Pagini

marți, septembrie 09, 2008

RĂZVAN IONESCU: DESPRE O ANUME FERICIRE



I


Undeva în Jurnalul fericirii Nicolae Steinhardt mărturisea că în urmă cu 64 de ani, adică la 30 august 1944, se afla la colţul străzii Olari cu Calea Moşilor, uitându-se alături de alţii la coloanele ruseşti care intrau în Bucureşti, dinspre Colentina: „Stăteam şi eu şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – „stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă cu lacrimi amare, şi tu la fel... Hai acasă...”. Era tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, participant activ la Primul Război Mondial, rănit la Mărăşti şi decorat cu Virtutea Militară. Dincolo de entuziasmul naiv al celor care vedeau în acele clipe ale zilei de 30 august 1944 semnele încetării războiului, dincolo de entuziasmul otrăvit al oportuniştilor şi al profitorilor de ocazie, evreul Oscar Steinhardt a înţeles că România şi o mare parte a continentului european căzuseră de fapt, cum se spune, din lac în puţ. După ororile fascismului şi ale nazismului, istoria le livra acum la pachet, pentru o lungă perioadă, totalitarismului comunist.
Cele două mari flageluri ale veacului trecut au constituit, e drept, subiectul multor analize, dezbateri şi controverse. Marea majoritate au eşuat în gâlceava revanşardă a întâietăţilor cronologice, a numărului victimelor, arătându-se mai puţin preocupate de o eventuală analiză în paralel a acestor două versiuni ale extremismului politic. O astfel de perspectivă existase în democraţiile interbelice, la noi, printre alţii, fiind susţinută de Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne. Ulterior, însă, descoperirea proporţiilor ororii din lagărelor naziste, ca şi dezvăluirile Procesului de la Nürnberg au făcut practic imposibilă o astfel de paralelă, chiar dacă, încet-încet, timpul avea să scoată la iveală dimensiunea crimelor şi mărturiile victimelor comunismului, deloc mai prejos decât cele ale Auschwitz-ului. Multă vreme însă, în pofida „Cortinei de Fier”, în pofida atâtor şi-atâtor deportări şi masacre care au urmat celui de-al doilea război mondial, în pofida ororilor Gulagului, cu toată recunoaşterea la nivel oficial a crimelor totalitarismului stalinist, Uniunea Sovietică a continuat să rămână în memoria Occidentului tovarăşul de nădejde, neclintit în lupta împotriva hitlerismului, în vreme ce doctrina comunistă constituia pentru o mare parte din intelectualitatea apuseană semnul unei opţiuni graţioase şi pline de rafinament. O vreme, o mult prea lungă vreme, antifascismul a ecranat ororile comunismului. În mod surprinzător, însă, rezistenţa intelectuală faţă de o analiză în paralel a celor două totalitarisme ale veacului trecut s-a perpetuat şi după sucombarea comunismului în Rusia şi Europa de Est. Unii antifascişti occidentali nu pot fi de acord în ruptul capului cu o echivalare a celor două sisteme politice, alţii socotesc că o acceptare a teoriei nazismului privit ca reacţie secundară comunismului n-ar face decât să diminueze culpabilitatea germană, care trebuie întreţinută în scop profilactic. Şi, în sfârşit, nu sunt deloc puţini aceia care socotesc că o radiografie paralelă fascism-comunism ştirbeşte prestigiul evreilor, al „unicităţii” genocidului antievreiesc. Pe de altă parte, însă, avem de-a face cu un paradox. O dată cu prăbuşirea comunismului, capitalismul, rămas singur la scenă deschisă, a devenit ţinta criticilor, fiind deposedat tocmai de cel mai bun argument al său: anticomunismul. Chiar dacă noţiunea de „anticomunism” nu putea să-şi găsească nicăieri mai bine deplinătatea legitimă ca în Occident, tocmai aici ea nu a fost niciodată agreată deplin, mai cu seamă de mediul intelectual. Căderea comunismului sovietic, aşa cum observa istoricul german Ernst Nolte, a fost urmată în mod curios de o deplasare de accent a opiniilor publice din Europa spre stânga, o stângă căreia nu i s-au reproşat niciodată exageratele complezenţe din trecut, dar căreia, după căderea comunismului, i-a fost simplificat discursul, nerămânându-i decât să înfiereze nedemocraţiile sistemului democratic, asezonându-l cu teoria foarte la modă a eşecului comunismului în URSS şi Europa de Est doar din pricina precarităţii economice. Prin urmare, rezultă că „modelul” rămâne încă valabil, în ciuda falimentului înregistrat de sistem. De aici şi multe dintre inacceptabilele atitudini politice europene faţă de tragedia trăită vreme de decenii în Est. Bunăoară, la 25 ianuarie 2006, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a propus o rezoluţie şi o recomandare privind condamnarea de către comunitatea inter-naţională a crimelor regimurilor comuniste. Partidul Comunist din Rusia, Partidul Comunist Francez, asemeni celui grec, au reacţionat vehement, negând ororile Gulagului, crimele şi deportările în masă. Dacă până la urmă, cu toate aceste împotriviri, condamnarea crimelor a fost adoptată, recomandarea privind o amplă dezbatere inter-naţională pe tema comunismului, ca şi chestiunea înfiinţării de muzee şi monumente dedicate victimelor acestui sistem nu a putut fi adoptată tocmai din pricina împotrivirii înverşunate a comuniştilor şi socialiştilor din Parlamentul European. Într-un fel lucrurile erau previzibile, dacă ne gândim fie şi numai la imensul scandal, la valul de contestări vehemente cu care a fost întâmpinată apariţia în 1997, la Editura Robert Laffont, a Cărţii negre a comunismului, carte apărută un an mai târziu şi în limba română, la Editura Humanitas, într-un tiraj confidenţial (şi ulterior dispărută la fel de confidenţial). Ce anume să determine o asemenea îndârjită împotrivire dacă nu tocmai faptul că modelul comunist este socotit unul încă neexpirat, că acest model ar mai putea la o adică trafica nădejdile omului sărman spre mai bine şi entuziasmul idealist al intelectualului de stânga. Numai că, dacă astăzi stânga îşi mai doreşte să fie frecventabilă, ea trebuie să elimine numaidecât ideologia comunistă. Pe lângă ororile comunismului, care nu contenesc nici astăzi să iasă la iveală, a venit vremea să fie pus în discuţie publică sistemul însuşi.
Karl Marx, născut în cel de-al doilea deceniu al veacului XIX, într-o familie a unui avocat evreu ce avea să treacă ulterior la protestantism, va spune la un moment dat: „Vreau să mă răzbun eu însumi pe Cel ce stăpâneşte sus... Ideea despre Dumnezeu este nota fundamentală a unei civilizaţii pervertite, aceasta trebuie să fie distrusă”. Cercetându-i corespondenţa, aflându-i preocupările ca şi unele elemente din biografia lui Marx, pastorul evanghelic Richard Wurmbrand, şi el evreu la origine, l-a dezvăluit lumii ca pe un duşman al Dumnezeu. De altfel, în Manifestul comunist, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile. Potrivit unui studiu realizat de un cercetător britanic şi publicat în British Journal of Dermatology, apoi preluat de The Times în toamna anului trecut, Karl Marx ar fi suferit de o boală de piele ce poate provoca grave dezechilibre psihologice, precum ura de sine şi alienarea, conceptul din urmă fiind descris de Marx în Capitalul. Deţinut vreme de 14 ani în temniţele comuniste, Richard Wurbrandt i-a sfătuit pe semenii săi să înceteze a-şi mai face iluzii în privinţa marxismului ca fiind doar o teorie politică şi economică. El a dezvăluit adevăratele rădăcini ale marxismului, pentru ca semenii săi să i se poată opune.
Adolf Hitler, născut la sfârşitul celui de-al optulea deceniu al aceluiaşi veac al XIX-lea, în familia unui funcţionar vamal dur şi brutal, obişnuia să spună: „Biserica Catolică e un lucru mare. Înseamnă ceva pentru o instituţie să fi putut rezista timp de două mii de ani. Aici e o lecţie pe care trebuie să o învăţăm. O astfel de longevitate implică inteligenţă şi o mare cunoaştere a oamenilor. O, aceşti popi îşi cunosc bine lumea şi îşi cunosc bine treaba! Dar timpul lor a trecut. De altfel o ştiu şi ei prea bine. Vă garantez că, dacă vreau, voi nimici Biserica în câţiva ani, pentru că e un aparat foarte găunos, fragil şi mincinos. Ar fi de ajuns să-i dai o lovitură serioasă ca să-l demolezi”. De fapt, dorinţa de distrugere avea în vedere o substituire. „Mesia” Adolf Hitler binecuvântase Noua Biserică Germană (gândită ca intermezzo în drumul spre neopăgânism), care trebuia să înlocuiască Biblia cu Mein Kampf, crucea cu zvastica, crucifixul cu sabia. De altfel, oficioasele vremii nu se sfiau să scrie că „naţional-socialismul este forma cea mai elevată de religie. Până în zilele noastre, nu a existat nici una mai înaltă [...]. În secolele ce vor veni, când vom avea o măsură exactă a evenimentelor de astăzi, vom spune privind în urmă: Hristos a fost mare, desigur, dar Adolf Hitler a fost mult mai mare”!
Această coincidenţă dintre aspiraţiile lui Marx şi ale lui Hitler, care identificau deopotrivă drept adversar principal divinitatea şi cultul ei, s-ar cuveni să ne pună pe gânduri în ceea priveşte nu numai natura puterii pe care şi-o doreau, dar şi a originii acesteia. Atât Vechiul, cât şi Noul Testament ne spun câte ceva în acest sens. Căderea omului şi pierderea fericirii din Eden au fost consecinţa aspiraţiilor sale de a se aşeza pe acelaşi palier cu divinitatea, la îndemnul Răului deghizat în şarpe. Noul Testament ne aşază însă în faţă cât se poate de frust esenţa iraţionalităţii – şi prin urmare a nebuniei – Răului, care, de astă-dată fără să mai uzeze de nici un fel de mască, încearcă să surpe restaurarea umanităţii, oferind la schimb mrejele totalităţii împă-răţiilor lumeşti. Din nefericire, însă, astăzi o asemenea perspectivă, într-o paralelă analiză politică asupra celor două totalitarisme ale veacului trecut, nu numai că pare puţin probabilă suficienţei unei lumi din ce în ce mai fericite cu sine şi din ce în ce mai ostile lui Dumnezeu, dar va prilejui din abundenţă zâmbete sceptice. Căci dacă astăzi lumea fericită e dispusă să-l mai tolereze pe Dumnezeu doar cu condiţia de a-şi vedea de cerul lui, cu atât mai puţin ar părea gata să accepte, altfel decât ca noţiune, existenţa Răului. Aşa cum spunea Denis de Rougemont, dracului i-a ieşit pasenţa. El nu există. Asemeni gravurii care circula până prin secolul al XVII-lea în Anglia, reprezentând un personaj cu capul încornorat şi cu două picioare, al cărei trup rămânea invizibil. Titlul era: „Nobody”.
Dacă, în ceea ce priveşte fascismul, eforturile constante şi legitime ale lumii în denunţarea lui îl ţin strâns legat, proporţional cu neuitarea noastră, duioşia care îi este administrată la fel de constant comunismului începe să scoată la iveală consecinţele soluţiei pe care a găsit de cuviinţă să o folosească Vestul la capătul războiului rece: încorporarea monstrului cu preţul uitării trecutului. Şi-atunci, cum să nu-mi vină în minte cuvintele lui Oscar Steinhardt rostite exact cu 64 de ani în urmă, la colţul dintre strada Olari şi Calea Moşilor, în vreme ce lumea privea coloanele ruseşti care intrau în Bucureşti: „Stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă...”.

