PĂRINTELE STĂNILOAE: 15 ANI DE LA MOARTE

POMENINDU-L PE PĂRINTELE STĂNILOAE

Luna aceasta se împlinesc 15 ani de la strămutarea la cele veşnice a Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), iar luna viitoare 105 ani de la naşterea sa. Prin pilda unei vieţi exemplare şi prin uriaşa operă teologică pe care ne-a lăsat-o (ca autor, dar şi ca traducător), Părin­tele Stăniloae continuă să fie printre noi o prezenţă e­sen­ţială şi să ne arate, cu sme­rită măreţie, adevărata mă­sură a vredniciei ortodoxe româneşti, care ne înnobilează şi ne o­bli­gă deopotrivă, în acest tîrziu al istoriei.
Ca o modestă contribuţie la dreapta lui pomenire, postez aici un sumar tablou bio-bibliografic şi ultimul interviu amplu pe care l-a acordat (în 30 august 1993), precum şi, în strînsă legătură cu materialul postat anterior (“Neamul în Biserică. O perspectivă teologică asupra naţionalului”), cîteva extrase mai ample din volumul său de tinereţe Ortodoxie şi românism (Sibiu, 1939)*, destul de puţin cunoscut astăzi cititorilor mai tineri (deşi a avut cîteva reeditări, integrale sau parţiale). Am însoţit textele cu ilustraţia fotografică pe care am avut-o la îndemînă. (R. C.)

PĂRINTELE STĂNILOAE
(date bio-bibliografice pe scurt)

1903 (16 XI): Vede lumina zilei la Vlădeni-Braşov, din părinţii Irimie şi Reveca.
1914-22: Urmează Liceul “Andrei Şaguna” din Braşov.
1922-23: Studiază un an la Facultatea de Litere din Bu­cureşti.
1923-27: Urmează Facultatea de Teologie din Cernăuţi.
1927-29: Face studii de specializare la Athena, München şi Berlin (trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan).
1928: Obţine doctoratul în Teologie, cu teza Viaţa şi acti­vi­tatea Pa­tri­ar­hului Dositei al Ierusalimului şi legăturile lui cu ţă­rile româneşti (tipărită în anul următor, la Cernă­uţi, şi marcînd debutul său edito-rial).
1929-46: Este profesor şi apoi rector (1936-1946) al Aca­demiei Teologice Andreiane din Sibiu.
1930: Apare la Sibiu, în traducerea sa, Dogmatica Bise­ricii Ortodoxe răsăritene de Hristos Andrutsos.
1931: Este hirotonit diacon (în 1932 – preot; în 1940 – pro­­topop stavrofor).
1933: Publică, la Sibiu, volumul Catolicismul de după război.
1934-45: Redactor al Telegrafului român din Sibiu şi co­la­­borator constant al revistei Gândirea (pînă la înceta­rea apa­riţiei acesteia, în 1944).
1938: Apare, la Sibiu, volumul Viaţa şi învăţătura Sf. Gri­­gorie Pa­la­ma, cu trei tratate traduse (reed. Bucu­reşti, 1993). Cf. şi Filocalia, vol. 7, Bucureşti, 1977, pp. 205-525 (esenţiale pentru studiul teo­logiei palamite şi misticii isihaste).
1939: Apare, la Sibiu, volumul Ortodoxie şi românism (reed.: Bu­cureşti, 1998).
1942: Apare, la Sibiu, volumul Poziţia d-lui Lucian Bla­ga faţă de creştinism şi ortodoxie (reed. Bu­cureşti, 1993), care a determinat ruperea definitivă a lui Blaga de grupa­rea “ortodoxistă” tutelată de Nichifor Crainic.
1943: Apare, la Sibiu, volumul Iisus Hristos sau Resta­u­ra­­rea omului (reed. Craiova, 1993).
1946: Este transferat la Facultatea de Teologie din Bucu­reşti. Tot acum începe să publice Filocalia româ­nească (ce va însuma 12 volume, ultimul apărut în 1991), pe care a tradus-o şi a adnotat-o, şi se apropie, într-o oarecare mă­­­sură, de mişcarea spiri­tu­ală a “Rugului Aprins” de la Mî­năstirea Antim.
1958: Apare, la Bucureşti, în 2 volume, lucrarea colectivă Teologia dogmatică şi simbolică. Manual pentru Insti­tu­tele Teologice (numele Părintelui Stăniloae n-a fost trecut printre autori, deoarece a fost arestat înainte de apariţia lucrării).
1958-63: Este, prin mistificare şi abuz (“activitate împo­tri­va ordinii sociale”!!!), deţinut politic în tem­niţele co­mu­­niste (Uranus, Malmai-son, Jilava şi Aiud; cf. Paul Ca­ra­via, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica în­tem­niţată. România: 1944-1989, Bucureşti, 1998, pp. 405-406).
1973: Se pensionează de pe postul de profesor titular de Teologie Dogmatică şi Simbolică al Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti. Va continua însă să scrie (colaborînd la principalele periodice biseri-ceşti), să traducă (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Gri­go­rie de Nyssa, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Dionisie [Pseudo-]Areopagitul, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Maxim Măr­turisitorul, Sf. Si­meon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama etc.) şi să con­ferenţieze (în ţară şi în străinătate) vreme de încă două decenii. Apare, la Bucureşti, volumul Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român.
1976: Este delegat la al doilea Congres al profesorilor de Teologie ortodoxă de la Athena şi devine Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teo­logie din Thessalonik.
1978: Apare, la Bucureşti, în 3 volume, prima ediţie a mo­numentalei sale sinteze de Teologie dogmatică orto­doxă (reed. 1994; trad. în mai multe limbi, înce­pînd cu ediţia germană – Orthodoxe Dogmatik – din 1985-1993). Tot acum apare, la Bucureşti, în traducerea şi cu prefaţa sa, ediţia românească a cărţii lui Wilhelm Nyssen Pămînt cîntînd în imagini. Frescele exterioare ale mînăstirilor din Moldova (în 1975 prefaţase o altă carte a aceluiaşi au­tor: Începuturile picturii bizan-tine).
1981: Apare, la Bucureşti, Teologia morală ortodoxă. 3. Spi­ritua-litatea ortodoxă (ultima reed. Bucureşti, 2002, sub titlul – neacceptat pe vremea comunismului – Asce­ti­ca şi mistica Bisericii Ortodoxe). I se conferă titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului “Saint-Serge” din Paris. Tot în acest an primeşte Premiul “Dr. Leopold Lucas” al Facultăţii de Teologie evanghelică din Tübin­gen (R.F.G.) şi, din partea primatului Angliei, Crucea “St. Augustin of Canterbury”.
1982: I se conferă titlul de Doctor Honoris Causa al Fa­cul­tăţii de Teologie din Belgrad.
1986: Apare, la Craiova, volumul Spiritualitate şi comu­niune în Li­­turghia ortodoxă (reed. Bucureşti, 2004).
1987: Apare, la Craiova, volumul Chipul nemuritor al lui Dumnezeu.
1990: Este ales membru corespondent al Academiei Ro­mâne. Tot în acest an apare, la Craiova, volumul Studii de teologie dogmatică ortodoxă (cu traduceri inedite din Imnele Sfîntului Simeon Noul Teolog).
1992: Devine membru titular al Academiei Române şi Doc­tor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti. La Cra­iova îi apare volumul Reflexii [Reflecţii] despre spiri­tu­alitatea poporului român. La Bucureşti, Sorin Du­mitrescu publică volumul 7 dimineţi cu Părintele Stă­ni­­loae (reed. 2002).
1993: Îi apar volumele Sfînta Treime sau La început a fost iubirea (Bucureşti), Comentariu la Evanghelia după Ioan (Craiova), Iisus Hristos – lumina lumii şi îndumnezeirea omului (Bucureşti) şi Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie (antologie, Cluj-Napoca). Puţin după soţia sa (Maria Stăniloae), se stinge din viaţă la Bucu­reşti (5 X), fiind în­mor­mîntat în cimitirul Mînăstirii Cer­nica (e o ruşine a posterităţii că numele îi este scris pînă azi greşit pe cruce: Stăniloaie!). Îi este con­sa­crat volumul omagial Persoană şi co­muniune. Prinos de cinstire Preotului Profesor Academician Dumitru Stăni­loae (1903-1993), apărut la Sibiu. Pu­ţin mai înainte vă­zu­se lumina tiparului la Bucureşti şi utila broşură Biblio­gra­fia Părintelui Academician Profesor Dr. Dumitru Stă­ni­loae alcătuită de Prof. Gh. An­ghe­lescu (nu fără lipsuri, din păcate, iar astăzi parţial depă­şită).

