CE MAI CENZUREAZĂ MAFIA INTELECTUALĂ

Textul de mai jos al d-lui Ovidiu Hurduzeu
a fost refuzat de revistele 22 şi Idei în Dialog.

O CRITICĂ PRELIMINARĂ
A “CONSERVATORISMULUI SCHIMBĂRII”

Revista 22, în numărul 963 (19 august 2008 – 25 august 2008), a publicat un fragment din cartea d-lor Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică Reconstrucţia dreptei. Între experimentul capitalist occidental şi proiectul naţional românesc, în curs de apariţie la Editura Humanitas. Potrivit autorilor ei, lucrarea este gândită ca o contribuţie la dezbaterea publică în jurul identităţii doctrinare a dreptei româneşti astăzi şi a viitorului proiect naţional românesc. D-nii Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică consideră că “demersul nostru trebuie citit nu atât ca o afirmaţie de ortodoxie doctrinară, cât ca o provocare la o dezbatere publică... Nu pretindem că lista noastră de teme este exhaustivă. Şi în nici un caz nu pretindem că am deţine răspunsuri definitive”.
După această situare iniţială pe poziţiile modestiei discursive şi a dezbaterii civilizate de idei, cei doi autori anunţă “totuşi câteva teze relativ ambiţioase”.
În fraza următoare, “tezele relativ ambiţioase” devin “răsturnare spectaculoasă a felului în care vor fi definite şi percepute aceste proiecte politice”. Mai mult. Răsturnarea spectaculoasă – trecerea de la “abordarea cu faţa întoarsă spre trecut, la o abordare cu faţa către viitor” – se gonflează într-o ditamai “reconsiderare a înseşi substanţei doctrinare a ceea ce numim dreapta românească şi, legat de aceasta, o reinterpretare a dimensiunii identitare a proiectului naţional”. Deşi d-nii Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică ştiu că “sunt şi alte propuneri”, că există “reacţii din partea celor care gândesc lucrurile în alte paradigme”, nu par să aibă vreo îndoială că propunerile enunţate în Reconstrucţia dreptei vor fi “incorporate dezbaterii publice”. Optimismul derivă din încrederea nestrămutată a celor doi autori în progresul omenirii: românii vor prefera cu siguranţă proiectele politice îndreptate cu faţa către viitor celor întoarse către trecut, “care s-ar revendica de la radicalismul antiliberal şi anticapitalist al perioadei interbelice sau s-ar complăcea prea mult în nostalgia aristocraţiei secolului al XIX-lea”.
În acest articol, printr-o acrobaţie mentală, ne vom plasa şi noi “cu faţa către viitor”, încercând să ne imaginăm conservatorismul şi tradiţia aşa cum le vor d-nii Stoica şi Aligică: “conservatorism al schimbării” şi experiment “occidental-democratic-capitalist”. (Gân-duri rebele ne duc imediat la caragialescul “Curat murdar, coane Fanică!”...)
Hotărâţi să descoperim “forma de tradiţie cu totul atipică”, ne lepădăm de termenul “conservatorism” din dicţionare. Bună de aruncat la gunoi definiţia din Le Petit Robert: “partidul conservator” este un défenseur de l’ordre social, des idées et des institutions du passé! Nici Webster-ul nu-i mai breaz cu al său “conservatism” în chip de disposition to preserve what is established and to promote gradual development rather than abrupt change. Iar DEX-ul ne duce de-a dreptul în eroare: “Conservatism – atitudine, sistem de idei, convingeri politice care acordă importanţă instituţiilor tradiţionale (religie, familie, proprietate) şi susţin dezvoltarea treptată în locul schimbărilor bruşte”. Este clar că autorii dicţionarelor au încercat să explice termenul “conservator” într-un mod retrograd, “pe baza unei formule gândite şi puse în practică în secolul al XIX-lea”.
Din moment ce termenul “conservator” înseamnă schimbare, şi nu o schimbare oarecare, ci un “experiment”, mă întreb dacă “experiment” n-a devenit între timp echivalent cu “stagnare”. Nesigur pe cunoştinţele mele, mă văd obligat să verific. Cum d-nii Stoica şi Aligică nu redefinesc şi termenul “experiment”, nu am altă soluţie decât să recurg tot la anacronicele dicţionare. Sursele consultate îmi confirmă că vechea definiţie stă încă în picioare: “experiment” înseamnă un procedeu sau metodă care provoacă în mod intenţionat şi în circumstanţe controlate unele fenomene cu scopul de a descoperi un efect sau lege necunoscută. Sau le provoacă pentru a stabili o ipoteză.
Edificat, merg mai departe. Ce poate însemna oare termenul “experiment” în plan politic, economic sau cultural? Din nou îmi năvălesc în minte gânduri rebele: experimentul iacobinilor preluat şi dus la ultimele lui consecinţe de revoluţia bolşevică; nazismul şi fascismul; experimentul khmerilor roşii de dezurbanizare a Cambodgiei; colectivizarea agriculturii sub comunişti; experimentul Piteşti, experimentul eşuat al “oraşului planificat ştiinţific” (Brasilia). Ba mă întreb dacă nu cumva a fost un experiment şi revoluţia industrială, cu consecinţele pe care le resimţim astăzi: secătuirea resurselor naturale, distrugerea biodiversităţii, gigantismul industrial şi hipercompexitatea civilizaţională.
