Pieter Bruegel, Turnul Babel (1563)“Criza” a devenit un fel de loc comun al discursului contemporan. Ai impresia că, în absenţa ei, politicienii sau oamenii de cultură – ca să nu mai vorbim de pseudo-profeţii apocaliptici – s-ar simţi cu totul încurcaţi. Atît de bine ne-am obişnuit cu ideea de criză încît, dacă fenomenul n-ar mai exista, cred că ne-am strădui să-l inventăm!
Oricît ar părea de paradoxal, e oarecum mai comod să trăieşti în vremuri de criză: individul pare mai puţin responsabil (“Criza e de vină!”) şi se poate instala într-un negativism perpetuu (epocile de criză sînt epoci prin excelenţă criticiste; de altfel, cuvintele “criză” şi “critică” au acelaşi etimon grecesc: krinein, “a judeca”). În absenţa crizei, exigenţele ar fi mult mai mari pe toate planurile, iar insul ar trebui să se definească prin pozitivitate constructivă. Lumea noastră – comparabilă, tipologic, cu vechiul “alexandrinism” – este însă o lume de “critici”, iar nu una de “creatori”; nici nu-ţi mai poţi da seama dacă această sterilitate gălăgioasă constituie cauza sau efectul crizei despre care tot vorbim...
“Criza” este, de altfel, o noţiune anevoie de definit. S-ar putea vorbi chiar de o criză permanentă a omenirii “căzute în istorie”*. Istoria ne apare ea însăşi ca o criză a Creaţiei, ce se îndreaptă, cu succesive convulsiuni, spre marea judecată (krisis) de apoi**. Pe de altă parte, fiecare epocă, de cînd lumea, s-a simţit oarecum “în criză” prin raportare la epocile anterioare; prezentul a avut întotdeauna un fel de “sentiment epigonic”, trecutul închizînd în sine “vîrsta de aur” sau “paradisul pierdut” (ca unul ce va fi fost “mai aproape de zei”, zicea Platon). În fine, ca să venim la criza pe care o invocăm astăzi în mod curent, ea nu pare să reprezinte decît ultima fază (unii îi zic postmodernitate) a ceea ce am putea numi “criza modernităţii”, avîndu-şi rădăcinile spirituale în umanismul prost al Renaşterii, iar rădăcinile politice în ideologia revoluţionară de sorginte masonică. Toate temeiurile lumii fuseseră răsturnate în numele unui “progres” iluzoriu, pe care “stupidul secol al XIX-lea” (Léon Daudet) l-a supralicitat pînă la caricatură. Cînd spiritul s-a sesizat, răul se cronicizase deja: deriva lumii n-a mai putut fi controlată. Topos-ul crizei a obsedat secolul XX încă de la începuturile lui (O. Spengler – Der Untergang des Abendlandes, N. Berdiaev – Le nouveau Moyen Age, R. Guénon – La crise du monde moderne, J. Evola, Rivolta contro il mondo moderno etc.), iar noi l-am încheiat în aceeaşi notă – poate mai puţin tragică în expresie, dar mult mai tragică în fond. Cuvintele s-au tocit, prăbuşirea continuă...
Ţinînd seama de toate acestea, s-ar putea spune că nu existenţa sau inexistenţa stării de criză deosebeşte o epocă de alta, ci gradele acestei stări, cu elementele concrete în care se exprimă.
Criza actuală este cu atît mai profundă şi mai primejdioasă cu cît pare să se fi banalizat în conştiinţa noastră curentă. Vorbim despre criză, dar nu mai avem adevăratul sentiment al gravităţii situaţiei. Iar adesea îi ignorăm cauzele adînci şi bîjbîim năuci pe la superficiile ei. Fără a ne da seama, crezînd că ne luptăm cu criza (... nu mai merge, monşer, mă-nţelegi...), nu facem decît să o hrănim, asemenea bolnavului care, necunoscîndu-şi natura bolii şi tratînd-o anapoda, îşi grăbeşte de fapt sfîrşitul.