1995: Apare, la Sibiu (Ed. Deisis), traducerea românească (Marilena Rusu) a cărţii Părintelui Stăniloae Prière de Jésus et ex­perience du Saint Esprit (Paris, 1981), precum şi, sub ti­tlul Mica dog­­matică vorbită. Dialoguri la Cernica, edi­ţia românească (trad. Maria-Cornelia Oros) a convorbiri­lor din­tre Părintele Marc-Antoine Costa de Beau-regard şi Pă­rintele Dumitru Stăniloae (în franceză, acestea apăru­se­ră în 1983, la Paris, sub un cu totul alt titlu: Ose comprendre que Je t’aime).
1996: Apare, la Bucureşti, prima ediţie (a doua, revăzută şi adăugită, va apărea în 2002) din Dicţionarul teo­logilor români de Preot Prof. Univ. Dr. Mircea Păcu­rariu, cu ample informaţii bio-bibliografice despre Părin­te­le Stăniloae (pp. 418-422).
1998: Apare, la Sibiu (Ed. Deisis), traducerea românească (diac. Ioan I. Ică jr.) a tezei de doctorat a benedictinului Maciej Bie­lawski, intitulată Pă­rintele Dumitru Stăniloae – o viziune filocalică despre lu­me (în limba engleză – dar în Polonia – cartea apăruse cu un an îna-inte: The Philokalical Vision of the World in the Theology of Dumitru Stăniloae).

2000: Apare, la Bucureşti, volumul de memorialistică al fiicei Părintelui Stăniloae (remarcabilă poetă şi prozatoare): Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului (Ed. Humanitas).
2002: Prin reeditarea Asceticii şi misticii... (vezi mai sus), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ina-ugurează năzuita serie de Scrieri complete (încă departe de a se împlini). Apare Lucian Turcescu (ed.), Dumitru Staniloae: Tradition and Modernity in Theology (Center for Romanian Studies, Iasi-Oxford-Palm Beach-Portland).
2003: Centenar Dumitru Stăniloae. În jurul textelor sa­le “cla­sice” se organizează antologia tematică “Fiecare în rîn­dul cetei sale”. Pentru o teo­logie a neamului: Nichi­for Crainic, Dumitru Stăni­loae, Răzvan Codrescu, Radu Preda (Ed. Christiana, Bucureşti). Tot la Ed. Chris-tiana apare şi studiul Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii de Costion Nicolescu (incluzînd şi ultimul interviu amplu dat de marele teolog, în pragul toamnei lui 1993). Texte pe aceeaşi temă ale Părintelui Stăniloae sînt antologate în volumul Naţiune şi creş-tinism (Ed. Elion). La Iaşi (Ed. Tri­­­nitas) a apărut volumul de poeme al doamnei Lidia Stă­niloae Ionescu: Întîlnire cu Dumnezeu, cu un studiu introduc­tiv de însuşi Părin­tele Dumitru Stăniloae (“O poezie a căutării lui Dumne­zeu şi a întîlnirii mistice cu El”). (R. C.)

FUNDAMENTELE TEOLOGICE ALE NAŢIONALULUI
LA PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE

Scurtă interpretare teologică a naţiunii
(1934)