Chiar dacă am vedea lumea numai în roz, orice experiment, inclusiv “experimentul occidental modern”, nu poate fi altceva decât o inginerie. Elite auto-impuse repudiază trecutul unor popoare, pentru a propune populaţiilor fără Memorie, “condiţionate” pavlovian, un nou model de societate, prezentat drept ideal. Prin metode propagandistice, cetăţenii sunt convinşi că societatea viitoare va asigura pacea, dreptatea socială, securitatea, prosperitatea etc. În caz că operaţia de condiţionare eşuează, parţial sau integral, sau, altfel spus, populaţia nu poate fi convinsă prin propagandă şi stimulente economice, elitele recurg într-un grad mai mare sau mai mic la coerciţie şi violenţă (cenzură, îndepărtarea scepticilor şi rezistenţilor).
Descrierea “experimentului occidental modern” oferită de domnii Stoica şi Aligică nu lasă nici un dubiu. Aglutinarea naţiunilor într-un “bloc politic şi civilizsţional”, “reinventarea” popoarelor lumii pe baza unei “mari strategii istorice”, “proiectele de reconstrucţie identitară” a fiecărei naţiuni, “schimbarea socială continuă” sunt procese instrumentalizate al căror scop este creearea unei engineering society, o utopie născută din obsesia scientistă a postmodernităţii (obsesie denunţată, printre mulţi alţii, de F. A. Hayek în Counter-revolution of Science. Studies in the Abuse of Reason).
În “marea strategie istorică”, îndrăznim să vedem ingineria tehnoglobalistă care reconfigurează în prezent lumea. Nu este nici o îndoială că globalismul, în calitatea sa de “experiment istoric generat de vestici”, se leagă de o tradiţie – tradiţia vesticilor marxişti, a vesticilor experţi, birocraţi şi “planificatori”; tradiţia celor care de două sute de ani încoace se tot chinuie să cucerească şi să transforme atât natura sălbatecă, cât şi natura umană. Nici într-un caz nu poate fi vorba de tradiţia conservatoare!
D-nii Stoica şi Aligică ne asigură că “marele experiment” – identificat de noi cu tehnoglobalismul – este “capitalist-democrat-liberal”. În opinia autorilor, acestea sunt calităţi absolute. Deodată, intenţia celor doi autori de a “trece dincolo de lozinci” ia accente triumfalist-mesianice. “Blocul politic şi civilizaţional” concoctat de “marele experiment” ne este descris în termenii “excepţionalismului tipului de cultură şi civilizaţie propuse umanităţii de către Occident”. Este ciudat cum un discurs ce pretinde să privească lumea prin ochii secolului XXI nu reuşeşte să înfrângă “inerţia locurilor comune” din mitologia secolelor trecute. “[Capitalismul democrat liberal] este diferenţa specifică faţă de care toate celelalte civilizaţii şi forme sociale pălesc”, afirmă negru pe alb d-nii Stoica şi Aligică. A privi Occidentul, aglutinat într-un “bloc politic şi civilizaţional”, din perspectiva unei presupuse superiorităţi imperiale – mă gândesc la “excepţionalismul” celei de “A treia Rome” fasciste sau ruseşti, la Manifest Destiny american, la superioritatea rasială profesată de nazişti – mi se pare un exerciţiu propagandistic ratat din deschidere.
Pe de o parte, “elitele” le contestă românilor dreptul de a avea martiri creştini şi o mitologie naţională. Pe de altă parte, îi invită să se reformeze în chip de mândri apărători ai “blocului” ce ar avea “ca punct de sprijin şi reper excepţionalismul occidental”. Mândria de a fi român este astăzi “politic incorectă”, iar conştiinţa unicităţii şi a poziţiei noastre în istorie este considerată de-a dreptul legionară. Mândria de a fi “atins de acest excepţionalism” (al blocului civilizaţional) este însă propagandistic cultivată şi pecuniar motivată.
D-nii Stoica şi Aligică privesc “marele experiment” neoliberal din unghiul inevitabilităţii sale istorice. “Este un trend istoric... Ne place sau nu, capitalismul democrat liberal este nucleul experimentului occidental modern” – ne explică domniile lor cu siguranţă marxistă. În opinia celor doi autori, când aparţii “familiei civilizaţionale” a Occidentului – chiar dacă rolul tău în familie este cel al Cenuşăresei – orice mişcare de dreapta nu poate fi decât globalistă, capitalistă, democrată şi liberală. D-nii Stoica şi Aligică nu ne explică prin ce minune, în practica neoliberală, cele patru elemente au ajuns să convieţuiască fericit. Augusto Pinochet şi liderii chinezi n-au introdus neoliberalismul prin metode democratice. Corporaţiile transnaţionale n-au nevoie de “democraţi”, ci de lucrători ieftini, obedienţi şi productivi. Oriunde globalismul a implementat politici neoliberale, democraţia s-a supus pragmatismului economic, libertatea persoanei, libertăţii comerţului. Democraţia de astăzi are prea puţin în comun cu valorile democratice tradiţionale. E o “democraţie de masă” (termen folosit de Paul Edward Gottfried în After Liberalism), un produs de consum, decontextualizat, formulat în termenii statului managerial, se adresează unui cetăţean pasiv şi lipsit de cultură politică. Democraţia de masă şterge graniţa dintre consensul popular şi controlul birocratic prin promovarea unei retorici a grijii faţă de cetăţean. De multe ori această grijă este o încercare deghizată de a reglementa viaţa persoanei în cele mai mici amănunte.