II


Dacă parcurgem sensurile fericirii urmând fuga veacurilor, vom avea surpriza unei policromii neliniştitoare. Pentru Antichitate fericirea era un concept ce privea mai degrabă reflecţia filozofică. Virtutea reprezenta condiţia fericirii (Platon), iar obţinerea ei era legată exclusiv de acţiunea omului şi nu de vreun dar al zeilor (Aristotel – Etica nicomahică). Mai mult decât atât, încă de pe atunci, Stagiritul postula eşecul fericirii ca problemă a politicului. „Este imposibil să dai fericire întregii cetăţi” – spune Aristotel în Politica, contrazicându-l pe Socrate, care afirmase că datoria legislatorului e să facă fericită întreaga cetate.
Creştinismul a adus un cu totul alt tip de fericire. Oricât ar părea de surprinzător, Evul Mediu nu l-a înţeles, apăsând doar pe păcatul primilor oameni, pe natura umană iremediabil căzută, pe izgonirea din Paradis şi calvarul existenţei, teologia nevrând nici în ziua de azi să ia în seamă dimensiunea şi consecinţele terifiante izvorâte mai ales din lipsa de responsabilitate a omului faţă de păcat. Dorul după Paradisul pierdut a mutat fericirea în cer sau pe lumea cealaltă. În mod firesc, Iluminismul a încercat să o coboare la loc pe pământ, prin hedonismul „artei de a trăi”. Veacul al XVIII-lea va aduce cu sine politizarea fericirii. Mai întâi, la 1776, prin Declaraţia de Indepen-denţă a coloniilor americane, care proclamă „viaţa, libertatea şi căutarea fericirii tuturor”, apoi prin Revoluţia franceză şi declaraţia din 1793 a lui Robespierre: „Omul este născut pentru a fi fericit şi liber”. În siajul acestor „directive”, utopiile veacului XX, obsedate de succesul universal, rămân atente la mesajul creştin, devalizându-l în ochii maselor şi întorcându-i pe dos sensul. Marxismul desfiinţează proprietatea în numele oamenilor egali şi fericiţi, iar comunismul proclamă statutar viitorul fericit al omenirii, Paradisul coborât pe pământ sub forma unui imens proiect colectiv („bunăstarea şi fericirea întregului popor”) vegheat de Partid, o fericire cu anasâna, clădită pe frică şi spaimă, sub ameninţarea iminentă a morţii. Or, cei ce au reuşit să supravieţuiască acestui univers totalitar, au făcut-o învingându-şi tocmai frica de moarte. Cum? Şi-au (re)amintit că doar Unul singur „cu moartea pre moarte a călcat”. Asemeni primilor martiri creştini, care, crezând în Înviere şi netemându-se de moarte, au stârnit spaima persecutorilor. Este şi ceea ce propune Nicolae Steinhardt în debutul Jurnalului fericirii, prin cele trei soluţii de ieşire dintr-un univers concentraţionar.
Cel care citeşte „Fericirile” din „Predica de pe munte”, fie în versiunea Evangheliei lui Matei, fie în cea care îl are ca autor pe Luca, va constata că se află în faţa unei ţesături de propoziţii neverosimile, unde operează un cu totul alt tip de logică, contrară modului de gândire cu care suntem obişnuiţi. Care este de fapt cheia înţelegerii lor?
„Fericiţi cei ce plâng […], cei ce flămânzesc şi însetează. […] Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră [...] Fericiţi voi, cei săraci […], voi, cei flămânzi […] Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca pe un lucru rău. […] Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi [...] Dar vai vouă, bogaţilor […], vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum […], vai vouă, celor ce astăzi râdeţi. […] Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine…”.
Fără îndoială ne aflăm nu numai în faţa răsturnării oricărei logici, dar avem de-a face şi cu o răsturnare generală a sentimentelor. Cum să fii fericit atunci când eşti sărac, ţi-e foame, ţi-e sete, când eşti nedreptăţit, când eşti jignit, calomniat, urât, ocărât, umilit, dispreţuit? În Legea lui Hristos nu se răstoarnă însă numai sentimentele, ci întreg ansamblul relaţiilor obişnuite dintre oameni: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste obraz întoarce-i-l şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa; oricui îţi cere dă-i şi de la cel care ia lucrurile tale nu cere înapoi”. Relaţiile umane obişnuite şi naturale nu numai că sunt răsturnate, dar sunt şi dezavuate: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi cei păcătoşi îi iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Pentru că şi păcătoşii acelaşi lucru îl pot avea. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Pentru că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, să primească întocmai”. Acest „întocmai” reprezintă ceea ce de fapt condamnă Hristos: RECIPROCITATEA. În plan uman, această reciprocitate întemeiază relaţii, legitimându-le şi asigurându-le trăinicia. Cu cât creşte rolul reciprocităţii, cu atât relaţiile sunt mai puternice. Nu este normal, omeneşte, să-i iubim pe cei care ne iubesc? Nu-şi iubesc oare soţii soţiile şi soţiile soţii, mamele copiii şi copiii părinţii? Afectivitatea şi reciprocitatea merg împreună până într-acolo încât absenţa celei din urmă o avariază grav pe cea dintâi. O iubire care iubeşte fără a primi în schimb iubire naşte nefericirea. Dacă mergem un pic mai departe, observăm cum fenomenul care stă la originea economiei este schimbul. Pe schimb se bazează întreaga economie de piaţă, capitalismul nefiind decât un mod al acesteia. Prin urmare, relaţiile umane se hrănesc din chiar substanţa şi elanul lor. Dar ce altceva stă la baza corupţiei decât aceeaşi reciprocitate? Îmi dai? Te servesc. Eşti atent cu mine? Nu te uit. Aceasta este semnificaţia ascunsă a reciprocităţii. Or, Hristos, în numele NON-RECIPROCITĂŢII, invită la iubire şi la făptuirea dezinteresată a binelui.
La Mănăstirea Agapia, între numeroasele căsuţe înveşmântate în straie de iederă, regina nopţii, hortensii şi trandafiri urcători, cu ferestrele ocrotite tandru de glastre cu muşcate roşii şi albe, se află şi Casa memorială a lui Alexandru Vlahuţă. Aromă de toamnă, vin vechi şi levănţică. Puţini ştiu că părinţii săi, o soră şi un frate au luat tuspatru calea mănăstirii. Poate că tocmai de asta, aici, în casa de la Mănăstirea Agapia, se află o scrisoare anume. O scrisoare despre o anume fericire, pe care Vlahuţă a scris-o fiicei sale, Margareta, atunci când a împlinit 17 ani:
„Să trăieşti draga mea, şi să fii bună, – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea… al doilea… de! Norocul şi celelalte «pere mălăieţe», care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi cât merită…
A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.
Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să cauţi singură drumul cel adevărat! Aşa, draga mea, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: «Uitaţi-vă la mine!». Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi. Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă”.

Deunăzi, pe 5 septembrie 2008, s-au împlinit 150 de ani de când undeva, în Pleşeştii Vasluiului, vedea lumina zilei autorul acestor extraordinare rânduri. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent George Călinescu îi apreciază lui Alexandru Vlahuţă oarecari merite ca publicist, însă ca prozator şi poet îl priveşte cu mefienţă, subliniindu-i cu ironie „decenţa în platitudine”. Până la urmă, cine ştie? Poate că autorul romanului Bietul Ioanide să aibă dreptate. Sau poate să se înşele. Încercând însă să-l situeze într-o perspectivă ideologică, George Călinescu remarcă: „Aşadar Vlahuţă satisface pe gherişti, el însă nu e socialist”. Mărturisesc că tocmai acest „inclasabil” mi-l face drag pe Vlahuţă. Fie şi aşa, fie şi numai pentru atât, autorul epistolei de mai sus merită azi, la 150 de ani de la naştere, dinspre lumea noastră a plăcerilor imediate şi a fericiţilor nefericiţi, dacă nu un omagiu, atunci măcar o respectuoasă aducere aminte de-o clipă. Ca o rugăciune scurtă, rapidă şi modernă... Despre o anume fericire.

Răzvan IONESCU

(text apărut iniţial în Gazeta de Transilvania,
în numerele din 30 august şi 6 septembrie 2008)

120 de comentarii:

  1. Bun, dar lung, nene, prea lung! Nu ma tin ochii si pentru partea a doua. Nu puteti fi destepti mai din scurt?

    RăspundețiȘtergere
  2. pentru anonim

    Fii tu destept, printeaza-l si citeste-l. Sau cumpara sambata Gazeta de Transilvania.
    S-a umplut lumea de cartitori de doua parale, nu mai e loc de ei.

    RăspundețiȘtergere
  3. @ anonim:

    Citeste din final scrisoarea adresata de Vlahuta fiicei sale.
    E destul ca sa intelegi esentialul: anume, ca ai trait ca o vita pina acum.

    RăspundețiȘtergere
  4. Lăsaţi-l, domnilor, nu săriţi aşa la el! Are omul omul ochii mai slabi, ce să-i faci? Toţi suferim cu cîte ceva. Şi chiar de-am fi sănătoşi tun, tot s-ar cădea să suferim, creştineşte, pentru fraţi...

    RăspundețiȘtergere
  5. Scrisoarea asta a lui Vlahuţă pentru fiica lui este tot ce s+a pus mai bun vreodată pe blog. Iar critrica RECIPROCITATII lumesti, care se intinde de la planul moral la planul economic, e de mare subtilitate teologică si psihologica. Hristos e boier, cum zice si Steinhardt: da neconditionat, nu ca la troc. Iar crestinul e si el chemat sa fie boier, prin asemănare cu Dumnezeu. Asta stiu ortodocsii si nu stiu catolicii, cu indulgentele lor si cu meritele lor prisositoare. D-aia s-a nascut capitalismul in Occidentul lui "do ut des" (veyi "Psihologia persuasiunii" de Robert Cialdini). Si d-aia in Orient timpul e pentru Mantuire, iar in Occident pentru Bani ("time is money"). Occidentul papal si weberian e inceputul sfarsitului crestinismului.

    RăspundețiȘtergere
  6. “După dumneavoastră, care ar fi cea mai puternică cetate economică în ziua de azi? O să-mi spuneţi, şi v-o spun şi eu: liberala Americă! Din punctul acesta de vedere, europenii sunt – pardon de cuvânt – nişte băşinoşi…
    Nu-i mai puţin adevărat că americanii fac haosul planetar, ei gândesc negustoreşte…
    În belşugul de acolo nu poate apărea o [mare] gîndire teologică, de pildă. N-au vocaţie, ci îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Numai că se întâmplă un fenomen ciudat: un german, un francez, un orice care ajunge în America… se americanizează!…
    Tragedia omului de azi e că americanii dictează. Dictează economic, vamal, naval, aerian. Doar atât că nu exercită cum ar trebui stăpânirea lumii decât la casele de bani. N-au destul orgoliu politic, nici destulă onoare…
    Dar istoria nu iartă: americanii vor îmbătrâni şi ei…” (sa ma ierte dl M. Platon!)

    RăspundețiȘtergere
  7. Si "basinos" economic, europeanul ramane cu un cap deasupra americanului. Nu confundati catolicismul cu protestantismul si neoprotestantismul!
    Catolicismul are multe defecte, dar e religie cu Taine si cu Sfinti, iar mercantilismul modern si societatea de consum n-a primit critici mai ferme decat din partea Vaticanului.

    RăspundețiȘtergere
  8. Da, d'aia au bingo pentru babe in parohie in fiecare weekened. De nemercantil ce e catolicismul.