Toate câte sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu. Creş­­tinul cu dreaptă înţelegere nu dispreţuieşte nici una dintre com­ponentele cosmosului, ci din toate vede stră­lucind slava şi în­ţelepciunea dumnezeiască. […]
Lumea aceasta întreagă e, după conţinutul ei, eternă. Toa­­te lucrurile din ea sunt cu­ge­tate etern de Dumnezeu, ide­i­le lucrurilor din lume constituie materialul cugetării fiin­ţi­ale a lui Dumnezeu, sunt nedespărţite de fiinţa Lui. Teo­lo­gul rus S. Bulgakov numeşte organismul ideilor dum­ne­­ze­ieşti, via­ţa aceasta intern dumnezeiască, autodescoperirea fi­in­ţei dum­nezeieşti în Sine Însăşi, Sofia necreată. Iar despre lume spu­ne că es­te exact aceeaşi Sofie [Înţelep­ciu­ne], dar în formă creată. […]
Dar între lumea creată şi cea necreată nu e numai a­pro­­pierea dintre copie şi model, ci una şi mai strânsă. Lu­mea dum­nezeiască nu e un model static, ci e un complex de forţe dinamice. Ele activează de la graniţa metafizică a lucrurilor, mânând dezvoltarea acestora din urmă spre for­ma care se află în ele din eternitate realizată. Dacă o persoană sau o plan­tă se dezvoltă într-un anume fel şi pâ­nă la un anume grad, aceasta nu se datoreşte numai întâmplării oarbe şi in­flu­enţelor externe, ci modelului-forţă care, de dincolo de gra­­­­niţa metafizică a acelei per­soane sau plante, a străbătut în ea şi-i orientează organizarea şi asimilarea influenţelor ex­terne într-un sens dina­in­te determinat. Mai mult chiar: orice per­soană sau lucru cuprinde forma sa întreagă în fie­care mo­ment al dezvoltării, numai că în diverse stadii de des­fă­şu­rare. Copilul implică în sine forma sa deplină de la adânci bă­trâneţe, […] în em­brionul mi­nuscul se include forma desăvârşită a exem­pla­­­rului. Iar din­co­lo de embrionul din stadiul ini­ţial (dincolo nu în sens spa­ţi­al, ci meta­fizic), e alt model, modelul spiritual, modelul-for­ţă din care îşi ia puterea em­brionul creat. […]
Misterul acesta ne apare în toată adâncimea lui a­tunci când me­di­tăm la creaţiunea propriu-zisă a lumii. Prin acţiu­nea mo­de­le­lor-forţă apar deodată germenii creaţi ai còpiilor lor, apar deo­dată chipurile lor, ne­dez­voltate. Chipurile acestea nu sunt o ira­diere a mode­le­lor, dar nici iradierea nu lipseşte din chi­puri, căci o comu­nicare de for­ţă de la modele la chi­puri tre­buie să aibă loc. S-a făcut aici un transcensus mis­terios, o tre­cere de la un plan la alt plan, cu totul heterogen. Iar în embrionul unui exemplar nu se cuprinde numai for­ma deplină a acelui exem­­plar, ci, ca potenţe, şi ale exem­plarelor ce vor descinde din el.
Astfel, creaţiunea propriu-zisă n-a constat numai într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate spe­ci­i­le şi varietăţile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai se­minţele lucrurilor, dar în aceste seminţe se cuprind po­ten­ţi­al toate formele ulterioare ale lor. Dezvol­tarea aceasta se fa­ce printr-o colaborare a lui Dumnezeu, ca Proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început în Dum­nezeu deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rând. Dezvoltarea lu­mii e o descoperire în timp a for­me­lor care există etern.
În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la în­ce­put pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potenţial toa­te naţiunile. Acestea sunt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip naţional ac­ţionează un model dumne­zeiesc etern, pe care acea naţiu­ne are să-l realizeze şi în sine cât mai de­plin. Nu ştiu cât de de­parte au ajuns cercetările de labo­rator referitoare la deo­se­bi­rea sângelui la diferite rase sau chiar popoare. Dar chiar da­că deosebirile ar fi material­mente prea infime pentru a putea fi sesizate cu instrumen­tele de până acum, e de la sine în­ţe­les că, precum există alte deosebiri anatomice destul de re­mar­ca­bi­le între dife­­ritele rase, vor fi existând (fără ca să se întindă până la spar­gerea unităţii nea­mului o­menesc) şi deo­sebiri în sân­ge­le care stă la baza organizării sistemului osos, pre­cum e de la sine înţeles că deosebirile fizice co­res­pund u­nor deo­sebiri în puterile psihice şi spirituale, care sunt ultime­le for­ţe imanente ce conduc organizarea corpului.
Într-un singur caz n-ar fi naţiunile de la Dumnezeu şi ar trebui să luptăm împotriva lor: când diversificarea o­me­nirii în naţiuni ar fi o urmare a căderii în păcat, ar fi o deviere de la calea pe care vrea Dumnezeu să se dezvolte omenirea. […] Păcatul sau răul e însă de alt ordin decât uni­tatea sau diversitatea. El înseamnă stâl­ci­re, desfigurare a lucrului dat, a existenţei produse de alte pu­teri. Este specificul naţional o stâlcire a umanului, o de­că­de­re din fi­in­ţa omenească? Ar fi, când acest specific naţional s‑ar prezenta drept ceva vicios, meschin, fără înălţimi şi puri­tăţi de simţire şi de gând. Cine nu ştie însă că nimic josnic nu se află în felul specific cum percepe şi reacţionează în lume mem­brul unei anumite naţiuni? În simţirea doinei româ­neşti şi în hora noastră nu cred că e ceva păcătos; sau, dacă e şi aşa ceva, aceasta nu e de caracter naţional, ci o­me­nesc. Naţiunea, în faza păcatului, are manifestări păcă­toase, pen­tru că natura omenească în general, cu toate di­-ver­sificările în care se în­fă­ţi­şează, este pă­cătoasă. Scoa­te­rea oamenilor din starea pă­că­toa­să nu se face prin anula­rea calităţilor naţi­o­nale, ci prin îndreptarea naturii ome­­-neşti în general. Dacă ar fi ceva pă­că­tos în­suşi speci­ficul naţional, atunci nu s-ar mai putea face de­o­se­bi­re între buni şi răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi! Chestiunea îmi pare atât de evidentă, încât socotesc de prisos să mai insist.
Se pune problema greu de descurcat a raportului în­tre na­ţional şi uman. Naţionalul nu întunecă umanul, nu-l ex­ter­mi­nă? Iar dacă umanul rămâne, nu cumva e naţiona­lul o sim­­­plă iluzie, ceva de suprafaţă, pe care să-l poţi le­pă­da în ori­ce moment voieşti?
E de remarcat întâi că nu există om anaţional. […] Un om pur, necolorat din punct de vedere naţional, fără de­terminante naţionale, este o abstracţiune. Aşa cum nu poa­­­te exista un măr fără determinantele unui anumit soi, tot aşa nu poate exista un om fără deter­mi­nante indi­vi­duale. Umanul există numai în formă naţională, colorat na­ţi­o­nal, determinat naţional, aşa cum există numai determinat individual. Nu se pot extrage la un individ sau la o naţiune determinantele individuale sau naţionale, pen­tru a lăsa uma­nul pur. Ar însem­na să distrugi însuşi umanul. Naţionalul sau individualul e însuşi umanul, care are, în mod ne­cesar, o anu­mită calitate. Un uman fără cali­tate nu există. […] Ceea ce înţelegerii noas­tre îi pare anti­nomic, în luptă una cu alta, umanul şi naţionalul sau, cu alte cuvinte, identitatea dintre oameni şi deosebirea dintre naţiuni, în realitate sunt unite inseparabil, în chipul cel mai intim şi misterios, cu men­ţinerea deplină a amân­durora; numai o minte simplistă neso­co­teşte unul sau altul din ter­menii antinomiei.
De aici urmează că armonia dintre naţiuni nu e ex­­clusă, ci foarte posibilă, căci ele sunt aceeaşi umanitate stând în di­ferite forme, determinată, în mod necesar, aci într-un fel, din­colo în altul.
Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dum­nezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nu­anţă din spi­ri­tualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rec­ti­­ficăm opera şi cugetarea eternă a lui Dum­nezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fie­cărei naţiuni, pro­tes­tând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta, şi pro­­po­văduind armonia lor, căci armo­nie deplină este şi în lu­mea ideilor dumnezeieşti.