Lumea de astăzi nu pare să conştientizeze cu adevărat decît aspectele derivate şi exterioare ale crizei în care bălteşte. Se vorbeşte mult prea des de “criză politică”, de “criză economică”, de “criză socială”, dar din ce în ce mai rar de “criză spirituală” sau de “criză morală”. Cel mult se invocă o vagă “criză a culturii”; dar cultura, aşa cum este înţeleasă astăzi, ne apare ea însăşi de-spiritualizată şi de-moralizată; ipotetica rezolvare a “crizei culturii” (presupunînd, prin absurd, că ea s-ar putea salva pe cont propriu) nu ne-ar face, în aceste condiţii, mai consistenţi decît sîntem. Cultura modernă – ruptă de cult şi devenită surogat profan al spiritualităţii autentice – poate fi, în perversiunea ei autonomă, chiar mai dăunătoare omului decît “starea de natură”***.
Adevărata criză de fond e cea moral-spirituală: nu cea a în-făptuirilor omului, ci cea a omului însuşi. Purtăm un viciu endemic în cele mai dinlăuntru ale noastre; din acest miez bolnav se dezvoltă, ca o cangrenă, tot răul ce ne înconjoară. Zadarnic ne luptăm numai cu lumea; “lupta cea bună”, în sens paulinic, se dă în sufletul şi-n carnea noastră. Ar fi, mai presus de toate, vremea “armaghedonului” lăuntric.
Problema omului nu mai este astăzi aceea de a fi într-un fel sau altul, ci aceea de a fi sau a nu fi pur şi simplu (hamletianul to be or not to be este, într-un fel, certificatul de botez al modernităţii). Nu “plăcerea”, “cunoaşterea” sau “creaţia” trebuie să ne preocupe prioritar, ci MÎNTUIREA, al cărei centru este Dumnezeu, cu “chipul” şi “asemănarea” Lui în făptura omenească. Criza modernă este totuna cu dez-dumnezeirea lumii; ieşirea din criză nu poate să însemne, în consecinţă, decît opţiunea moral-spirituală pentru pariul existenţial al re-în-dumnezeirii noastre printr-o nouă metanoia. “Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33; Luca 12, 31)...
Să nu uităm însă că “împărăţia lui Dumnezeu” începe înlăuntrul nostru (Luca 17, 21) şi că pînă la urmă “lumina lumii” nu-i decît stră-lumina transfiguratoare a Duhului Ce “se roagă în noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26)****.
Oricît ar părea de paradoxal, e oarecum mai comod să trăieşti în vremuri de criză: individul pare mai puţin responsabil (“Criza e de vină!”) şi se poate instala într-un negativism perpetuu (epocile de criză sînt epoci prin excelenţă criticiste; de altfel, cuvintele “criză” şi “critică” au acelaşi etimon grecesc: krinein, “a judeca”). În absenţa crizei, exigenţele ar fi mult mai mari pe toate planurile, iar insul ar trebui să se definească prin pozitivitate constructivă. Lumea noastră – comparabilă, tipologic, cu vechiul “alexandrinism” – este însă o lume de “critici”, iar nu una de “creatori”; nici nu-ţi mai poţi da seama dacă această sterilitate gălăgioasă constituie cauza sau efectul crizei despre care tot vorbim...