    RăspundețiȘtergere
  9. Practic, dl. Răzvan Ionescu ne vorbeşte despre cel puţin patru feluri de fericire: fericirea naturală a omului moral, fericirea promisă dar niciodată realizată a comunismului, fericirea imediat realizabilă dar mediocră a lumii capitaliste şi, în fine, fericirea creştină, dar al lui Dumnezeu prin prezenţa Lui în noi. Evident, doar cea din urmă este fericirea autentică şi care merită să fie dorită. Să le luăm pe rînd.
    Fericirea despre care vorbeşte Vlahuţă, deşi o numeşte „adevărata fericire” nu este una creştină, şi nici măcar o fericire propriu-zisă, ci mai degrabă o mulţumire sufletească.
    „Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: «Uitaţi-vă la mine!». Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.”
    Este un program de viaţă frumos, admirabil, exemplar, dar nu sfînt. Este programul de viaţă al unui om corect, al omului normal care a făcut cîndva posibilă o Românie după care avem toate motivele să fim nostalgici. Dar asta este un gen de „fericire” posibilă prin exersarea voinţei de a fi bun şi de a face binele. Este o fericire pe care, într-un sens, „ţi-o dăruieşti”. Nu ai nevoie de Hristos pentru a o dobîndi.
    În privinţa reciprocităţii, impresia mea este că Hristos nu introduce în locul principiului omenesc al reciprocităţii un principiu divin al non-reciprocităţii, ci anulează reciprocitatea dintre oameni în virtutea reciprocităţii dintre om şi Dumnezeu. Nu o dată ne spune Hristos că Lui îi facem binele făcut celor mai mici ai Lui, că trebuie să facem milostenie în ascuns pentru a primi în ascuns de la Tatăl. Nu este, desigur, vorba de o relaţie de schimb, de un raport economic, ci de un raport liber în care ni se cere să-L lăsăm pe El să acţioneze prin noi. Reciprocitatea presupune o distanţă, însă pentru omul în Hristos, cei doi, omul şi Dumnezeu, acţionează simultan. De aceea, în sfînt nu mai există deliberare ci o absolută spontaneitate a binelui.
    Dacă în comunism fericirea îi este impusă omului, în capitalism ea este propusă dar într-un mod insiduos. "Fericirea" comunistă îţi cerea efortul de a rămîne fizic în viaţă, "fericirea" capitalistă te poate anula spiritual. Capitalismul nu va fi însă niciodată constrîngător, fiindcă asta ar însemna să se nege pe sine. În schimb, în societăţile liberale, chiar dacă Adevărul nu este niciodată impus, el este lipsit de relevanţă. Aici nu există decît un joc al aparenţelor, dar care este de dorit chiar dacă este mai periculos decît forţa brută al societăţilor comuniste. Fiindcă Nobody nu va risca să se facă vizibil interzicînd de-a dreptul vestirea adevărului, ci va semăna confuzie, va pune totul pe acelaşi plan, va vorbi despre mai multe cărări (religii) care duc toate în egală măsură la Dumnezeu, etc. Liberalismul oferă fericirea individului devenit împărat în împărăţia propriei individualităţi, comunismul promite fericirea individului devenit împărat într-o împărăţie în care toţi sînt la fel de împăraţi, gîndirea etică propune fericirea individului care locuieşte în împărăţia unei conştiinţe netulburate de gesturi nedrepte. În schimb, Hristos dăruieşte aici şi acum fiecăruia dintre noi fericirea unei Împărăţii care nu este din lumea aceasta: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (1 Corinteni 2, 9)

    RăspundețiȘtergere
  10. Excelent textul d-lui Razvan Ionescu! Subtile si adevarate observatiile lui Gheorghe Fedorovici.

    RăspundețiȘtergere
  11. Dacă toate comentariile ar fi de calitatea şi seriozitatea celor ale d-lui Fedorovici, atunci cred că s-ar exorciza tot internetul, iar dracul s-ar întoarce la cărţile lui...

    RăspundețiȘtergere
  12. ...si s-ar napusti toate babele la taste si v-ar citi pe nerasuflate si v-ar aghesmui cu niste blagosloveli online si ati fi cum nu se mai poate de fericiti... Hypocrite auteur!

    Imi vine inca foarte greu sa cred ca un director de editura poate sa fie atat de pornit impotriva bibliotecilor si a oamenilor care le frecventeaza. De asa un editor ma mir cine nu ar fugi... pana si dracii au demnitatea lor, ca sa zic asa.

    RăspundețiȘtergere
  13. @ anonim (ala de la 11.24):

    Bati cimpiii, amice. Unde l-ai vazut pe dl Codrescu "pornit impotriva bibliotecilor sau a oamenilor care le frecventeaza"? La altceva se referea domnia sa cind spunea ca "dracul s-ar intoarce la cartile lui". Dar ca sa intelegi asta trebuia sa fi trecut pe la biblioteca. A, si sa fi inteles ceva. Asa ca: "pasol na turbinca!".

    RăspundețiȘtergere
  14. Îţi mulţumesc, Claudiu, dar aproape că nu merită: ăsta e genul de prost care, vorba lui Eminescu, "ia metafora ad litteram". Nu-i nimic de făcut cu el şi pentru el. Sau numai să-i laşi iluzia că s-ar putea deştepta prin cărţi...

    RăspundețiȘtergere
  15. Cît de prompt poate fi Nobody! Şi eu care credeam cu naivitate că personajul nu se deconspiră…
    Anonimul ne aminteşte însă de un alt tip de fericire, fericirea spirituală a spiritelor pure, a fiinţelor diafane care trăiesc, imponderabil, în lumea ideilor, în „terra lucida”, dincolo de perimetrul sensibilului, cum denumea dl. Pleşu acest teritoriu. Pentru un creştin însă, lucrurile stau exact pe dos. Cum spunea Hillaire Belloc, „Every pleasure I know comes from an intimate union between my body and my very human mind, which last receives, confirms, revives, and can summon up again what my body has experienced. Of pleasures, however, in which my senses have no part, I know nothing.” Intelectele pure au fost dintotdeauna stînjenite de trup. Plotinienii ştiu de ce. Prin urmare, ca intelectual şi cărturar creştin, dl. Codrescu este în mod special calificat să denunţe iluzia mîntuirii prin cultură, amintind adevarata natură şi adevăratul destin al omului. Biblioteca nu este un templu, intelectualul nu este un sacerdot, decît unul al nimicului, cum îl rezuma Mircea Platon.
    Ca o ironie, anonimul parafrazează o formulă care apare în poemul lui T. S. Eliot, The Waste Land. Fiindcă pustia despre care vorbeşte Eliot în acest poem este tocmai pustia culturii universale, un deşert care nu poate hrăni şi nici potoli setea cu adevărat şi în care viziunile nu sînt autentice, ci doar miraje.

    RăspundețiȘtergere
  16. "one of the awful things about writing when you are a Christian is that for you the ultimate reality is the Incarnation, and nobody believes in the Incarnation, that is, nobody in your audience."
    Flannery O'Connor

    Nobody nu crede decit in el insusi, in divinitatea intelectului. Intelectualul nu are nevoie de mintuire fiindca el este deja, prin intelect, un dumnezeu. Mediul de viata al crestinului este un Trup; pentru elita, mediul de viata este lumea ideilor si o conversatie care impiedica orice convertire reala.

    RăspundețiȘtergere
  17. A, pai "sacerdotii" numai asta fac, se aghezmuiesc public de 20 de ani. De vreme ce ei nu pot gindi decit in acesti termeni, e normal ca au vazut in niste constatari normale propriul lor comportament. Nu-i normal atunci ca Marii Preoti ai culturii romanesti sa se supere cind vad ca nu li s-a cerut binecuvintarea pentru aghezmuire?

    RăspundețiȘtergere
  18. Domnule Fedorovici, cu toată preţuirea pe care fiţi convins că v-o port, cred că de data asta avem, hai să nu zic chiar perspective diferite, dar cu siguranţă diferenţe de nuanţă. Al. Vlahuţă vorbeşte în scrisoarea către fiica sa despre un lucru cu adevărat excepţional (şi vă rog să mă credeţi că am proprietatea termenilor) şi cutremurător prin dimensiunea lui universală. El vorbeşte despre CONŞTIINŢA MORALĂ pe care Dumnezeu o sădeşte în fiecare om de pe acest pământ, indiferent dacă l-a cunoscut sau nu pe Iisus Hristos. Cei care nu l-au cunoscut vor fi judecaţi tocmai în baza acestui grăunte de aur pe care Creatorul îl pune în fiecare dintre noi. La aceasta se referă autorul „României pitoreşti” când spune: „Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi”. Practic, Vlahuţă îi doreşte fiicei sale, cu siguranţă trecută la vremea potrivită prin Taina Botezului şi a Mirungerii, aşadar apărată de Harul dumnezeiesc irosit de Adam, să rămână şi la vârsta 50 de ani cu conştiinţa feciorelnică a unei tinere (din acel veac) la final de adolescenţă. Coincidenţa face ca mie să-mi fi picat în mână această scrisoare cu vreo trei ani în urmă, adică exact când am împlinit 50 de ani. Nu ştiu dacă mai sunt în stare să roşesc... dar mie, d-le Fedorovici când citesc scrisoarea lui Vlahuţă îmi vine să intru în pământ de ruşine şi îmi dau lacrimile... pentru că eu, deşi l-am cunoscut pe Hristos, nu mai am demult sufletul curat şi senin, nici măcar la nivelul acelei conştiinţei morale originare al celor care nu l-au cunoscut pe Mântuitorul lumii... şi cărora noi le plângem trufaş de milă. Iată de ce, pentru mine „fericirea lui Vlahuţă” este cu mult, mult mai mult decât „un program admirabil” aşa cum spuneţi dumneavoastră... cât despre sfinţenie, hm, mai va! Sfinţenia, d-le Fedorovici, nu este ceva care să depindă numai de mine şi, cel puţin în ceea ce mă priveşte, cu riscul de a vă dezamăgi din nou, nu am în vedere să ocup nici acum şi nici în viitorul îndepărtat vreo părticică de frescă a vreunei biserici. Între altele fie zis, felul în care oamenii bisericii au privit de lungul vremii conjunctural sfinţenia, năpădind pereţii locaşelor cu destule personaje politice, ar merita o discuţie curajoasă ce ne-ar elibera de multe trufii creştine lumeşti, întorcându-ne mai abitir întru duhovnicie, după modelul monahului despre care se spune că e „fire întoarsă”. În privinţa reciprocităţii şi non-reciprocităţii (ideea nu îmi aparţine, e a lui Michel Henry) mă încăpăţânez să cred că iubirea sau gestul meu de bine (ca să nu se spună că idealizez) se cuvine să fie pur şi simplu, firesc, natural, întru recuperarea acelei normalităţi originare. Hristos mă ajută în fond să-mi amintesc ce eram şi ce ar trebui să fiu. El îngăduie ca eu, aşa cum sunt, să-l port în mine la întâlnirea tainică a cuminecării, când eu şi El putem să stăm aşa, îmbrăţişaţi, pur şi simplu, peste oricare rată a cursului de schimb. Suntem îmbrăţişaţi în numele izvorului din care natural pornim şi nu al vreunui interes reciproc.
    Dacă am scris ceea ce am scris este pentru că de vreo trei ani mă uit altfel la modul în care cresc copiii mei. Mai am vreo 10 ani până când ar trebui să-i dau „scrisoarea lui Vlahuţă” fiicei mele şi mă gândesc cum o voi face... şi în temeiul cărei „conştiinţe morale” a creştinului ei tată. Să i-o citesc eu? Să i-o dau pur şi simplu împreună cu un buchet de flori de câmp? Cum? Cu „sfânta ipocrizie” a bărbatului matur de vârsta a treia? Cred mai degrabă că am să fac în aşa fel încât să o descopere singură, fie „uitată” printre file vechi de carte, fie urcând împreună, dacă m-o mai îngădui Dumnezeu, treptele casei de la Agapia. Chiar şi aşa, mă gândesc cât de greu îmi va fi să-mi ascund lacrimile. Cu alte cuvinte, d-le Fedorovici, nivelul meu e undeva la pe la piciorul broaştei... şi până la sfinţenia teologală, perseverez în a mă chinui cât se poate de concret cu măruntul Vlahuţă. Ceva îmi spune că pe aici adie mai degrabă a mântuire şi nu în tribulaţiile teologice despre stare de sfinţenie spre care nu pot decât să mă înclin cu sfiala celui nevrednic... Asta nu înseamnă că vă preţuiesc mai puţin. După cum se vede... iar n-am izbutit să fiu nici deştept, nici sfânt, nici fericit cât mai degrabă... lung!