Ortodoxie şi naţiune
(1935)

Creştinismul se adresează persoanei. El nu se adre­sează naţiunii, pentru că nu există o conştiinţă ipostatică, de sine stătătoare, a naţiunii. Dar persoanele omeneşti nu sunt unităţi abstracte, dezbrăcate de orice determinare şi, prin urmare, întru totul identice. Se pot detaşa, desigur, de la orice per­soa­nă anumite determinante, ca accidentale şi de supra­faţă. Dar sunt o serie de caracteristici de care nu poate fi dez­bră­ca­tă o persoană, chiar da­că am pătrunde până la ultimul ei sâm­bure, la ceea ce numim eul ei. Nu numai trupul, ide­ile, sen­timentele, experienţele unei per­soane poartă anumite ca­racteristici, ci şi eul ei, centrul ei ontologic, dat de la începutul formării şi organizării unui conţinut de viaţă personală şi conducând din transcen­dent-imanenţa sa tot pro­ce­sul acesta. […]
O conlucrare misterioasă are loc şi în scoaterea la iveală a noilor feţe omeneşti. Toate feţele omeneşti îşi au modelele lor eterne în Dumnezeu, modele care nu sunt idei statice, ci forţe care lucrează la alcătuirea chipurilor lor în lu­mea creată, punând la contribuţie şi puterile imanente ale lu­mii. Când lumea a ajuns la acel punct de dezvoltare în care e prevăzut să apară o anumită faţă ome­nească, aceasta apare atât ca un rezultat al factorilor ima­nenţi, cât şi ca un efect al lucrării modelului-forţă din trans­cendenţă. […]
Fiecare om vine cu o schemă originală apriorică, deter­mi­nată numai în parte de trecut şi în cadrul căreia are să‑şi ma­nifeste libertatea creatoare, umplând-o cu un con­ţinut sau al­tul. Ipostasul fiecărui om vine de la Dumne­zeu, dar vine stră­bătând prin mediul unui trecut acumulat în părinţii pă­mânteşti, şi acest drum se integrează în actul constituirii sale după imaginea ce-o are în ceruri. […] În felul acesta, calitatea naţională a eului omenesc nu este ceva accidental, de supra­faţă, aposterioric, ci face parte din destinul esenţial al lui, se cuprinde printre deter­mi­nan­­­te­le imaginii lui eterne. Modelul ceresc al fiecărui om e mo­de­lul omului concret, precizat istoriceşte.
În ce constă calitatea naţională? Evident, nu într-o ban­di­eră tri- sau bicoloră, nu în afirmarea obstinentă a na­ţio­­na­li­tă­ţii proprii, nu în ceea ce se cheamă “naţionalism”, în care intră de multe ori şi o notă nesimpatică. Acestea toate se pot baza pe calitatea naţională. Calitatea naţio­­nală nu e o sim­ţi­re, un organ spiritual, o facultate în plus a omului. Dacă ar fi aşa, s-ar mai putea vorbi eventual de posibilitatea anulării acestui plus care deosebeşte diferite grupe de oameni, pentru a-i reduce la uniformitatea pre­tins originară. Calitatea na­ţio­na­lă nu este un accident adă­ugat umanului pur. Calitatea naţiona­lă este însuşi umanul într-o formă a lui. […] Între na­ţional şi u­man nu e nici un antagonism. Dim­potrivă, cu cât îţi adân­ceşti simţirile uma­ne, cu atât te adânceşti mai mult în miezul calităţii ta­le naţionale. Umanitatea se află în adâncul firii ta­le naţi­onale. […] Acestea ar fi premisele pe care le are în vedere Ortodoxia când, răspunzând la întrebarea despre raportul între creşti­nism şi naţiune, nu subestimează factorul naţio­nal. […]
Catolicismul face însă uz în dez­ba­te­rea problemei noas­tre de noţiunile de natură şi supranatură. În apa­ren­ţă, aceste două noţiuni ar simplifica mult problema: na­ţiu­nea e naturală, creştinismul e supranatural şi, prin urmare, su­pranaţional; creştinismul nu poate fi, deci, în nici un caz naţional, căci atunci n-ar mai fi creştinism, ci păgâ­nism.
Atitudinea catolicismului în această problemă rezultă din doctrina catolică generală, care vede totul prin prisma di­­­vi­zării în natural şi supranatural. Conform acestei doc­trine, omul primordial constă din do­uă secţiuni: natura şi supra­na­tu­ra (donum superadditum). Natura avea în fiinţa ei germenele morţii şi pofta păcă­toa­să (concupiscentia carnis). Ne­mu­rirea şi curăţenia nu stă­teau în natura omu­lui, nu erau în legătură ontologică cu firea ome­­nească, ci erau adaosuri din afară, neaparţinătoare con­sti­tu­ţi­ei intrin­sece a naturii o­me­neşti. Prin căderea în păcat nu s‑a ştirbit în­tru nimic natura omului, ci s-a retras numai donum superadditum. […]
Ortodoxia nu ştie de acest dualism ontologic în omul pri­­­mordial, ci învaţă că nemu­rirea şi curăţenia erau po­tenţe na­turale ale lui, pe care avea să le dezvolte deodată cu în­trea­gă natura sa. Doar chipul dumnezeiesc a fost im­pregnat în în­săşi constituţia naturii ome­neşti, nu a fost ce­va adăugat ca un supra, ca şi ceva neesenţial ei. Am face pe Dumnezeu crea­tor al morţii şi al păcatului, dacă am spune că natura ome­neas­că pe care a creat-o ar fi, prin în­săşi firea ei, pă­cătoasă şi muritoare. Căderea în păcat ar apărea neînţeleasă, dacă pe Adam l-ar fi reţinut de la pă­cat nu voia lui, ci donum su­per­additum […].
Întrucât e chip al lui Dumnezeu, natura omenească e bu­­nă, având ca pe ceva firesc, normal, viaţa spirituală su­pe­­ri­oară, le­gă­tura cu Dumnezeu. Dar întrucât e creată, a­ceas­tă natură are şi posibilitatea să se schimbe, poate să cadă din viaţa ei di­vi­no-omenească normală, poate să se ştirbească, să alte­reze chi­pul dumnezeiesc impregnat în ea. […] Starea o­mu­lui după că­derea în păcat nu e o stare naturală, starea “na­turii pure”, ci o stare de stricăciune a naturii […]. Pentru catolici, în­să, omul a rămas cu natura lui deplină.
Avem deci de-a face cu două concepţii despre natura o­me­nească. Desigur, definiţia formală a naturalului poate fi aceeaşi: sfera naturalului unei fiinţe cuprinde toate ace­le pu­teri, însuşiri şi acte care ţin de acea fiinţă, cresc din ea, o ma­­nifestă pe ea şi nu sunt accidente sau adaosuri ar­ti­ficiale, nenecesare ei. Dar, în concret, concepţia ortodoxă este că via­ţa spirituală nu e ceva accidental, nenecesar naturii omeneşti, ci ţi­ne de ea, exprimă sensul şi direcţia ei. Viaţa spirituală fiind par­ticipare la viaţa dumne­ze­iască, urmează că natura ome­nească e astfel făcută că nu poate trăi o viaţă adevărată decât participând la via­ţa dum­nezeiască. […] Omul e o fiinţă teandrică în natura lui. Noi distingem nu între natural şi supranatural, ci între via­ţă fără Dumnezeu şi în Dumnezeu. […]
În­tre elementele care constituie natura unei fiinţe există o su­da­re atât de perfectă, în­cât formează la un loc un întreg cu un singur sens, o unitate perfectă. Deşi de sub­stanţă deo­se­bi­tă, elementele constitutive ale naturii umane poartă, pe trep­te diferite, aceleaşi caractere – şi abia toate la un loc expri­mă şi realizează, în acte comune, sensul şi destinul ei. Aşa cum sufletul, deşi de substanţă deosebită în raport cu trupul, for­mea­ză cu trupul un în­treg, exprimă împreună un sens şi rea­li­zează împreună orice act, la fel în viaţa spirituală a omu­lui se întâlnesc, într-o unitate misterioasă, harul dumne­zeiesc cu ac­tele su­fleteşti şi trupeşti, exprimând şi realizând împreună viaţa deplină a naturii omeneşti. Şi cum natura ome­nească se prezintă la fiecare persoană cu anumite carac­tere individualizate, viaţa spirituală, care ţine de natura cu­tărei sau cutărei persoane, va purta şi ea, în felul ei, aceleaşi carac­tere indivi­du­a­lizate […].