Nu înţelegem cum capitalismul global de orientare neoliberală a ajuns să-şi etaleze “excepţionalismul” sub faldurile conservatorismului. Nu cumva “conservatorismul” profesat de d-nii Stoica şi Aligică este atât de “atipic” încât devine de nerecunoscut? Nu este el însuşi o inginerie? Un produs fabricat la comandă? Nu ne aventurăm să dăm un răspuns atâta timp cât n-am citit integral cartea. Din fragmentul publicat în revista 22 reiese însă clar intenţia autorilor de a înfrăţi neoliberalismul şi neoconservatorismul (care oricum sunt interşan-jabile) într-un discurs propagandistic de factură neo-wilsoniană.
Parafrazându-i pe cei doi distinşi autori, îndrăznim să afirmăm că apariţia unei alte lucrări proslăvitoare a “capitalismului democrat liberal” nu face decât să “ne îngreuneze vederea” şi să blocheze din start “dezbaterea intelectuală şi politică privind direcţiile de acţiune colectivă ce ne stau în faţă”.
Într-o dezbatere publică serioasă privitoare la viitorul dreptei româneşti, adevărul ar ieşi la iveală. De pildă, s-ar dovedi că neoliberalismul de astăzi nu are prea multe în comun cu liberalismul clasic sau “economic” a lui Adam Smith sau Alexis de Tocqueville – un liberalism al statului minimal a cărui funcţie se reducea la păstrarea ordinii publice. Nici nu se aseamănă cu liberalismul “libertarian” al lui Hayek şi al “şcolii austriece”. Neoliberalismul nu este atât o doctrină politică, cât ideologia şi practica economică a corporatismului industrial şi financiar transnaţional pe care l-am numit tehnoglobalism (din pricina rolului preponderent al noilor tehnologii în răspândirea sa planetară). Teoriile neoliberale şi neoconservatoare despre un self-regulating market sunt hilare. Pe plan internaţional, “comerţul liber” este sever controlat de instituţii supranaţionale precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional sau Organizaţia Mondială a Comerţului. Pe plan intern, puterea intervenţionistă a statului managerial în economie a crescut exponenţial în “epoca neoliberală”. Statul acţionează direct (vezi intervenţia directă a statului în actuala crizã financiarã din SUA) sau indirect asupra economiei prin diferite agenţii de monitorizare, acordare de licenţe, managementul riscului, protecţia consumatorului, a mediului înconjurător etc. Aşa s-a ajuns ca guvernul federal american să devină cel mai mare angajator al ţării. John Plender, într-un raport asupra economiei mondiale, întocmit de ziarul Financial Times, scria: “Niciodată conducătorii de firme n-au fost atât de constrânşi de către regulamentele guvernamentale” [1]. Soluţia propusă e better regulation, nicidecum no regulation. În Marea Britanie, pentru a se reduce birocraţia s-a mărit birocraţia, creându-se noi “agenţii” şi alte regulamente (de exemplu, The Better Regulation Executive, Better Regulation Commission şi Better Regulation Act). Să mai amintim de “piaţa liberă” din România şi de puterile intervenţioniste ale statului român? În general, în democraţiile occidentale intervenţionismul economic al statului şi al agenţiilor transnaţionale este mult mai extins astăzi decât în trecutul “keynesian”.
Să nu ne lăsăm însă amăgiţi. Intervenţionismul îl sufocă pe micul întreprinzător, dar afectează prea puţin marea corporaţie, care nu ar putea supravieţui fără corporate welfare, subvenţiile şi legile protectoare oferite generos de statul managerial, de la scutiri de taxe, protejarea “proprietăţii intelectuale” şi a patentelor până la investiţiile din bani publici în infrastructură (transport, telecomunicaţii), cercetare şi educaţie. De regulă, în ordinea neoliberală, riscurile şi cheltuielile marilor companii sunt socializate, iar profiturile privatizate.
În “blocul civilizaţional şi politic” de care aparţinem “experimentul neoliberal” este privit cu un scepticism din ce în ce mai răspândit. Chiar susţinătorii lui devotaţi, cum ar fi reputata publicaţie Business Week, au început să-şi exprime mari îndoieli. Într-un articol revelator, “Shaking Up Trade Theory” (6 decembrie 2004), Aaron Bernstein trece în revistă efectele negative ale globalizării asupra economiei SUA, citând datele şi statisticile oferite de mari analişti americani.
“Elitele” dâmboviţene fac urechea surdă la orice nu-i pe linia “corectitudinii politice”. Cum destinul lor este legat de birocraţia de la Bruxelles, grupurile mondialiste şi corporaţiile transnaţionale, care promovează Vajnica Lume Nouă, orice semnal de alarmă, menit să-i aducă la realitatea lui hic et nunc, îi deranjează profund. Când aceste semnale vin de la dreapta lor, maşinăria propagandistică intră în alertă maximă.
În prezent, dezbaterile pentru definirea identităţii doctrinare a dreptei româneşti îmbracă un caracter teatral. Sau, pur şi simplu, diversionist. Neoliberalii şi neoconservatorii (liberali deghizaţi) se susţin reciproc, îşi fac bezele prin sălile de conferinţe, apar “pe sticlă” să discute jovial despre “reconstrucţia identităţii specifice”. Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca şi când adevărata resta-uraţie conservatoare n-ar bate la uşă.