“Criza” este, de altfel, o noţiune anevoie de definit. S-ar putea vorbi chiar de o criză permanentă a omenirii “căzute în istorie”*. Istoria ne apare ea însăşi ca o criză a Creaţiei, ce se îndreaptă, cu succesive convulsiuni, spre marea judecată (krisis) de apoi**. Pe de altă parte, fiecare epocă, de cînd lumea, s-a simţit oarecum “în criză” prin raportare la epocile anterioare; prezentul a avut întotdeauna un fel de “sentiment epigonic”, trecutul închizînd în sine “vîrsta de aur” sau “paradisul pierdut” (ca unul ce va fi fost “mai aproape de zei”, zicea Platon). În fine, ca să venim la criza pe care o invocăm astăzi în mod curent, ea nu pare să reprezinte decît ultima fază (unii îi zic postmodernitate) a ceea ce am putea numi “criza modernităţii”, avîndu-şi rădăcinile spirituale în umanismul prost al Renaşterii, iar rădăcinile politice în ideologia revoluţionară de sorginte masonică. Toate temeiurile lumii fuseseră răsturnate în numele unui “progres” iluzoriu, pe care “stupidul secol al XIX-lea” (Léon Daudet) l-a supralicitat pînă la caricatură. Cînd spiritul s-a sesizat, răul se cronicizase deja: deriva lumii n-a mai putut fi controlată. Topos-ul crizei a obsedat secolul XX încă de la începuturile lui (O. Spengler – Der Untergang des Abendlandes, N. Berdiaev – Le nouveau Moyen Age, R. Guénon – La crise du monde moderne, J. Evola, Rivolta contro il mondo moderno etc.), iar noi l-am încheiat în aceeaşi notă – poate mai puţin tragică în expresie, dar mult mai tragică în fond. Cuvintele s-au tocit, prăbuşirea continuă...
Ţinînd seama de toate acestea, s-ar putea spune că nu existenţa sau inexistenţa stării de criză deosebeşte o epocă de alta, ci gradele acestei stări, cu elementele concrete în care se exprimă.
Criza actuală este cu atît mai profundă şi mai primejdioasă cu cît pare să se fi banalizat în conştiinţa noastră curentă. Vorbim despre criză, dar nu mai avem adevăratul sentiment al gravităţii situaţiei. Iar adesea îi ignorăm cauzele adînci şi bîjbîim năuci pe la superficiile ei. Fără a ne da seama, crezînd că ne luptăm cu criza (... nu mai merge, monşer, mă-nţelegi...), nu facem decît să o hrănim, asemenea bolnavului care, necunoscîndu-şi natura bolii şi tratînd-o anapoda, îşi grăbeşte de fapt sfîrşitul.
Lumea de astăzi nu pare să conştientizeze cu adevărat decît aspectele derivate şi exterioare ale crizei în care bălteşte. Se vorbeşte mult prea des de “criză politică”, de “criză economică”, de “criză socială”, dar din ce în ce mai rar de “criză spirituală” sau de “criză morală”. Cel mult se invocă o vagă “criză a culturii”; dar cultura, aşa cum este înţeleasă astăzi, ne apare ea însăşi de-spiritualizată şi de-moralizată; ipotetica rezolvare a “crizei culturii” (presupunînd, prin absurd, că ea s-ar putea salva pe cont propriu) nu ne-ar face, în aceste condiţii, mai consistenţi decît sîntem. Cultura modernă – ruptă de cult şi devenită surogat profan al spiritualităţii autentice – poate fi, în perversiunea ei autonomă, chiar mai dăunătoare omului decît “starea de natură”***.
Adevărata criză de fond e cea moral-spirituală: nu cea a în-făptuirilor omului, ci cea a omului însuşi. Purtăm un viciu endemic în cele mai dinlăuntru ale noastre; din acest miez bolnav se dezvoltă, ca o cangrenă, tot răul ce ne înconjoară. Zadarnic ne luptăm numai cu lumea; “lupta cea bună”, în sens paulinic, se dă în sufletul şi-n carnea noastră. Ar fi, mai presus de toate, vremea “armaghedonului” lăuntric.