Viaţa spirituală, oricât ar fi de profundă, e alta la fie­care per­soană. Nu sunt doi oameni care să experieze la fel parti­ci­pa­rea la viaţa dumnezeiască şi să o manifeste în ace­­leaşi roade, în acelaşi chip. N-au fost doi profeţi care să aibă aceleaşi vi­zi­uni şi să folo­sească aceleaşi imagini pentru a exprima sen­ti­mentele lor. Nu e vorba aci de deosebiri care despart pe oa­meni, de justificarea individua­lis­mului în sen­sul izolării religi­oase. Cei ce au alte viziuni şi se văd siliţi să le exprime în mod deosebit ştiu, în acelaşi timp, tot prin experienţă re­li­gi­oa­să, că trebuie să le refere la acelaşi su­biect care li s-a des­co­perit. Ei se înţeleg per­fect unul pe altul, căci ştiu că, în fond, exprimă acelaşi lucru cu mijloace puţin deosebite, du­pă cum puţin deo­se­bită e natura fiecăruia. […] Sobor­ni­ci­ta­tea nu e unifor­mi­tate, ci armonie, ace­­eaşi melodie cântată la un loc de instrumente puţin deo­sebite. Viaţa spirituală are şi ea carac­terul naţional al subiec­tului care o trăieşte.
Cu totul alte consecinţe rezultă din concepţia că viaţa spi­­rituală e supranaturală, că nu formează împreună cu na­tu­ra un întreg ontologic. În sectorul supranatural nu vom în­tâl­ni în mod necesar caracterele individuale pe ca­re le are na­tu­ra în diferitele persoane. Supranaturalul e unul, iar per­soa­ne­le sunt diferite, natura e variată. […]. Astfel, se vorbeş­te de virtuţi infuzate prin har, nu, cum am zice noi, exfu­zate din natura omenească. E drept că su­biectul acestor virtuţi infuzate e lăsat să fie tot omul, dar evi­dent că în acest rol subiectul omenesc e dezbrăcat de toată in­dividualitatea lui concretă, redus la rolul unui sim­plu a­gent fizic pentru manipularea virtuţilor infuzate. […] În ge­ne­ral, nota personală, determinantele particulare au să fie înă­buşite de supra­natură, care e de caracter ge­neral, uni­form. […] De calitatea naţională supranaturalul nu vrea să ştie ni­mic, fiind o calitate particulară. Calitatea naţională nu poate de­veni o calitate supranaturală. Rămâ­nând numai în sfe­ra na­turalului, catolicismul o priveşte cu suspiciune.
Vom încerca să arătăm şi printr-o scurtă cercetare a pro­cesului de ridicare a naturii din starea căzută că sepa­­raţia omului în natural şi supranatural e greşită.
Fără îndoială, refacerea naturii omeneşti căzute se face printr-un ajutor de sus. […] Ha­rul e acţiune, lucra­re a lui Dumnezeu, nedesfăcută de fiinţa Lui, izvorând din ea. Ca atare, nu poate exista în om o viaţă de sine stătă­toare a harului, ci trebuie să admitem că numai Dumne­­zeu e subiectul acestei vieţi harice, sau că harul de­vi­ne act şi al omului, al puterilor şi funcţiunilor lui. Prima parte a alternativei nu se poate admite, ea în­sem­nând anularea omu­lui. Rămâne astfel ca singura posibilă a doua parte a alternativei: omul este subiect al lucrării harice, sau îm­pre­ună-subiect cu Dumnezeu.
Câtă vreme, după cato­li­cism, viaţa “supranaturală” a harului nu e nici omenească, nici dum­­­­ne­zeiască, ci ceva foarte bi­zar, în concepţia ortodoxă ea e şi profund umană, şi dum­nezeiască, sau e cu atât mai de­plin umană cu cât e mai dumnezeiască; e o viaţă teandrică, de om îndum­ne­zeit. […] Puterile, însuşirile, caracteristicile omului nu se topesc în har, ci lu­crarea harică se lasă turnată, se mo­de­lează după aptitudinile şi facultăţile omului. Cali­ta­tea na­ţi­o­­nală, care nu e altceva decât o formă generală a sufletului, nu se dizolvă în har, ci harul se lasă turnat în tiparul sufletului naţional, sublimându-i această calitate. […]
Dar dacă nu se mai poate vorbi de-o natură şi de-o su­pranatură, ci pur şi simplu de-o natură în normală dez­vol­ta­re, nu urmează de aci, pentru creştinism, o frângere în bucăţi, o variere după fiecare individ şi naţiune? Nu se pe­ri­cli­tează ecumenicitatea creştinis­mului?
Răspundem hotărât: nu. E drept că, din sinteza între creş­­tinism şi starea pe care o aduce fiecare om sau na­ţi­une, re­zultă mereu şi mereu alte tipuri de creştini. […] Ha­rul face să înflorească germenii ce se cuprind în fiecare om, pre­cum ploaia şi soarele, deşi aceleaşi, fac să în­flo­rească fiecare plan­tă altfel. Harul se manifestă înnobilând şi înfrumuse­ţând, subli­mând aptitudinile şi conţinuturile de viaţă ale fiecărei na­ţi­uni. La o naţiune înfloreşte, sub influenţa puterii dumne­ze­ieşti, o lirică superioară, pentru că acea naţiune a adus încli­na­ţii sentimentale. La o alta filosofia, la o alta organizaţia ş.a.m.d. Lirica a două po­poare creştine se de­o­sebeşte, pentru că altele sunt moti­vele, amin­tirile, inciden­tele vieţii, rezonanţa sufletească a fiecăruia. […] Tot ma­terialul vieţii sufleteşti, diferit de la om la om şi de la popor la popor, după determinări isto­ri­ce şi geografice, scăl­dat şi frământat de acelaşi har dum­ne­zeiesc, de aceleaşi în­vă­ţături creş­ti­ne, devine creştin. Şi atunci e evident că fiecare popor reprezintă creştinismul altfel realizat.
Dar atunci cum rămâne cu ecumenicitatea creştinis­mu­­lui? Există două feluri de ecu­me­nicităţi. Există o ecu­me­ni­ci­ta­te egală cu uniformitatea. În sensul acesta, ecu­menic e te­za­urul credinţei şi harul, privite în sine; ecu­menic, în sensul acesta, e creştinismul consi­derat ca un sistem de idei şi puteri dumnezeieşti de sine stătător, dis­tinct de roadele pe ca­re le pro­duce în fiecare naţiune. Şi există o ecumenicitate înţe­lea­să ca o simfonie, ca un câmp de flori roşii stropit de aceeaşi ploaie, încălzit de ace­laşi soare, îngrijit de acelaşi grădinar. Aceasta este ecu­menicitatea creştinismului considerat ca via­ţă, ca rela­ţie vie între om şi Dumnezeu. […]
Ecumenicitatea în sens de uniformitate o avem în pri­­vi­rea credincioşilor şi a popoa­relor aţintită spre acelaşi soare du­hovnicesc; ei se simt înfrăţiţi privind spre aceeaşi ţintă la fel de scumpă tuturor. Ecumenicitatea în sens de armonie o avem în varietatea de efecte ce rezultă din că­derea aceleiaşi lumini pe spaţii istorice şi sufleteşti pline de alte mo­tive, de alte conţinuturi, de alte probleme impu­se de geografie, de moş­tenirea trecutului. În felul acesta, se poate spune că creştinismul e şi su­pra­­naţional, dar şi naţional. Ecumenicitatea nu e sfâşiată prin nota naţională.
Cu totul alta este situaţia catolicismului. Pentru el na­tu­ra nu devine altfel sub influenţa harului, aşa cum n-a devenit altfel după căderea în păcat. Ea rămâne îngustată la ceea ce este omul înainte de-a coborî asupra lui harul. Natura nu poa­­te ieşi din această stare, care este funciar­mente păcă­toa­să. […] Catolicismul nu ştie de-o chemare intrinsecă a naturii omului păcătos sub dogoarea harului dumnezeiesc. […] Ecu­menicitatea în catolicism nu e înţeleasă, de aceea, de­cât ca uniformitate. În ea n-au ce căuta spiritualităţile specifice, dar creştine, ale diferitelor po­poare. Pentru el creştinismul însemnează numai siste­­mul de idei şi puteri ce planează dea­supra […]. Afir­marea naţiunii, în concepţia catolică, echi­va­lea­ză totdea­­una şi în chip necesar unei realităţi păgâne, in­fe­rioare. Nu poate exista naţionalism nobil, creştin, moral, cum crede Ortodoxia că e posibil. […] Supranaţionalul, în care se si­tu­ea­ză catolicismul, însemnează un loc ontologic în afară de toa­­te naţiunile: inter­na­ţio­nalul.
Faţă de abstracţionismul catolic, ostil întregii naturi con­crete şi deci şi factorului naţi­onal, Ortodoxia apare ca o ma­mă care‑şi întinde dragostea mântuitoare peste întreg omul, cu toate determinantele lui moştenite şi dobândite, peste toa­tă viaţa lui înrădăcinată într-un mediu viu şi concret.