    RăspundețiȘtergere
  19. Nu cred că cineva care ia creştinismul în serios s-ar putea supăra pe purismul şi perfecţionismul ortodox al d-lui Fedorovici, după cum sînt convins că nici d-l Fedorovici nu se poate supăra pe realismul smerit al unui creştinism trăit în viul pestriţ al vieţii. Hristos ne încape şi ne veghează pe toţi, şi nu ne măsoară c-o singură măsură, şi nu pridideşte, la o adică, să ia pîinea "copiilor" şi s-o arunce "cîinilor". El ştie că nu sînt doi oameni la fel, ba că nici măcar sfinţii nu sînt toţi după un calapod. Dumnezeul nostru nu-i Dumnezeul calapoadelor, şi pe cît de mare e întru sfinţii Lui, pe atît de mare rămîne în toţi şi în toate, că toţi sîntem lucrul mîinilor Lui şi în toţi a lăsat loc de minune şi de mîntuire, ca pînă şi dracii să creadă şi să se cutremure!

    RăspundețiȘtergere
  20. MISERERE


    Dreptate, Doamne, nu-ţi cerşesc, ci milă,
    căci nu-i de noi dreptatea ta divină,
    ce dacă-ar fi asupra-ne să vină,
    n-ar mai rămîne om nici de prăsilă.

    Chiar sfinţi să fim, şi tot e prea puţină
    virtutea-n noi, cei învechiţi în silă,
    de-aceea fruntea ne-o plecăm umilă
    iubirii ce în chip nedrept ne-alină.

    Din îndurare-n altă îndurare
    ne tot tîrîm, ca fúrii, spre vecie,
    iar tu ne rabzi din nou pe fiecare,
    primeşti un dar şi dai în schimb o mie,
    mereu nedrept în marea ta răbdare,
    lăsînd ca dracul mult mai drept să fie!

    RăspundețiȘtergere
  21. Nici vorbă de supărare din parte-mi şi sunt sigur că nici d-l Feodorovici nu-mi va purta sâmbetele pentru că l-am apărat pe Vlahuţă apărându-mi de fapt propriile slăbiciuni. Acuma tu, Răzvane mă cunoşti un pic mai aplicat şi ştii bine că de atâtea ori pe drumul către Dumnezeu ne-au mai mâncat şi... dar în sfârşit! D-l Fedorovici ne face bine că ne mai pune din când în când faţă "regulamentu'", dar câteodată ne e mai la îndemână răspărul. Când era mic, fiul lui Octavian Cotescu, Alexandru, astăzi călugăr în Vatopedul Athosului, stătea lipit cu nasul de poarta gazdei unde mergeau vara la 2 Mai, privind pofticios la "libertatea" de dincolo de poartă. Taică-său, prevenitor, îi spune: "Alexandru, să nu ieşi să te joci în stradă că te calcă maşina!". Alexandru a rămas o vreme dus pe gânduri nedezlipindu-şi privirea de la ceea ce vedea dincolo de stinghiile gardului. După vreo jumătate de oră se duce la taică-său care uitase demult ce-i spusese şi-i spune: "Tatăăă... da' mie îmi place să mă calce maşinaaa...". Aşa şi eu, mi-a cam plăcut să mă calce maşina... Numai că pe Alexandru(toată admiraţia ca şi pentru Dragoş Pâslaru), l-a "călcat" mai bine şi cine trebuia!

    RăspundețiȘtergere
  22. Da, e vina mea: nu poţi să pui lucrurile în ordine fără să le extragi din viata reală şi fără să scoţi totodată viaţa din ele. In realitate, ele sînt impletite şi chiar înnodate şi îl preţuiesc pe dl. Răzvan Ionescu şi pentru că nu cedează tentaţiei de a le deznoda.
    In orice caz, mă bucur să văd că prin răspunsul său, pentru care îi multumesc, dl. R. Ionescu m-a ajutat să văd că în acest plan mai adînc al vieţii sîntem mai de acord decît o lasă să se vadă cel teoretic. Într-adevăr, cred că părintele Arsenie Boca spunea că trebuie să devenim oameni mai întîi, dacă vreme să devenim sfinţi. Este adevărat că putem dori binele şi putem să-l realizăm într-o anumită măsură în virtutea conştiinţei morale cu care sîntem înzestraţi, sau, mai precis, a chipului lui Dumnezeu din om. Care nu este altul decît cel al lui Hristos. Cred că aceasta este adevărata oglindă morală în care ne reflectăm, fie că o ştim, fie că nu. Mă gîndeam însă că e mai bine să o ştim, fiindcă atunci:
    - am roşi oricum, după cum afirmă Apostolul, care se recunoaşte cel dintîi dintre păcătoşi şi
    - am fi mîngîiaţi oricum, de chiar Cel care a zis că la Dumnezeu toate sînt cu putinţă. Metaforic vorbind, cred că sfîntul are tot timpul obrazul roşu tocmai pentru că el nu priveşte în oglinda propriei conştiinţe morale, ci în icoana Domnului.

    Este foarte probabil ca în anumite privinţe să vă fi înţeles greşit şi de această dată. Esenţialul, însă, va rămîne cu mine de-acum pentru un timp pe care-l doresc cît mai îndelungat. Căci, aşa cum aţi arătat, nu putem aspira la sfinţenie, cîtă vreme nu am pus încă început bun. Cum spune Sf. Atanasie despre Sf. Antonie:
    "Era şi acesta un gînd cu adevărat minunat al lui: nu trebuie măsurată cu timpul calea virtuţii, nici cu retragerea pentru sine, ci cu dorinţa şi cu voinţa mereu treze. De aceea nu-şi amintea de timpul trecut, ci fiecare zi socotind-o ca început al nevoinţei, se ostenea şi mai mult pentru înaintare, spunîndu-şi necontenit cuvîntul lui Pavel: 'cele dinapoi uitîndu-le, spre cele dinainte tind' (Filip. 3, 14)" (Viaţa Cuviosului părintelui nostru Antonie, VII).

    Să ne ajute Domnul să punem început bun astfel încît fiecare din noi să le poată dărui cu un gest firesc scrisori precum cea a lui Valhuţă copiilor săi. Şi nu doar copiilor noştri, ci şi copiilor altora; să ne ajute Domnul să le putem dărui într-un mod lipsit de condiţia reciprocităţii dar suficient de convingător încît să-i facă pe aceşti copii să interiorizeze şi să trăiască, pe lîngă astfel de scrisori, şi altele precum Epistola a doua către Timotei.

    PS

    Dragă domnule Codrescu,
    Dacă Dumnezeul creştin ar fi fost dumnezeul calapoadelor, aş fi căutat unul mai creativ. La NEC, de pildă, au tot timpul cîţiva asemenea dumnezei pe stoc. În altă ordine de idei, cred că "drept" din ultimul vers al frumosului dar incompletului dumneavoastră poem trebuia pus în ghilimele. Iar poemul este incomplet fiindcă mai urmează o strofă, cea în care mila şi dreptatea lui Dumnezeu apar ca unul şi acelaşi lucru.

    PPS
    În legatură cu ultima intervenţie a dlui Răzvan Ionescu (cea despre fiul lui O. Cotescu), o vorbă profund creştină a lui Santayana care cred că o să-i placă:
    "It is easier to make a saint out of a libertine than out of a prig"

    Cu drag,

    Gheorghe F.

    RăspundețiȘtergere
  23. Sigur că-mi place şi vă mulţumesc la rându-mi, dăruindu-vă amintirea unor versuri ce leagă într-un fel opiniile noastre din "confruntarea" de astăzi:

    Nu dor nici luptele pierdute
    Nici rănile din piept nu dor
    Cum dor acele braţe slute
    Care să lupte nu mai vor

    Cât timp în piept inima-ţi cântă,
    Ce-nseamnă umărul înfrânt?
    Ce-ţi pasă-n praf de-o spadă frântă
    Când te ridici c-un steag mai sfânt?

    Că-nvins nu eşti atunci când sângeri,
    Nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s.
    Adevăratele înfrângeri
    Sunt renunţările la vis.

    RăspundețiȘtergere
  24. D-lui Fedorovici:

    Dvs. vi se pare că sonetul ar fi reuşit ("frumos"), dar incomplet. Mie, ca autor al lui, mi se pare, mai nou, că e complet, dar nereuşit, de vreme ce nu m-a putut ajuta să mă fac înţeles (nici cu ghilimele, nici fără). Nu sînt însă la prima şi, desigur, nici la ultima ratare. Nesfinţenia are multe efecte colaterale...
    Ne ducem crucea nu numai cu amărăciunea de a nu fi sfinţi, dar şi cu aceea de a constata că nesfinţenia se plăteşte la fiecare pas - cu fapta, cu gîndul şi cu cuvîntul.
    Dar are Domnul milă de noi şi ne dă puterea (sau încăpăţînarea) de a o lua iarăşi şi iarăşi de la capăt, pe calea îngustă spre "o anume fericire", dîndu-ne în plus bucuria să ne mai şi întîlnim pe ea unii cu alţii. Şi pînă la urmă, această bucurie concretă, trăită din mers, e poate mai de preţ decît proiectul vreunei "fericiri" abstracte...
    De aceea să nu punem la inimă micile ne-înţelegeri "de traseu", ci să ţinem laolaltă şi bărbăteşte pe cale, nu atît de dragul pe care-l avem unii de alţii, cît de hatîrul Celui Care crede în noi mai mult decît credem noi în El...

    RăspundețiȘtergere
  25. Lui Răzvan Ionescu şi Gheorghe Fedorovici deopotrivă:

    Nu mă pot abţine să plusez...

    De ce Gottfried, de ce ne înspăimîntă
    o rană-n piept şi-un hîrb de scut beteag,
    cît încă-n noi Ierusalimul cîntă
    şi mai păstrăm prăjina unui steag,
    sau cînd nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrîntă,
    în sîngele rămas pe zale cheag? […]

    Ne-ntoarcem frînţi, sub platoşe schiloade
    sau poticniţi în zdrenţe de furtuni,
    dar mîine-n burgul nostru cu arcade
    fecioarele cu ochi de rugăciuni,
    zîmbind în cinstea altor cruciade,
    ne-or împleti mai fragede cununi. […]

    Şi iarăşi, spintecînd albastre spaţii,
    peste doi ani, sau peste încă trei,
    cu lănciile sus, în constelaţii,
    cu platoşele evului în şei,
    ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,
    Ierusalime care nu ne vrei!

    Şi vom veni mai mulţi din Soare-Apune:
    şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim…
    Pe vechile morminte or să tune
    noi cavaleri cu chip de heruvim,
    şi ei sau alţii tot te vor supune,
    strălucitorule Ierusalim!

    RăspundețiȘtergere
  26. Pai eu tot de partea concretului eram. Tocmai de aceea am si intervenit, pentru ca simt ca Evanghelia e mai concreta decit valorile insirate de Vlahuta. Mi s-a parut ca era vorba de o relatie asemanatoare celei discutate de Lowith, dintre gentleman si crestin.
    Am vrut sa spun doar ceea ce si dl. Ionescu, si dl. Codrescu au spus-o deja mult mai bine: ca laolalta, si barbateste, si cu bucurie nu putem ajunge pe calea asta prea departe (nu toate cruciadele au ajuns pina la Ierusalim!), ci doar in masura in care calatoreste impreuna cu noi si Ierusalimul insusi.

    "Who is the third who walks always beside you?
    When I count there are only you and I together
    But when I look ahead up the white road
    There is always another one walking beside you
    Gliding wrapt in a brown mantle, hooded
    I do not know whether a man or a woman
    -But who is that on the other side of you?"

    RăspundețiȘtergere
  27. Cred că ne-am înţeles cu toţii, pînă la urmă, mai bine decît ni se pare. Cu toate riscurile implicite ale "lirismului".