Ovidiu HURDUZEU

Nota autorului: Voi reveni cu un nou comentariu după apariţia cărţii.
[1] John Plender, “Tilt in the balance of boardroom power”, în Financial Times, 21 ianuarie 2004. 

O carte îndelung aşteptată:

UN MANIFEST LA DOUĂ MÎINI

Îmi fac datoria de a semnala şi pe acest blog apariţia “manifestului la două mîini” al d-lor Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon intitulat A treia forţă: România profundă. Această “carte cu potenţial exploziv” (cum o defineşte pe blogul său d-l Claudiu Târziu), scoasă la Editura Logos din Bucureşti, urmează a fi lansată în cadrul Tîrgului de Carte “Gaudeamus”, duminică 23 noiembrie 2008, la ora 11:00, în Sala de Marmură, în prezenţa autorilor şi avîndu-l ca invitat special pe d-l Dan Puric.
„Publicăm aceste eseuri în speranţa că vor ajuta la coagularea unei «a treia forţe». Între capitalismul foştilor comunişti şi marxismul de salon pe banii corporaţiilor occidentale, între cîrdăşia politico-economică pozînd în piaţă liberă şi lichelismul ideologic-corporat pozînd în non-conformism de stînga, între vechiul şi noul establishment, România profundă a dispărut în exil interior sau propriu-zis. Propunem acest manifest la două mîini în nădejdea că va ajuta la identificarea unei «a treia căi». Una de întors acasă“.

Un lucru este cert: autorii au de partea lor tot capitalul de aşteptări înşelate şi de bune nădejdi ale românilor de 20 de ani încoace. Şi pe Dumnezeu (marele absent din doctrina şi conştiinţa celorlate “două căi”: social-democraţia de extracţie comunistă şi neoliberalismul - care, culmea, acum s-ar vrea şi... neoconservator! - de extracţie masonică). (R. C.)

Citiţi aici (http://www.rostonline.org/blog/claudiu/index.html) o primă recenzie a cărţii, semnată de d-l Silviu Man!