ULTIMUL INTERVIU
AL PĂRINTELUI STĂNILOAE
(acordat d-lui Costion Nicolescu
în ziua de 30 august 1993)

Numărul suplimentului “Alfa & Omega” din luna noiem­brie, ce trebuia să fie dedicat celor 90 de ani pe care urma să-i împlinească Părintele Dumitru Stăniloae, mă urmărea demult şi nu-mi dădea pace. De fapt, noi i-am dedicat, în mare parte, pri­mul număr al suplimentului, în noiembrie 1992, când Pă­rin­tele a împlinit “numai“ 89 de ani. Ni s-a părut că aşa este bine, să începem cu el, cu cea mai reprezentativă personalitate pe care a dat-o spiritualitatea românească în Teologie. Sigur că aceasta a fost de la Dumnezeu, nu de la noi.
M-am grăbit, deci, să mă duc să iau câteva cuvinte de la Pă­rintele Dumitru, încă de la sfârşitul lui august, nu cu gândul că vor fi ultimele, ci cu gândul de a evita aglomeraţia şi obo­seala din preajma aniversării, când presupuneam că va fi a­sal­tat de jurnalişti. Părintele tocmai se întorsese acasă, după câ­­teva zile petrecute la Mânăstirea Ţigăneşti. L-am găsit oste­nit şi slăbit. Vorbea cu greutate şi tusea îl îneca des. Duhul îi era însă la fel de viu şi de prezent. În ciuda avertismentului Mai­cii Filofteia, care-l îngrijea, l-am ostenit trei sferturi de ceas.
Acum, câteva lucruri pot fi citite într-o altă lumină: aceea de testament. (Costion Nicolescu)

