile istorice din marele imperiu medieval al Bizanţului, rădăcinile sale spirituale vin tocmai din secolul al IV-lea, cînd s-au pus bazele monahismului creştin.

---------------------------------

Adresa şi telefonul Schitului românesc Prodromu:

Schitul Prodromu Sf. Munte Athos 630 86 Kareia Grecia

Tel: 003 / 0377-23294 Fax: 003 / 0377-23788