RĂZVAN IONESCU: POVESTEA COLINDĂTORILOR

Doamne, cât o să mai minţi
copilaşii prin părinţi?
Doamne cât o să mai ţii
ucigaşii de copii
şi părinţii lor de vii?
(Cântec din Piaţa Universităţii)

Decembrie era atunci, ca şi acum, pe sfârşite. Nu era zăpadă, dar în unele zile, la ceasul dimineţii, pământul mai scârţia, când şi când, sub tălpi. Iernile pe la noi sunt lungi, aşa că lupii pândeau atent, risipind suflul aburilor gri peste văzduhul violet. Cetatea, cufundată în întuneric, era împânzită de colindători. Îi recunoşteai lesne după veşmintele foşnitoare, firul de păr tăiat perie, borul original al căciulii şi roşeaţa din obrazul zdravăn, deprins cu aerul tare. Mersul, obişnuit cu încălţămintea regulamentară, îi ajuta să îndoaie piciorul fără greş, la fix, chiar de la semnul de sub genunchi, acolo unde altădată era carâmbul. În alte condiţii probabil că s-ar fi împiedicat şi ar fi căzut în bot, străduindu-se să reconstituie, teoretic şi în pantof, păşirea. Numele li se trăgea de la faptul că, fără odihnă şi preget, colindau prin toate ungherele cetăţii, ca să-i vadă lumea. Păstorii şi oiţele lor şedeau încovoiaţi mai la o parte. Unii erau îngheţaţi, alţii frânţi de oboseală şi spaimă, iar alţii, înfometaţi, îşi pierduseră nădejdea. Le ajunseseră la urechi câteva stihuri dintr-un colind straniu, gâjâit de un spân însemnat, ce trecuse prin preajmă cu câtăva vreme în urmă venind de la răsărit, ca să rânduiască în miezul verii vreascuri pentru foc. Vântul de stepă purtase pe căi întortocheate stihurile spânului, dinspre pădure tocmai sus, pe munte, spre păşunile pe unde mioarele îşi făceau veacul, iar cuvintele lui nu şi le-au mai putut scoate de atunci din auz: Căprioare, căpriori,/ Nu v-am spus de-atâtea ori/ Ca să nu călcaţi pe flori?/ Căprioare, căpriori,/ O să fie-o vânătoare/ Mâine-n răsărit de soare,/ Nu ştiu cum şi pentru ce/ Flintele-or să bubuie./ Cine scapă, ăla e! Aşa că toţi tăceau mâlc. Toţi îi ştiau pe colindători, iar aceştia ştiau la rândul lor că păstorii şi mioarele îi ştiu. Cât despre Magi, ei fuseseră aleşi cu grijă de cu seară şi însemnaţi să se recunoască între ei. Fiecare ştia ce avea de făcut. Irod, cu toate că îşi tocmise istorici precum Nikolaos din Damasc, care-i alcătuise măiestrit o genealogie babiloniană în ciuda faptului că era idumeu, sau cântăreţi precum Adrianus, ce-i compunea de trei ori pe zi ditirambi sărbătoreşti, ca să-şi mai vină în fire – Irod, zic, se temea. Domnia îi devenise nesigură. În jur totul se prăbuşea şi existau semne că prevestirea se va împlini, aşa că vedea peste tot numai capcane, trădători, iscoade şi asasini plătiţi. Când vorbea se înferbânta, se bâlbâia, dădea din mâini isteric, făcea spume la gură de spaimă şi apoi se ascundea tremurând în spatele colindătorilor care, cu toate că îi cântau în strună cu devotament, îi adulmecau lacomi, sfârşitul. Era aproape. Cu ochii pe cer, Magii – Cei Trei Crai de la Răsărit – aşteptau pregătiţi semnalul. Când a venit, Irod a rămas cu mâna în aer, privind speriat şi parcă nevenindu-i să creadă că proorocia se împlinea. Vom muri şi vom fi liberi! – s-a auzit atunci din piepturile mieilor tineri nedeprinse cu rana. Apoi a început măcelul pruncilor. Pământul îngheţat s-a umplut cu ei şi cu sângele lor. În cele din urmă, Irod însuşi a căzut flasc, pe spate, cu gura deschisă spre cer, uluit de surpriza întâlnirii cu el însuşi. Chiar şi aşa, Naşterea a putut să se petreacă, iar la urma urmei, ăsta rămâne esenţialul. Drumul minunilor părea deschis. Numai că, din fire şi din iubirea de arginţi, Iuda Iscarioteanul a trădat şi au început să apară din ce în ce mai mulţi colindători emanaţi din găurile şobolanilor de prin subsoluri, astfel încât nimeni nu mai poate băga astăzi mâna în foc că Învierea a avut loc. În paltonul lui găurit cu bube de puşcă, Irod îi mai învelise o dată pe toţi. Urmaşul său – care, deşi pământean, făcea parte din tagma liber-cugetătorilor, tagmă veche şi răspândită în lumea întreagă – i-a adunat de prin adâncuri şi le-a oferit straie şi îndeletniciri date la-ntors.
Colindătorii sunt astăzi printre noi, aşa cum cere datina, iar pe magi i-am văzut la televizor cum se căţărau pe o scară, care de care mai sus, să fie mai aproape de steaua care i-a adus în vârf. Aşa le e firea. Aşa e datul lor.
Abia pe urmă te-ai născut tu. Apoi tu, şi tu, şi tu, şi voi toţi care habar n-aveţi astăzi de Irod. Nu vă fac un reproş, dragii mei. La urma urmei viaţa merge mai departe. Ceea ce trebuie să ştiţi, dragii mei dragi, este că voi, toţi, trebuie să duceţi la capăt Naşterea. Până la Înviere. Cu orice preţ. Poate că noi am ostenit, ori am uitat, sau, orbiţi de lumină şi griji, am rătăcit drumul. Dar voi, care nu mai aveţi ce să uitaţi, trebuie să ştiţi cum să vă îngrijiţi de această Naştere până la Înviere. Seara, când vă veţi aduna în jurul bradului, să împărţiţi darurile şi bucatele pregătite din ajun, aşezate cu grijă pe un ştergar alb, să aveţi grijă să puneţi întotdeauna un tacâm în plus. Cine ştie, poate că ne vom afla prin preajmă sau, dacă nu vreunul din noi, atunci poate că El, Domnul Nostru Iisus Hristos Cel Înviat, născut şi regăsit pe-atunci pe când voi nu eraţi, vi se va alătura să vă deprindă paşii rămaşi. În definitiv, până la soroc, ar mai fi de împlinit numai o primăvară. Glasuri de prunci vă vor vesti izbânda. Duceţi-vă fără frică în mijlocul lor! În mijlocul crucilor de la Piaţa Universităţii. Veţi vedea cum Duhul Plutirii va purta paşi mici şi albi peste ape. Şi încă ceva. Iertaţi-ne! Şi vă mai rugăm să aveţi grijă să ne lipiţi post-mortem, pe pieptul din fotografia de pe noptieră, hârtiuţa îngălbenită pe care scrie cu litere de-o şchioapă: „GOLAN”!

Răzvan IONESCU

Text preluat de pe blogul d-lui Răzvan Ionescu: “Ferestre în pridvor”
(http://www.ferestreinpridvor.blogspot.com/)