Costion Nicolescu: Care a fost cea mai mare bucurie a Sfinţiei Voastre în această viaţă?
Părintele Dumitru Stăniloae: Nu ştiu care a fost cea mai mare bucurie. Am avut mai multe bucurii, pe rând. O mare bucurie a fost căsătoria cu soţia mea. Apoi, a fost o bucurie apariţia fiecărei cărţi. Multe bucurii mi-au fost dă­ruite de Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, când m-a numit profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, sau când mi-a oferit să conduc redacţia revistei Telegraful Român. Mare bucurie a fost legătura cu Nichifor Crainic, care m-a invitat să scriu la Gândirea. O mare bucurie a fost faptul de a fi fost ales membru al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti.
C. N.: Dar cele mai mari dezamăgiri ?
Pr. D. S.: Dezamăgire a fost când s-a instaurat comu­nis­mul în ţară. Atunci, nişte colegi de la Sibiu, care fuse­seră întâi de extremă dreaptă, au trecut de partea comuniştilor şi m-au scos de la Rectorat şi de la Telegraful Ro­­mân, în 1947. Mitropolitul Bălan, foarte necăjit. s-a dus la Bucureşti şi a insistat să se revină asupra hotărârii, dar nu a reuşit. S-a întors plângând la Sibiu. Instaurarea comu­nis­mului a fost o mare dezamăgire, cea mai mare durere.
C. N.: Care credeţi că v-a fost perioada cea mai rodnică din viaţă?
Pr. D. S.: O perioadă rodnică a fost aceea când mi s-au concretizat nişte osteneli, între 1938-1940; am tipărit mai multe cărţi atunci: Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Pa­lama, Ortodoxie şi românism, Iisus Hristos sau res­ta­urarea omului... Apoi, perioada de după ieşirea din închi­soare. Am putut continua, după 1970, Filocalia, începută înainte de ‘47 la Sibiu. Am continuat până la al 12-lea vo­lum. De asemenea, am publicat Dogmatica, în trei volu­me, Spiritualitatea ortodoxă, Comuniune şi spiritualitate românească în Liturghia ortodoxă şi o carte despre Chi­pul nemuritor al lui Dumnezeu. Au fost şi mai multe vo­lu­me de traduceri din Sfinţii Părinţi, cu bogate comen­ta­rii. A fost o perioadă foarte rodnică, în fiecare an apărea o carte.
C. N.: Este o deosebire între a sluji Sfânta Liturghie şi a scrie cărţi teologice?
Pr. D. S.: Amândouă sunt importante. Să te simţi în Hris­tos, să te rogi Lui să vină în timpul Liturghiei, să te ro­gi Tatălui să trimită pe Duhul Sfânt, ca să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Să te rogi împreună cu oamenii din biserică, mereu cu conştiinţa că eşti în prezenţa lui Iisus Hristos. Sigur, este important şi a lămuri lucrurile despre Sfânta Treime, despre Hristos. Am trăit amândouă aceste bucurii. Eu le-am văzut tot­deauna împreună. Nu poate exista una fără cealaltă. Cât m-au ţinut puterile, slujeam Sfânta Liturghie în fiecare du­­mi­nică şi sărbătorile la vreo biserică din apropiere, sau pe unde eram invitat.
C. N.: Dintre toţi oamenii care au stat în preajma dum­­neavoastră, cui datoraţi mai mult?
Pr. D. S.: Părinţilor mei. Ei m-au învăţat să mă închin, să am viaţa curată, în smerenie, să nu judec pe alţii, mi-au trezit dragostea de a-L predica pe Hristos.
C. N.: Recent, la Bengalore, în India, a avut loc o şe­dinţă, centenară, a “Parlamentului“ religiilor (înfiinţat în 1893 la Chicago), la care a participat şi Biserica noas­tră (singura dintre cele ortodoxe) cu un delegat. Poate să ne fie de folos?
Pr. D. S.: Nu cred! Sau, eventual, ar trebui să fie un parlament de luptă, în care fiecare să-şi expună învăţătura lui. Părinţii n-au vrut să ţină Sinoade ecumenice cu arienii şi nestorienii. Ecumenismul este rău înţeles. Trebuie să ob­servi imediat ce-i lipseşte unei învăţături, unde este ere­zia în învăţătura despre Hristos – şi să critici. Trebuie să spui nu numai ce este adevărat în învăţătura ta, ci şi ceea ce este greşit în învăţătura altora.
C. N.: Ştiu că aveţi prieteni printre catolici şi pro­testanţi. Care trebuie să fie relaţia cu oamenii de alte religii?
Pr. D. S.: O relaţie umană naturală. Dacă are nevoie de ajutor, îl ajut; dar totdeauna adevărul învăţăturii ră­mâne. Eu am fost pe la diferite universităţi, mai ales protestante, şi am expus învăţătura ortodoxă. Protestanţii au multe lipsuri, n-au Biserica, preoţia, dar, sunt, aşa, mai lar­gi, nu m-au contrazis. Cu catolicii este mai greu; dacă le spui că le lipseşte ceva, atunci ei se supără şi refuză să mai discute. [...]
C. N.: Care credeţi că ar fi slăbiciunile şi care forţa Bisericii noastre astăzi?
Pr. D. S.: Slăbiciunile sunt ale unor oameni care fac parte din ea şi o reprezintă. Biserica este dincolo de toate acestea. Ea trăieşte în noi când trăim cu sinceritate şi grijă prezenţa lui Dumnezeu. Slăbiciunile oamenilor sunt ale oa­menilor. Azi suntem mai reci în credinţă, mulţi preoţi nu-şi fac toată datoria pe care şi-ar putea-o face: să fie mai des printre oameni, să nu aştepte numai să fie invitaţi să facă slujbe, ci să fie şi ei printre oameni, să intre în casa unui om bolnav. Ar trebui să-şi poarte tot timpul cu cinste şi cu demnitate haina preoţească, chiar şi atunci când merge pe stradă. Să se poarte după rânduiala veche, cu barbă... să-l recunoască lumea şi după port, şi după vor­bă, să se apropie de oameni, să-i întrebe ce griji au. Preotul nu trebuie să vorbească decât despre Dumnezeu, să arate cât este de minunat, cum le-a creat şi ni le-a dat pe toate, să fie necurmat un vestitor al lui Dumnezeu, să se vadă că ţine să slujească pe Dumnezeu şi să-i ajute pe oameni din această conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu. Forţa Bisericii este credinţa deplină despre Hristos, trăirea Lui prin Taine şi explicarea acestei trăiri. Biserica dă con­ştiinţa că Dumnezeu este mereu printre noi. Preotul tre­buie să binecuvânteze toate lucrurile în numele Dom­nu­lui. Dar şi omul să binecuvânteze prin rugăciune: când se aşează la masă, când se scoală, când se culcă şi mereu. Binecuvântarea dă imediat conştiinţa că Hristos este pre­zent. În toate este prezent Hristos – asta e propriu Ortodoxiei. Hristos nu este separat de noi, chiar dacă nu sun­tem în fiecare clipă cum trebuie. Să fim conştienţi că, to­tuşi, Hristos este lângă noi. Dacă ajungem la conştiinţa prezenţei lui Hristos, imediat ne umplem de prezenţa Lui.
C. N.: Dintre toate lucrările Sfinţiei Voastre, con­si­de­raţi că este una mai importantă?
Pr. D. S.: Poate că Dogmatica e cea mai completă, cea mai bogată. Apoi, multe note din Filocalii s-ar putea adu­na, ar putea forma o teologie dogmatică duhovnicească, de sine stătătoare. Dar Dogmatica este cea mai sistema­tică.