    RăspundețiȘtergere
  28. SIMPLE COINCIDENŢE

    Pe pagina de internet „Lumea credinţei” Razvan Bucuroiu este foarte agitat de atitudinea profesionala a KSL Catalin lacasuri ortodoxe care a preluat niste articole din revista fara sa precizeze sursa. Pai sa vedem acum atitudinea profesionala a lui George Crasnean (alias Razvan Bucuroiu) in numarul pe septembrie al revistei.

    In „Gazeta de Transilvania” din 28 iunie 2008 Razvan Ionescu publica articolul intitulat „Dobrovaţ ultimul chivot” în care scrie: (...) vedem şi din cuvintele alese de ierodiaconul Gherasim Putneanul în „Cuvântul de îngropare vechiului Ştefan Voievod, Domnul Ţării Moldovii, cel ce s-a numit Mare”: „Dar cu atâta mărirea lui mai vecinică este şi mai luminată, cu cât nu dintru a lumii, ci din plinirea poruncilor lui Hristos, Împăratul veacurilor, au agonisit-o”. (...) Au existat câteva voci care au încercat să acrediteze faptul că în ultimele luni de viaţă Ştefan cel Mare s-ar fi călugărit, primind ca monah numele de Simion. Tradiţia monastică a Putnei, memoria ei, ca şi dovezile istorice nu confirmă în nici un fel această presupunere. Ştefan cel Mare nu a îmbrăcat pe patul de moarte haina monahală, dar a înţeles adevărata dimensiune a raportului duhovnicesc dat de binomul monarh – monah. Între Împărăţia care „nu este din lumea aceasta”, şi lumea aceasta în care poţi dobândi Împărăţia. (...)Ultimele gesturi ştiute ale lui Ştefan cel Mare se leagă de Dobrovăţul pe care nu a mai apucat să-l vadă împlinit, deşi i se va fi vestit cu siguranţă sfârşitul zidirii la 12 aprilie 1504, în cel de-al 48-lea an curgător al domniei sale. Ultimele sale daruri sunt îndreptate spre Dobrovăţ: un „Minei” scris la Putna (februarie), un epitrahil brodat şi în sfârşit încă un „Minei”(18 mai). Este ultima informaţie despre voievod. Apoi „în luna iulie, 2 zile, în zi de marţi, la al patrulea ceas din zi, şi pe Ştefan voievod l-a ajuns moartea”. Asemeni unui Prospero ce se retrage la Milan „ca din trei gânduri unul să-l îndrepte înspre mormânt”, în ultimele sale zile Ştefan cel Mare îşi îndreaptă fiecarea al treilea gând spre Dobrovăţ, ultimul chivot.

    In „Lumea credinţei” pe luna septembrie 2008, George Crasnean (alias Razvan Bucuroiu) scrie articolul intitulat „Dobrovaţ ultimul chivot al lui Stefan” în care scrie: Stiut este ca Stefan cel Mare a cautat o Imparatie „care nu este din lumea aceasta”, dar care poate fi dobandita in timpul trecerii prin aceasta lume (...) I se va fi vestit totusi sfarsitul zidirii Dobrovatului, ultimul sau vis implinit, la 12 aprilie 1504, „in cel de-al 48-lea an curgator al domniei sale”. Chiar si ultimele sale daruri au fost indreptate catre Dobrovat: un „Minei” scris la Putna in februarie 1504, un epitrahil brodat si un alt „Minei” din 18 mai. Aceste daruri sunt de fapt ultimele informatii despre voievod, pentru ca, „in luna iulie, 2 zile, in zi de marti, la al patrulea ceas din zi, si pe Stefan voievod l-au ajuns moartea”... (...) Nu cred ca Stefan s-a calugarit in ultimele in ultimele de viata (cum sustin unii, pretinzand ca ar fi luat numele de Simeon), dar demn este de crezare ca, din toate gandurile sale, unul si-l indrepta zilnic spre mormant, viata agonisindu-si in felul acesta. Poate ca si Dobrovatul s-a ivit in urma unui astfel de gand, ca ultimul chivot al domnului Moldovei, Stefan „cel ce s-anumit Mare”, facand astfel „cu atata marirea lui mai vecinica si mai luminata, cu cat nu dintru a lumii, ci din plinirea poruncilor lui Hristos, Imparatul veacurilor, au agonisit-o” (ierodiaconul Gherasim Putneanul).

    Asta da deontologie profesionala la presedintele AZEC (alias Crasnean)! Nu ca la mizerabilul KSL Catalin lacasuri ortodoxe! La mai mare, la mai mult, la mai gros!

    RăspundețiȘtergere
  29. 1. Răzvan Bucuroiu nu e George Crasnean. De unde aţi scos bazaconia asta?!
    2. Coincidenţele, dincolo de temă (pe care n-are nimeni monopol) şi oarecum de titlu, ţin de nişte citate comune.
    3. Dacă chiar ar fi vorba de un "furt" publicistic, la "Lumea credinţei" ar fi o excepţie, în vreme ce la KSL Catalin furtul este o regula.
    4. De KSL Catalin se vaita multa lume, de multe luni (am fost furat şi eu, dar m-am prefăcut că nu observ).
    5. Dacă totuşi simţeaţi nevoia să vă descărcaţi, cred că n-aţi nimerit blogul (chiar dacă se întîmplă să fiu vice-preşedinte al AZEC, acesta este blogul meu personal, unde nu discut problemele Asociatiei, care are site-ul ei).

    RăspundețiȘtergere
  30. Nu sint bazaconii. Pseudonimele lui Razvan Bucuroiu sint George Crasnean si Nicolae Filip. Altminteri reactionati previzibil, postand imediat ce nu va convine ceva, alte texte, ca si in cazul Baconsky. Ar fi fost de asteptat ca macar dl. Razvan Ionescu sa aiba ceva de spus la gainaria asta, dar odata in plus se vede ca Razvan la Razvan nu-si scoate ochiul.

    RăspundețiȘtergere
  31. Pentru... Ombladon (?!):

    Domnule dragă, luaţi-vă puţin seama! Ca unul care fac parte din echipă, ştiu şi eu măcar atît: care al cui nume este. George Crasnean nu este pseudonimul nimănui, ci numele de stare civilă al unui om serios şi tată de familie din Petroşani, pasionat pelerin şi fotograf, care scrie în "Lumea credinţei" de cîţiva ani buni, avînd şi o rubrică fixă numită "Chipuri athonite" (care este printre cele mai populare din revistă).
    Prin urmare, asumaţi-vă propria stupiditate; dar nu disperaţi, mai ales că păreţi om tînăr: există şi o prostie din care-ţi mai poţi reveni. Ceea ce vă doresc din toată inima.

    RăspundețiȘtergere
  32. V-am şters ultimul mesaj, plin de grave necuviinţe. Şi vă invit să vă opriţi, sau să vă căutaţi un alt loc pentru dejecţii.

    RăspundețiȘtergere
  33. Sunt doua chestiuni in comentariul "simple coincidente":
    -nu semnez sub pseudonimul George Crasnean. Acesta este o persoana reala, vie. Mai mult, G. Crasnean a putut fi urmarit la TVR 1, duminica trecuta, in direct la "Universul Credintei" (emisiunea este postata pe pagina de internet a TVR). Are si un e-mail la care ii puteti scrie: avvageorge@yahoo.com
    -evident, nu pot citi toate materialele care apar in presa, despre toate subiectele posibile, pe care sa le compar apoi cu cele aparute in revistele pe care le conduc. Din acest motiv, fiecare redactor de la "Lumea Credintei" si "Lumea Monahilor" isi asuma cele scrise. E foarte simplu!

    In plus, fiindca tot s-a invocat calitatea de presedinte AZEC, nu este normal ca un articol sa fie preluat litera cu litera, fara a indica sursa, asa cum a facut-o site-ul respectiv. Ulterior, am postat precizarea dlui Marius Vasileanu, care lamureste chestiunea.

    Razvan Bucuroiu

    PS In ceea ce priveste plagiatul de care e acuzat George Crasnean, am rezerve asupra faptului ca acesta este cuvantul corect...

    RăspundețiȘtergere
  34. Io-te si desteptu mai pe scurt de la inceputul comentariilor! De ce nu ne spui şi care ar fi "cuvantul corect"?

    RăspundețiȘtergere
  35. Imi lipseshte d-l Capsali. Oare ce-o mai fi cu dansul? O fi avut bucuria sa citeasca scrisoarea lui Vlahutza? Eu am copiat-o shi am impartzit-o pe la prieteni. Shi-i multzumesc domnului Razvan Ionescu pentru darul pe care ni l-a facut.

    RăspundețiȘtergere
  36. E simptomatic ca de problema comunismului (cu atatea rani deschise inca), pusa si in textul domnului Ionescu, ca si in textul domnului Ardeleanu, nu pare sa se mai preocupe nimeni cu adevarat. Ori, fara analiza critica a trecutului si a efectelor lui asupra prezentului nu cred ca se poate ajunge la un viitor rezonabil. Parerea mea!

    RăspundețiȘtergere
  37. Pai ce mi-e comunismul estic de ieri, ce mi-e comunitarismul vestic de azi? Tot materialism, tot ateism (acuma ii spune laicism, dar tot aia e), tot jos traditia, tot jos Biserica, tot jos natiunea! Doar ca e lantul mai lung: atat. Tu nu vezi ca tot timpul despre asta este vorba?

    RăspundețiȘtergere
  38. Chiar asa, mai "lac in put"? Pai numai ca ai voie la cules de capsuni si la spus prostii pe internet, si tot e altceva! Vorba e ca la noi s-a corcit comunitarismul peste comunism. Si nu se lipeste. Iar noi asa de orbi suntem ca in loc sa lichidam definitiv comunismul asiatic, stam si criticam comunitarismul european! Vezi ce zice si Steinhardt: ca sa fii crestin nu inseamna sa fii prost. Ori tu, iarta-ma, dai in gropi.

    RăspundețiȘtergere
  39. admiratoarea a plecat la cratita, nu era ea, ii suiera oala cu fiertura de ciolan...

    RăspundețiȘtergere
  40. Poate scrie domnul Razvan Ionescu si ceva despre cel care a fost actorul Stefan Iordache, Dumnezeu sa-l odihneasca!

    RăspundețiȘtergere
  41. Catre „admiratorul acestui blog”: si mie mi-a(ti) lipsit. Am fost plecat. Citisem scrisoarea tusanta si sensibila din articolul prietenului meu Razvan Ionescu. Sincer, mi-a placut mai mult articolul decat epistola vlahutiana. Si aici, inclin sa-i dau dreptate d-lui Fedorovici. In tot ce-i transmite fetei sale, nu numai ca nu exista numele Hristos, dar nici macar o referinta la Dumnezeu nu am gasit: "Norocul şi celelalte «pere mălăieţe», care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea."
    Este in regula timpului, (sec. XIX, inceput de sec. XX) - Razvan Codrescu a scris un excelent eseu despre crestinism in creatia lui Eminescu, admirabil, echilibrat si, prin aceasta, teribil de… demistificator - iar Vlahuta nu face exceptie. Ortodoxia a fost atat de asaltata de secularism si de influenta catolica, incat –vai!- calugarii din jurul anilor 1850-70 ai Probotei, prima ctitorie (1530) a formidabilului print crestin Petru Rares, sedusi de acelasi sentimentalism care bantuia vremea, au inceput sa acopere fondul negru (din carcei de vitza arsi) a capodoperei de fresca originara, cu ceruri bleu si iarba verzulie; au acoperit chipurile sfintilor, deranjant de ascetice, cu uleiuri mai vesele si mai rozalii. Slava Domnului, pictura a fost adusa, dupa patru ani de munca, la starea ei buna, in anul 2000. Realismul pietist castiga teren in fatza picturii (si trairii) ortodoxe. Va imaginati vreo clipa ce mutatie de subtila, freatica, face ca niste calugari sa nu-si mai suporte fresca prea ortodoxa de pe peretii bisericii si sa o drapeze in culori obscene de uleiuri moi, dulci-vaporoase? Daca raspunsul este pozitiv, atunci puteti sa va faceti o idee despre perfidia diavolului, care cred ca se amuza teribil vazandu-i pe vasnicii purtatori de rasa chinuindu-se sa „imbunatateasca” vechea si admirabila pictura a Probotei.
    Revenind la „locul faptei”, intre anii 1858-1862, N Grigorescu picteaza (in ulei, evident) Agapia, fara nici o legatura cu spiritul ortodoxiei. O pictura post-renascentista (neoclasica), ce reuseste sa ma enerveze continuu; mai ales ma crispeaza sa tot aud vorbindu-se despre „capodopera grigoresciana...” Am facut aceasta scurtissima descriere a cadrului epocii si a locului in care Vlahuta si-a scris epistola catre Margareta. Ca sa-l pricepem mai bine, sa-i citam si cateva versuri celebre:

    Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ţi tulbur somnul,
    Nici să plâng... La ce-am mai plânge pe-adormiţii întru Domnul!
    Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine
    Gândurile să-mi desfăşur, şi să stau la sfat cu mine
    În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înţelept,
    Ş-ale lumii toate parcă le văd limpede şi drept.
    Cât de clare mi se-nşiră toate din trecut, în minte,
    Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.(…)

    RăspundețiȘtergere
  42. Cei din secolul XIX isi pierdusera in mare masura credinta, dar macar aveau cultura si bun simt. Astazi care si-a pierdut credinta e ori nesimtit (ca ICR-istii), ori incult (ca manelistii). Ori si una si alta (ca mai toate VIP-urile si politicienii). Mai rau: nici ierahii Bisericii nu prea fac exceptie. Iar de "bobor" ce sa mai vorbim!