Problema omului nu mai este astăzi aceea de a fi într-un fel sau altul, ci aceea de a fi sau a nu fi pur şi simplu (hamletianul to be or not to be este, într-un fel, certificatul de botez al modernităţii). Nu “plăcerea”, “cunoaşterea” sau “creaţia” trebuie să ne preocupe prioritar, ci MÎNTUIREA, al cărei centru este Dumnezeu, cu “chipul” şi “asemănarea” Lui în făptura omenească. Criza modernă este totuna cu dez-dumnezeirea lumii; ieşirea din criză nu poate să însemne, în consecinţă, decît opţiunea moral-spirituală pentru pariul existenţial al re-în-dumnezeirii noastre printr-o nouă metanoia. “Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33; Luca 12, 31)...
Să nu uităm însă că “împărăţia lui Dumnezeu” începe înlăuntrul nostru (Luca 17, 21) şi că pînă la urmă “lumina lumii” nu-i decît stră-lumina transfiguratoare a Duhului Ce “se roagă în noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26)****.
Răzvan CODRESCU
* Timpul istoric este timpul devorator – rezultat al păcatului, dar şi condiţie a mîntuirii. El marchează o stare ontologică degradată, dar provizorie în raport cu “destinul” etern al Creaţiei. Dacă “plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), Firea primeşte totuşi chemarea la înviere, prin Hristos. “Fiinţa – în înţelesul ei adevărat şi deplin: vere summe esse – ar trebui să se elibereze de timp sau măcar de durata în care se petrece omul păcătos. Tot ce-i inserat în timpul pe care îl trăim nu este, în sensul greu al cuvîntului...”, scrie H. I. Marrou în a sa Théologie de l'histoire (cf. tr. rom.: Teologia istoriei, Institutul European, Iaşi, 1996, p. 46). Şi mai departe: “Eşecul, cel puţin relativ, este legea întregii istorii, loc al atîtor retrageri şi unde chiar şi victoriile, scump plătite, rămîn părelnice şi precare. Să privim lucrurile în faţă: ca să nu fie ameninţată de sărbezime, legea creştină trebuie să se confrunte cu această viziune sinistră, trebuie să simtă pe frunte aripa înfricoşătoare a disperării. Numai atunci se va manifesta fără confuzie şi transfer iluzoriu, înţelegînd că, prin aceste drame, suferinţe şi eşecuri aparente, planul divin al mîntuirii se realizează totuşi...” (p. 49).
** În principiu, orice ordine nouă implică o dez-ordine prealabilă (destructurarea falimentară a ordinii vechi). Din perspectivă creştină, “criza istoriei” se rezolvă în eschatologie, ca triumf al “judecăţii” divine asupra “judecăţilor” omeneşti. A se vedea, pe acest blog, şi textul intitulat “Sensul creştin al istoriei”.
*** Prin Cultură, omul trebuie să depăşească Natura, fără însă a o perverti. “Bunul sălbatic” e preferabil “rafinatului decadent”; primul e viu şi-şi păstrează virtualităţile (fiind ne-isprăvit, în sensul bun al “ispravei”), pe cînd cel de-al doilea e agonic şi secătuit (fiind isprăvit, în sensul rău al “isprăvirii”). Sau, altfel spus, unei culturi a ne-firescului îi este preferabil firescul ne-cultivat; “sălbaticul” este, în aceste condiţii, mai aproape de Dumnezeu decît “rafinatul”. Pe asemenea temeiuri îşi putea îngădui tînărul Mircea Eliade să facă en passant elogiul “analfabetismului” (mai aproape – fără a se confunda cu ea – de fericirea evanghelică a “sărăciei cu duhul”).
**** Să ne amintim, pe de altă parte, şi de avertismentul augustinian (Sermones, 179, 1): Verbi enim Dei inanis est forinsecus praedicator qui non est intus auditor (“În deşert e cuvîntul predicatorului care vorbeşte altora ceea ce n-a auzit mai întîi înlăuntrul său”).
Pentru Liliana Chiaburu (am ascultat şi n-am postat):
RăspundețiȘtergereSă fie cu folos! Felicitări pentru blog!