C. N.: Dacă aţi avea putere să vă aşezaţi din nou la masa de lucru câţiva ani, ce v-aţi propune să faceţi?
Pr. D. S.: Aş vrea să adâncesc expunerea despre Hris­tos în Evanghelie, în Epistolele Apostolului Pavel, în alte Epistole, în Prooroci. Aş vrea să adâncesc bogăţia şi forţa lucrării Lui. Tot despre Hristos am lucrat şi aş lucra şi în continuare. El este Lumina care luminează lumea. El ne îndumnezeieşte, El este iubire neţărmurită. Să simţim iu­bi­rea Lui şi să simţim bogăţia Lui. Orice rugăciune, dacă o pătrunzi, îţi deschide multe taine ale lui Hristos.
C. N.: Care sunt direcţiile sau contribuţiile din teolo­gia Sfinţiei Voastre care au făcut să vă fie traduse cărţile în multe limbi, fără ca să vă fi preocupat vreodată direct de acest lucru?
Pr. D. S.: Am atins inima teologilor occidentali pre­zen­tându-L pe Hristos ca pe Cel ce vine cu iubire către noi, am atins coarda simţirii lor. N-am rămas la o expu­nere teoretică simplă, sau la aceea a Ortodoxiei ca fiind un simplu rit creştin între altele asemenea. Ritul nu este o formă oarecare. Dacă nu ai învăţătura apostolică despre Hristos şi Liturghia apostolică, nu-L ai pe Hristos întreg. Ritul exprimă credinţa, în slujbele Bisericii îţi exprimi credinţa în Hristos cu toată convingerea că El e prezent. Când spui “Doamne miluieşte“, crezi că El are multă milă de noi, simţi mila Lui. Când spui “Sfinte Dumnezeule“, simţi sfinţenia Lui, pe care o capeţi şi tu, adică este nece­sar să ne atingă şi pe noi tot ce spunem despre Dum­nezeu. Am căutat să exprim această prezenţă a lui Dumnezeu prin harul, prin energia Lui necreată, prin jertfa Lui. Asta le-a plăcut, mai ales, occidentalilor, pentru că ei s-au depărtat foarte mult de această prezentare vie a lui Hristos. Odată, a venit un baptist la mine cu o carte a Sfân­tului Chiril despre graţie şi mi-a spus: “Îmi place de dumneavoastră că aţi pus accentul pe Hristos. La noi sunt numai vorbe fără conţinut. Am văzut la dumneavoastră conţinutul de gândire al Sfinţilor Părinţi, aţi reflectat asu­pra lui Hristos şi aţi căutat să atingeţi toate coardele sufle­tului nostru“. Cred că asta a fost.
C. N.: Sunteţi mulţumit de felul cum a fost receptată temelia teologică pe care aţi pus-o la noi?
Pr. D. S.: Eu cred că da! Eu vorbesc despre Hristos, arăt cum Hristos S-a pus pe Sine fundament. El vorbeşte de Sine, de trimiterea Lui de către Tatăl, de jertfa Lui. Trebuie să-L prezentăm aşa cum apare în Evanghelie şi în Sfinţii Părinţi, care au fost cel mai aproape de Evan­ghe­lie. Azi se merge pe o linie care să-L facă înţeles pe Hris­tos. Niciodată nu a fost mai multă nevoie de iubirea altuia şi, atunci, să arătăm cât de mult ne iubeşte Hristos. Mai mult decât toţi. A mers până la jertfă, a învins moartea şi a înviat pentru noi, şi noi avem iubirea Lui permanentă. Nu poate fi altceva care să placă omului mai mult decât atenţia faţă de el. Or, Hristos are cea mai mare atenţie faţă de noi. Acum şi mereu. Iată, El a murit pentru noi ca să învingă moartea şi să ne aibă în vecii vecilor. Acesta este fun­damentul teologiei mele şi al oricărei teologii corecte.
Aceasta implică şi Treimea. Iubirea Tatălui faţă de noi. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său. L-a făcut om ca să se va­dă faţa de om a Fiului Său şi în faţa oamenilor să vadă pe Fiul Său. Să nu se mai despartă oamenii de Fiul Său. Nici noi nu mai despărţim pe Tatăl de Fiu. Dacă n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi Treime. Atunci n-ar fi venit la noi.
C. N.: Dintre Sfinţii Părinţi sunt unii care vă sunt mai dra­gi, mai apropiaţi, cu care simţiţi o anume potrivire lăun­trică?
Pr. D. S.: Nici un Părinte nu-i identic cu celă­lalt, fiecare aduce ceva nou. Îmi place foarte mult Sfântul Ma­xim Mărturisitorul pentru că e larg, are o expunere largă a învăţăturii despre Hristos. Îmi place Sfântul Grigorie Pa­la­ma pentru că a prezentat taina harului, a arătat că este o graţie necreată şi nu una creată. Îmi place Sfântul Simeon Noul Teolog pentru că a pus o notă profund poetică în scri­erile lui despre Hristos, o notă de mare simţire.
C. N.: Cât de strânsă este legătura dintre credinţă şi naţiune?
Pr. D. S.: E rău să nu mai fie un neam într-o credinţă. Nu mai este una în toate. Am primit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Orto­doxie şi naţiune, că naţiunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi apoi naţiunea. Naţia este lăsată şi ea de Dumnezeu. Fiecare naţie are un fel de a prinde spi­ri­tua­litatea, aşa cum are şi fiecare om. Naţiunea noastră de la început a fost aşa, creştin-ortodoxă. Nu poţi despărţi cele două aspecte, cel puţin la noi.
C. N.: Credeţi că se va mai putea ajunge vreodată la unirea Bisericilor?
Pr. D. S.: E greu, dacă ne gândim la Apocalipsă… E greu pentru că sunt multe porniri egocentrice. Fiecare ar trebui să preţuiască ceea ce are celălalt în el şi să ia mai mult de la alţii. Nu ştiu cum va fi. Toată chestiunea e foar­te complicată. Oamenii sunt făcuţi să se şi între­geas­că, nu numai să se afirme fiecare; să aduca fiecare ceva pro­priu, să fie deschişi altora. Este greu!
C. N.: De care loc vă simţiţi cel mai legat?
Pr. D. S.: De satul meu, de Vlădeni. M-a influenţat foar­te mult. Înţelegerea dintre oameni o văd cum era în satul meu natal. Natura o privesc prin prisma acelui loc binecuvântat.
C. N.: Simţiţi prezenţa doamnei preotese lângă Sfinţia Voastră?
Pr. D. S.: O simt adeseori, da! Am trăit o viaţă întrea­gă cu ea… era bună, răbdătoare...
C. N.: Ce vă doriţi cel mai mult acum?

Pr. D. S.: Să mă mântuiesc, să nu mă mai chinuie Dum­­nezeu prea mult cu slăbiciunea de acum şi să mă aju­te să ajung la mântuire. Să-mi fie în preajmă mereu…

* Capitolele “Scurtă interpretare teologică a naţiunii” (text din 1934) şi “Ortodoxie şi na­­ţi­une” (text din 1935), în care Părintele Stăniloae a limpezit teo­logic, din perspectivă ortodoxă, controversata problemă a diversităţilor naţionale, precum şi legitimi­tatea principială a naţionalismului creştin, cu implicaţiile lui mai degrabă morale decît politice. Supratitlul “Fun­da­mentele teo­logice ale naţionalului” îmi aparţine. Am preluat selecţia pe care am alcătuit-o pentru Addenda volumului Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, al d-lui Costion Nicolescu (Ed. Christiana, Bucureşti, 2003). Aceleaşi texte le-am editat şi integral, alături de alte două (“Ortodoxie şi românism” şi “Naţionalismul sub aspect moral”), cu îngăduinţa d-nei Lidia Stăniloae, în volumul colectiv “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului (Ed. Christiana, Bucureşti, 2003).