    RăspundețiȘtergere
  43. V-am şters mesajul anterior, căci este conţinut în cel care a rămas.
    În ce-i priveşte pe cei din secolul al XIX-lea, dincolo de pseudomorfozele "occidentalizării",purtau numai povara moştenirii fanariote, pe cînd noi o purtăm şi pe cea a moştenirii comuniste. E de minune şi cît a mai rămas!

    RăspundețiȘtergere
  44. "Imbecalizarea" Romaniei, vorba lui Octavian Paler, Dumnezeu sa-l ierte!

    RăspundețiȘtergere
  45. Atunci cind tara e scoasa din rostul ei, locuitorii isi gasesc cu greu locul. Indivizii de genul lui Becali care ocupa acum spatiul public, ar fi fost necunoscuti in Romania lui Vlahuta, traind fericiti in lumea lor.
    Dar daca Romania lui Vlahuta ar fi fost crestina, n-ar fi devenit niciodata comunista.

    RăspundețiȘtergere
  46. Dragul meu Razvan Codrescu, intre ctitoriile fanariotilor, in special cele ale Mavrocordatilor (sec. XVIII), si cele ale sec. al XIX-lea, sunt diferente notabile. Te rog sa faci comparatia intre Manastirea Vacaresti ori mica ctitorie Stavropoleos si biserica Sf. Spiridon Nou, de pilda. Cred ca, macar in ceea ce priveste ortodoxia si cultura, au fost ani multi care ar trebui revazuti cu mai multa atentie. Demonizarea fanariotilor a fost facuta si prin prisma secularismului (masonic si/sau comunist), chestiune care ar trebui sa ne puna pe ganduri...

    RăspundețiȘtergere
  47. Deşi tu, dragă Iuliane, ca aromân, ştii cât de câinos a putut fi câteodată grecul ortodox, nu se poate contesta că unul sau altul dintre fanarioţi au avut şi părţi bune. Fanariotismul însă, ca paranteză naţională, a fost o cruce grea, cu multe urmări în mentalitatea publică (şi poate chiar şi în felul în care poporul român a ajuns să se acomodeze cu comunismul). Dar hai să nu ne transformăm în "panduri" şi "eterişti"!

    RăspundețiȘtergere
  48. Ce sa-i facem, a trebuit sa fim intre crucea grea a grecului si subtila anti-cruce a apusului. Aici facem comparatia intre icoana si tabloul religios, cu toata modificarea de paradigma ce o incumba aceasta, si la care grecul, oricat de misel poate fi (si poate), nu are o contributie directa. Ortodoxia a fost surpata prin influenta modelor intelectuale ale vremii, imbibate de secularism. Vlahuta a fost, la randul sau, un exponent al acelor vremi romantice, dar in care ortodoxia isi pierde din suflul sau autentic, duhovnicesc, si devine moralism. Monser, eu asa vaz ca sta chestiunea, iertare.

    RăspundețiȘtergere
  49. E trist când un creştin, un om cu frica lui Dumnezeu expediază cu atâta nonşalantă superioritate duhovnicească o epoca si un om (alaturi de opera sa modesta sau nu)în definiţii. Din punctul meu de vedere (dar desigur nu trebuie sa va împiedicaţi de el) creştinismul înseamnă şi o continuă prospeţime, în sensul păstrării unei capacităţi mereu gata de a te lăsa surprins, descoperind lucruri noi despre oameni şi epoci pe care le credeai altfel. Casa lui Vlahuţă de la Agapia (în fapt casa în care a vieţuit ca maică una din surorile lui) constituie un astfel de prilej, şi dacă este cercetată cu atenţie dezvăluie intimităţile sufleteşti tulburătoare ale familiei scriitorului, familie cu o biografie aparte. Fotografiile îngălbenite de vreme stau mărturie asupra persoanelor care veneau în acele locuri... dar poate că odata si odată veţi avea posibilitatea să o faceţi si dvs. Doresc sincer să aveţi acest prilej si să o faceţi, daca va e cu putinţă, fără prejudecăţi. În orice caz, sunt sincer îndurerat de această neînţelegere. Mai mult chiar decât vă puteţi închipui. Aceasta se adaugă, recunosc, şi tristeţii pentru alte "fapte de vitejie" pe care le-am putut constata citind comentariile de aici şi mai ales interpretarea lor morală. Se vede treaba ca sufăr iremediabil de "moralism", drept pentru care resimt nevoia de a ma reîntoarce între parantezele tăcerii de până acum ceva vreme, constatând doar cu reală părere de rău că "a ţine împreună" e o sintagmă generală ale cărei criterii nu mă incumbă (din păcate). Probabil am o perspectivă nepotrivită... sau, aşa cum obişnuieşte să spună cineva, sunt... "prost plasat".Identitatea mea e conţinută în acest comentariu. Restul e tăcere.

    RăspundețiȘtergere
  50. In lumea lui Vlahuta supararile pot sa tina si-o viata. In lumea lui Hristos, cel mult pina la apus, cum ne amintea cineva nu demult. Ce-ar fi fost daca apostolii si-ar fi reprosat: "A, m-ai contrazis, nu mai vorbesc cu tine!"?
    Cit despre fenomenul fanariot, din pacate la noi a fost analizat mai mult de istoriografia iluminista importata la noi de istorici de tipul Djuvara si demonizata de pasoptisti si neopasoptisti care sperau sa-si gaseasca in ticalosia fanariota propria legitimitate: "v-am salvat de fanarioti!"

    RăspundețiȘtergere
  51. Cum era jocul ala de cand eram mici? Parca "Nu te supara, frate!"... Cum, numai la atata "dezbatere" ne rezista "celula"?! Pacat, mare pacat!

    RăspundețiȘtergere
  52. N-aş fi crezut că Vlahuţă mai poate fi pricină de gîlceavă...
    Îmi vine şi mie să zic: "Păcat!". Mai ales că amîndoi au dreptate, dar din unghiuri de vedere deosebite. Iar dezbaterea ar fi putut duce la deschideri interesante...

    RăspundețiȘtergere
  53. Vlahuta, asta este miza supararii intre noi, crestinii?! Marele Vlahuta, exponent de seama al gandirii crestine nationale, Poetul? Pentru ce sunteti "sincer îndurerat de această neînţelegere"? Ne rade si jb in nas de asemenea hipertrofie a unei personalitati atat de benigne, din fericire. Dar, ce sa-i facem, tantarul mai trebuie si incalecat pana devine armasar, ca sa nu avem motiv de suspine cand cadem de pe un elefant. Dupa atata exces de suduiala, de blesteme si injuraturi, putem transforma si surasul in prilej de ruptura, de tulburare, de "adio"? La asemenea afront, pot ca sa mai sper la o demna impacare? Monser, inca o data, iertare.

    PS Identitatea mea este avariata de la atata drama. Restul este... zambet.

    PS bis Apropo de elefant: sa vina de la schimbarea de fildesi? Pot sa mai sper?

    RăspundețiȘtergere
  54. "Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX, debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee.
    Şi ne-a dus aşa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta…"

    Pr. Dumitru Staniloae

    RăspundețiȘtergere
  55. Da, şi Părintele Staniloae, "un om cu frica lui Dumnezeu expediază cu atâta nonşalantă superioritate duhovnicească o epocă". Intolerabil! În orice caz,trist.

    RăspundețiȘtergere
  56. Unde dai si unde crapa...Sa fie duhul vrajbei mai tare decat credinta in Hristos. Cum ar fi aratat omenirea daca si El isi lua "jucariile" si ne lasa la prima contradictie aparuta? Zic si eu la randul meu: Pacat!

    RăspundețiȘtergere
  57. o tara de moftangii. nici ai nostri nu sunt mai buni.

    RăspundețiȘtergere
  58. As, nu-i nici o vrajba, nici o suparare. Pur si simplu dl. Ionescu urmeaza sfaturile date de Vlahuta fiicei lui:
    "Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: «Uitaţi-vă la mine!»."

    RăspundețiȘtergere
  59. Oameni buni, cu Vlahuţă sau fără Vlahuţă, tot omul are dreptul la o supărare, pe sine sau pe ceilalţi. Niciodată nu poţi să mulţumeşti deplin pe toată lumea. Hai să n-o ţinem creanga! Sînt alte "cestiuni" mai arzătoare, la ordinea zilei.
    În fond, pe d-l Răzvan Ionescu (de la care întotdeauna vă veţi folosi cu ceva) îl puteţi citi, mersi bine, şi în alte părţi decît pe acest blog (de pildă, în "Gazeta de Transilvania" - revistă şi site).
    Ieşiţi, pentru numele Domnului, din "fundătura" acestor comentarii oţioase şi îndreptaţi-vă atenţia, bunăoară, spre Vajnica Lume Nouă, care "arde" ceva mai sus, pe jertfelnicul d-lui Hurduzeu!
    Iar despre d-l Ionescu nu spuneţi lucruri pe care s-ar putea să le regretaţi, pentru că fiţi siguri că va rămîne, pentru multă vreme de acum înainte, o voce aleasă şi de prim-plan a Bisericii luptătoare!

    RăspundețiȘtergere
  60. Şi încă ceva: poate că acest neplăcut episod ne va fi, tuturor, învăţătură de minte... E singurul mod înţelept de a răscumpăra, măcar în parte, neplăcerile...
    Ca o primă concluzie care se impune: între ce spui şi cum spui trebuie să existe o cumpănire căreia, trebuie să recunoaştem, unii dintre noi îi rămînem în mare măsură datori...

    RăspundețiȘtergere
  61. Cumpanire:

    Draga X,

    Am citit cu interes articolul tau. E de prisos sa mai spun ca mi-a placut enorm tot ce zici; stii de altfel ca si eu gindeam si simteam intocmai. Sigur, in timp ce citeam m-am intrebat pentru o clipa pina unde se aseamana efortul de autoexaminare propriu constiintei morale cu spovedania, modestia cu smerenia, remuscarea cu pocainta? Mi-a dat seama insa ca intre Fericirile propovaduite de Hristos si "adevarata fericire" afirmata de Vlahuta exista o armonie care a disparut o data cu epoca lui Vlahuta si pe care nu putem decit sa o regretam o data in plus. Evident, la un nivel mai adinc lucrurile adevarate se intilnesc iar Binele nu poate fi decit unul singur. De aceea, sunt convins ca firescul unuia se regaseste in paradoxul altuia fiindca, nu-i asa, pina la urma nu traim decit in niste lumi posibile, in niste vise frumoase pe care nu le putem trada nepedepsiti.
    Al tau, vesnic de acord cu toate, vechi sau noi,
    Y.

    RăspundețiȘtergere
  62. Domnule Codrescu, nouă doar ne plac ieşirile dramatice din scenă. Restul e tristeţe...

    RăspundețiȘtergere
  63. "O, ţară tristă, plină de humor!"...

    RăspundețiȘtergere
  64. Sensibilitatea este buna daca nu devine sentimentalism. Sensibilitatea poate implini si creste; sentimentalismul devine boala auto-imuna, surpa, trimite spre criza. Dl. Ionescu s-a transpus atat de dramatic in acele cuvinte pioase, ca iese din scena ultragiat de cateva observatii care-i contraziceau propriul spectacol. Sincera sa indurerare, cauzata de neantelegerea comentatorilor, este, vazuta din acest unghi, de inteles. Ce nu este de inteles - din partea sa - este lipsa criteriului teologic a supararii. Pentru ca discutia parea sa intre pe acest fagas, pe care dumnealui il refuza, dorind sa ramana in suflet doar cu lacrimile. Sincere, fara indoiala, dar care incununau aceasta metamorfoza: Ionescu este, cand se gandeste la Margareta (care este, de fapt, chiar fata sa peste ani), Vlahuta insusi ce isi inmoaie pana in calimara si suspina adanc ("...când citesc scrisoarea lui Vlahuţă îmi vine să intru în pământ de ruşine şi îmi dau lacrimile..."). Reactia este pe masura deceptiei ca ceilalti nu au rezonat in acelasi grad fierbinte la acea scrisoare. Dar, in acest caz, intrebarea este: sunt partenerii de dialog mai putin importanti decat o scrisoare a lui Vlahuta, astfel incat sa fii gata sa sacrifici relatiile dobandite si calite intr-un context atat de tensionat si dificil? "Resimt nevoia de a ma reîntoarce între parantezele tăcerii de până acum ceva vreme, constatând doar cu reală părere de rău că "a ţine împreună" e o sintagmă generală ale cărei criterii nu mă incumbă (din păcate)".
    Pentru dl.Ionescu, relatiile cu cei din jur sunt bazate pe binomul (omenesc) sentiment-resentiment. Unde este locul lui Hristos aici? Omeneste, il intelegem. Crestineste insa, nu.

    RăspundețiȘtergere
  65. Este limpede ca dl. Ionescu este iubit de prietenii sai ca sarea-n bucate. Dar, ca si in basmul lui Ispirescu, dl. Ionescu nu va intelege asta decit dupa ce se va fi saturat de bucatele indulcite de la alte ospete.

    RăspundețiȘtergere
  66. igrec! ai dat cu presupusu'n balta.
    Este limpede ca observatia ta a picat ca nuca'n perete. Vezi-ti de ospetele tale si nu mai sari calul.

    RăspundețiȘtergere
  67. catre anonimul ratacitor

    Pana nu iei sapte piei de pe om nu te lasi! Prost obicei, monser. Sacrifici o prietenie de dragul lui Hristos. Buuuun.... Dar tot de dragul lui Hristos ar trebui sa si salvezi o prietenie. Nu cred ca esti in stare, nu-ti pasa, inima ti-e tare ca piatra si teologia ti-e uscata ca iasca. Punct.

    RăspundețiȘtergere
  68. Daca niste cuvinte oneste si bine intentionate au putut fi intelese atit de gresit, ce sanse mai putem avea in fata vorbelor viclene? Tocmai de aceea, pentru a nu da ocazia eventualilor rauvoitori de a spori neintelegerea prin intrebuintarea identitatii sale, igrec anunta ca acesta a fost ultimul lui mesaj.

    RăspundețiȘtergere
  69. ...că de onest n-ai încotro...

    RăspundețiȘtergere
  70. Lasa, igrec, nu te mai vaita, vei apare proaspat si curat sub un alt pseudonim ca sa ne spui cine si ce bucate mananca pe la alte ospete. Iti recomand "mafalda".

    RăspundețiȘtergere
  71. Bine, bine... ultimul mesaj ca igrec. Dar pe cînd monşer, un nou mesaj ca Capsali?

    RăspundețiȘtergere
  72. catre anonimul de la 10:51

    Alt destept care le stie pe toate. Ne comunica suav ca igrec = Capsali. Si tu cine esti, pui de securist?

    RăspundețiȘtergere
  73. către firearm de la 11:06

    ...şi-un anonim rătăcitor ca Platon

    RăspundețiȘtergere
  74. catre anonimul de la 11:15

    Sa inteleg ca tu esti Neamtu? Nu m-ar mira...

    RăspundețiȘtergere
  75. către firearm de la 11:21

    ...ce căuta neamţu în Bulgaria...

    RăspundețiȘtergere
  76. Esti obosit si obositor. Ia o pilula si te culca.

    RăspundețiȘtergere
  77. Asa baieti, curatati bine tot puroiul, bubele si carnurile moarte crescute pe corpul unor relatii la care voi oricum nu aveati acces. Dar nu va grabiti: se pare ca aveti hrana din belsug. Infulecati pe saturate.

    RăspundețiȘtergere
  78. Dl. Fedorovici nu a rezistat ispitei de a plonja in puroiul pe care singur l-a creat pe corpul unei prietenii ca si inexistente. Pentru ca daca ar fi existat ar fi fost mai precaut. La fel si dl. Capsali. Dar si-au bagat amandoi picioarele in ea.
    Voi doi sa va infulecati dejectiile!

    RăspundețiȘtergere
  79. Viteazule Skanderbeg, cred ca te inseli. Spune-i stapanului tau ca, pentru o prietenie, stapanul meu isi pune obrazul oricand. La propriu. Daca vrea sa loveasca, este dispus sa primeasca fara sa riposteze. Daca asta o sa-i incalzeasca inima, este un sacrificiu prea mic. Are o singura conditie : nu vrea ca aceasta sa se intample peste cativa ani, ci cat mai curand. Mi-a zis sa-ti transmit ca-i sta la dispozitie. Doar un semn si este gata sa primeasca orice conditii i se propun.

    Hristos in mijlocul nostru!

    ...ultimul anonim nu exista...

    RăspundețiȘtergere
  80. Nu-mi ramine decit sa-mi cer iertare si sa va asigur de regretul pentru cele intimplate. Ma tem ca dorinta mea de a intelege lucrurile pina la capat a fost gresit receptata.
    Nu pot sa nu fiu surprins totusi de acest deznodamint, avind in vedere ca din postarile mele nu reiese nicaieri, nici prin ton si cu atit mai putin prin continut, ca mi-as fi putut ofensa in vreun fel corespondentul.

    RăspundețiȘtergere
  81. Ultimul anonim este necuratul. Rog pe dl. Capsali si pe dl. Fedorovici sa nu-l bage in seama. Nu merita.

    RăspundețiȘtergere
  82. cel de la miezul noptii (11 57), ca sa fie mai clar.

    RăspundețiȘtergere
  83. Cui ii cereti dvs. iertare? Blogului? Anonimilor? Lui Razvan Ionescu? Ar fi bine de stiut. Si eu imi cer iertare ca n-am inteles de l-ati dezavuat pe Vlahuta si de ce nu ati avut pic de mila fata de sentimentele unui om care si-a pus sufletul pe tava. Ati profitat fara discernamnt si dintr-o situatie delicata ati creat situatie mizerabila. Nu-i inimc, va vine randul.

    pentru al de mai sus:

    Dumneata esti sluga la doi stapani. Hotaraste-te.

    RăspundețiȘtergere
  84. catre anonymus

    Vorbesti exact ca Becali. Peste tot nu vedeti decat draci impielitati. Mai uitati-va si in oglinda!
    Si de ce te-ai ostenit sa intervii, ca sa fi bagat in seama de domnii Fedorovici si Capsali? Viitorul iti rezerva bube si puroi, pazea!

    RăspundețiȘtergere
  85. Mi-am cerut iertare dlui Razvan Ionescu. Dar fiindca se pare ca sint mai multe persoane ultragiate, cererea mea s-a adresat si se adreseaza tuturor celor pe care, fara sa vreau, am reusit sa-i jignesc.

    RăspundețiȘtergere
  86. "Asa baieti, curatati bine tot puroiul, bubele si carnurile moarte crescute pe corpul unor relatii la care voi oricum nu aveati acces. Dar nu va grabiti: se pare ca aveti hrana din belsug. Infulecati pe saturate."

    Sa nu uiti niciodata in ce fel ne-ai jignit!

    Accesul la o relatie nu este intarit de puterea cuvantului care ii respinge pe cei care nu au acces la ea. Mai ales ca nici nu ne propunem.

    RăspundețiȘtergere
  87. Noapte buna, am plecat.
    Si la fel ca Razvan Ionescu voi dispare pentru un timp. In valurile marii. Rugati-va pentru mine.

    RăspundețiȘtergere
  88. Mesajul respectiv fusese destinat celor care asistau satisfacuti la aceasta neintelegere pe care incercau sa o amplifice. Evident, acestora nu li se putea spune nimic altceva. Prin urmare, nici nu as avea de ce sa le cer iertare.
    De altfel, pare ca nu mai e nimic de spus in genere. Decit, poate, sa constatam ca acea "anume fericire" promisa in titlu s-a dovedit pe cit de intensa, pe atit de efemera.

    RăspundețiȘtergere
  89. Cu cat incerci sa explici mai mult cu atat cazi in gropi mai tare. Chiar nu realizezi?

    RăspundețiȘtergere
  90. Nu. Ma gindeam doar ca poate de-acum ne va ramine fericirea aceea care nu ne paraseste in ciuda neintelegerilor, pacatelor, adversitatilor, obtuzitatilor - de felul celor pe care eu le-am demonstrat pina acum cu prisosinta.

    RăspundețiȘtergere
  91. 1. Nu dispari si tu, o data cu stapanii tai, in fundul marii, anonim scabros?
    2. Ala de deasupra este diversionistul. Cate mutre pot sa ia astia, te apuca rasul!
    3. Dle Fedorovici, lasatii pe toti si vedeti-va de treaba. Locul deja este infectat.

    RăspundețiȘtergere
  92. anonymus catre anonymus

    1. Nu dispari si tu, o data cu stapanii tai, in fundul pamantului, anonim scarbos?
    2. Ala de aproape este diversionistul. Cate mutre pot sa ia astia, te apuca plansul!
    3. Dle (?), lasatii pe toti si vedeti-va de treaba. Locul deja este spurcat.

    RăspundețiȘtergere
  93. Locul asta e infectat pentru ca lumea e infectata. Inca de la Cadere. Hristos a venit sa o curateasca, si pentru asta a luat-o in Sine, a unit-o cu Sine. I-a scos pe draci din oameni si i-a trimis in porci. Daca Hristos este modelul nostru, trebuie sa-L facem prezent tocmai acolo unde El este mai putin dorit, mai putin cunoscut. Tocmai asta e, ca de-abia acum imi vad de treaba.

    RăspundețiȘtergere
  94. Oare dl. Fedorovici primeste ordine de la anonymus? Adica isi va vedea de treaba? Sau va ramane pe aici ca sa ne trimita pe toti in fundul marii dupa exemplul tartorului sef...

    RăspundețiȘtergere
  95. Asa deci, treaba ta este sa ne trimiti pe toti in porci si sa ramai tu singur biruitor.

    RăspundețiȘtergere
  96. Poate vreti sa va citesc o molitva, sa vedeti cum plecati toti la culcare! Hai, pana nu e prea tarziu.

    RăspundețiȘtergere
  97. e bună o molitvă de la tine... pui în ea cumva si "Sarea-n bucate"?

    RăspundețiȘtergere
  98. Nu, o sa pun o anume fericire! O fericire despre care blogofilii de mai sus nu au habar.

    RăspundețiȘtergere
  99. Singur biruitor e Hristos. Treaba mea, ca a oricarui crestin, este aceea de a le spune oamenilor care este chipul lor adevarat, ca sint facuti dupa chipul lui Dumnezeu.
    "In Ziua de Apoi", spune Marmeladov in Crima si Pedeapsa, "Dumnezeu are sa-i judece pe toti si are sa-i ierte si pe cei buni si pe cei rai, si pe cei intelepti si pe cei prosti ... Iar cind va fi ispravit cu toti ceilalti, va grai catre noi: 'Veniti si voi, betivanilor, veniti voi cei slabi de inger, veniti voi, pacatosilor!' Si noi vom iesi si ne vom opri in fata lui fara frica. Si va spune El: 'Sinteti niste porci! Aveti chip de animale si apucaturi aidoma lor, dar veniti si voi in Imparatia mea!' Atunci vor grai cei preaintelepti, vor grai cei destepti: 'Doamne, pentru ce-i primesti si pe acestia?' Si va raspunde El: 'Ii primesc, v-o spun voua, preainteleptilor, ii primesc, v-o spun voua celor cu minte multa, fiindca nici unul din ei nu s-a crezut vrednic sa fie primit...' Si va intinde catre noi bratele, si ne vom arunca in bratele Lui si vom plinge ... si vom intelege totul! Atunci abia vom intelege totul! ... Si toti vor intelege ... Doamne, vie Imparatia Ta!"

    RăspundețiȘtergere
  100. Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
    duhul trândăviei,
    al grijii de multe,
    al iubirii de stăpânire
    şi al grăirii în deşert
    nu mi-l da mie.

    Iară duhul curăţiei,
    al gândului smerit,
    al răbdării şi al dragostei,
    dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale!

    Aşa, Doamne, Împărate,
    dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
    şi să nu osândesc pe fratele meu,
    că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
    Amin.

    Pace, domnule Fedorovici, pace si iertaciune.

    RăspundețiȘtergere
  101. Păi fericirea aia aţi batjocorit-o voi şi încă mai lucraţi la asta exorcistul blegilor

    RăspundețiȘtergere
  102. Te blestem pe tine, incepatorul rautatilor si al hulei, capetenia impotrivirii si urzitorul vicleniei. Te blestem pe tine, cel aruncat din lumina cea de sus si surpat pentru mandrie in intunericul adancului. Te blestem pe tine si pe toata puterea cea cazuta ce a urmat vointa ta. Te blestem pe tine, duh necurat, cu Dumnezeu Savaot si cu toata oastea ingerilor lui Dumnezeu, Adonai, Eloi, Dumnezeul cel atotputernic; iesi si te departeaza de la robul lui Dumnezeu (N). Te blestem pe tine cu Dumnezeu, Care prin cuvant toate le-a zidit si cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Lui cel Unul-Nascut, Care, mai inainte de veci, in chip de negrait si fara patima, S-a nascut dintr-insul; cu Cel ce a facut faptura vazuta si nevazuta si a zidit pe om dupa chipul Sau si, mai inainte, prin legea firii l-a invatat acestea si cu priveghere ingereasca 1-a pazit; cu Cel ce a inecat pacatul cu apa de sus si a desfacut adancurile de sub cer si a pierdut pe uriasii cei necucernici si turnul faradelegilor l-a sfaramat si pamantul Sodomei si al Gomorei cu foc si cu pucioasa l-a ars si spre marturie fumega fum nestins; cu Cel ce marea cu toiagul a despartit si pe popor l-a trecut cu picioarele neudate, iar pe tiranul faraon si oastea cea impotrivitoare lui Dumnezeu, tabara paganatatii, sub valuri de veci a inecat-o. Te blestem cu Cel care, la plinirea vremii, din Fecioara in chip de negrait S-a intrupat si pecetile curatiei intregi le-a pazit; Care a binevoit sa spele prin botez intinaciunea noastra cea veche, cu care noi prin neascultare ne spurcasem. Te blestem pe tine cu Cel ce S-a botezat in Iordan si ne-a dat noua in apa, prin har, chipul nestricaciunii; de Care ingerii si toate puterile ceresti s-au mirat, vazand pe Dumnezeu cel intrupat smerindu-Se, cand Tatal cel fara de inceput a descoperit nasterea cea fara de inceput a Fiului si cand pogorarea Sfantului Duh a marturisit unimea Treimii. Te blestem pe tine cu Cel ce a certat vantul si a linistit viforul marii; Care a izgonit cetele diavolilor; Cel ce prin tina a dat vedere ochilor lipsiti de lumina ai celui orb din nastere si a innoit zidirea cea veche a neamului nostru si celor muti le-a dat grai; Cel ce a curatit ranile leprosilor si pe morti din groapa i-a inviat; Cel ce pana la ingropare cu oamenii a vorbit si iadul prin inviere l-a pradat si toata omenirea a intocmit-o sa nu mai fie cucerita de moarte. Te blestem pe tine cu Dumnezeu atottiitorul, Care a insufletit pe oameni si cu grai de Dumnezeu insuflat dimpreuna cu Apostolii a lucrat si toata lumea a umplut-o de dreapta credinta. Teme-te, fugi, pleaca, departeaza-te, diavole necurate si spurcate, cel de sub pamant, din adanc, inselatorule, cel fara de chip, cel vazut pentru nerusinare, nevazut pentru fatarie, oriunde esti sau unde mergi, de esti insusi Beelzebul, sau de te arati ca cel ce scutura, ca sarpele, sau ca fiara, sau ca aburul, sau ca fumul, ori ca barbat, ori ca femeie, ori ca jiganie, ori ca pasare, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau care infricosezi cu navalirea, sau sfasii, sau uneltesti rele, in somn greu, sau in boala, sau in neputinta, sau pornesti spre ras, sau aduci lacrimi de dezmierdari; ori esti desfranat, ori rau mirositor, ori poftitor, ori facator de desfatare, ori fermecator, ori indemnator spre dragoste necurata, ori ghicitor in stele, ori sezi in casa, ori esti fara de rusine, ori iubitor de vrajba, ori fara astampar; sau te schimbi cu luna, sau te intorci dupa un oarecare timp, sau vii dimineata, sau la amiaza, sau la miezul noptii, sau in orice vreme, sau la revarsatul zorilor, sau din intamplare te-ai intalnit, sau de cineva esti trimis, sau ai navalit fara de veste; sau esti din mare, sau din rau, sau din pamant, sau din fantana, sau din daramaturi, sau din groapa; sau din balta, sau din trestie, sau din noroaie, sau de pe uscat, sau din necuratie; sau din lunca, sau din padure, sau din copaci, sau din pasare, sau din tunet, sau din acoperamantul baii, sau din scaldatoare de ape, sau din mormant idolesc; sau de unde stim, sau de unde nu stim, cunoscut ori necunoscut, sau din vreun loc nebanuit, pieri si te departeaza, rusineaza-te de chipul cel zidit si infrumusetat de mana lui Dumnezeu. Teme-te de asemanarea lui Dumnezeu celui intrupat si sa nu te ascunzi in robul lui Dumnezeu (N), ca toiag de fier si cuptor de foc si iadul si scrasnirea dintilor te asteapta, ca rasplatire pentru neascultare. Teme-te, taci, fugi, sa nu te intorci, nici sa te ascunzi cu vreo alta viclenie de duhuri necurate, ci du-te in pamant fara de apa, pustiu, nelucrat, unde om nu locuieste, ci este cercetat numai de Dumnezeu, Cel ce leaga pe toti care vatama si uneltesc aupra chipului Sau; Cel ce in lanturi te-a aruncat in intunericul iadului, pentru noaptea si ziua cea lunga, pe tine diavole, ispititorul si aflatorul tuturor rautatilor. Ca mare este frica de Dumnezeu si mare este slava Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

    RăspundețiȘtergere
  103. Pînă nu-l chemi pe Capsali să pună el Sarea-n bucate, degeaba... nu-ţi iese

    RăspundețiȘtergere
  104. E tarziu. Incepe sa se mai simta si miros de scortisoara. Poate ne mai revenim un pic si ii lasam sa plece pe cei care nu ne vor decat raul. Putem oare sa devenim mai degraba oameni decat neoameni? Mai ales aici?

    Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinarea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

    Doamne, miluieste! Doamne miluieste! Doamne miluieste!

    RăspundețiȘtergere
  105. Niţică tămâie n-ar strica pe la guriţa celor trei mari corifei teologi... poate nu mai confundă teologia cu codul rutier

    RăspundețiȘtergere
  106. @ Skandenberg

    Mai frumoasa si mai durabila impacare nu-mi puteam dori. Imi dau seama ca este de la Dumnezeu, judecind dupa efortul celor care au incercat s-o impiedice. Iertaciune si pace va raspund si eu, amintind un cuvint de binecuvintare al parintelui Galeriu pe care l-am iubit si il iubim noi, cei citiva care ne-am petrecut o parte din aceasta noapte impreuna (cu exceptia celor care locuiesc "in pamant fara de apa, pustiu, nelucrat, unde om nu locuieste"):

    "Sa ne fie inima in lumina senina"

    RăspundețiȘtergere
  107. errata:

    “judecind si dupa efortul celor care au incercat sa o impiedice”

    RăspundețiȘtergere
  108. să ne fie vericule, să ne fie... după ce aţi umplut fericirea de... scorţişoară. Apropos, ceva voci n-auziţi, că la miros şi gust vă descurcaţi

    RăspundețiȘtergere
  109. Anonimul confundă molitva cu coliva (d'aia vrea să o săreze), si gura cu nasul. O mînca din tămaie si o mirosi din anafură? Aiasta-i teologie sau comedie?!

    RăspundețiȘtergere
  110. pentru dl. Gheorghe Fedorovici

    Multumesc. Bine ca nu rasare soarele peste supararile noastre de dupa asfintit.
    Sa fie durabila si frumoasa. Amin.

    Doamne ajuta tuturor!

    RăspundețiȘtergere
  111. pilat din popor = igrec = ...Sarea-n bucate si ospetele tale

    RăspundețiȘtergere
  112. Va dati seama ce spectacol oferiti cu totii? Nu meritati decat zeflemelele adversarilor! Mi-e rusine de rusinea voastra!

    RăspundețiȘtergere
  113. Avem adversari?!
    Adversarii suntem noi!
    Chiar isi inchipuie cineva ca lumea se imparte intre cei care trec pragul NEC si cei care refuza? Asi, toti o apa si-un pamant. Romanesc.

    RăspundețiȘtergere
  114. @Razvan Codrescu:
    Imi spuneti si mie, va rog, unde as putea gasi eseul despre crestinism in creatia lui Eminescu despre care mentiona domnul Capsali?

    RăspundețiȘtergere
  115. Pentru Diana:

    Chiar pe blogul de faţă. Clicaţi întîi în dreapta paginii de start, la "Articole anterioare", pe "Ce puteţi citi în arhivele acestui blog", apoi căutaţi acolo articolul "Eminescu şi creştinismul" şi clicaţi din nou pe titlul subliniat.
    Îl puteţi accesa şi prin simplu search (eminescu si crestinismul) pe Google.

    RăspundețiȘtergere
  116. Multumesc frumos pentru raspuns si pentru tot ceea ce publicati aici pe blog.

    RăspundețiȘtergere
  117. Am citit cu atentie tot ce s-a prezentat aici si am o mica neclaritate:
    Anul in care Razvan Ionescu a comentat pe blog apare ca 2008 iar in unul din comentariile sale spune ca a citit scrisoarea lui Vlahuta in urma cu 3 ani, cand a implinit 50 de ani.
    Undeva trebuie sa fie o greseala caci ar insemna ca Razvan Ionescu sa fie nascut in 1955 ori anul nasterii sale apare in CV ca fiind 1972 !?

    RăspundețiȘtergere
  118. Actorul Răzvan Ionescu este născut în 1955. V-ați uitat poate în CV-ul unui alt Răzvan Ionecu.

    RăspundețiȘtergere