Pagini

duminică, septembrie 21, 2008

O PRECIZARE A D-LUI RĂZVAN IONESCU

Absent trei zile din ţară şi de pe blog, am găsit la întoarcere, în comentariile la articolul "Despre o anume fericire" al d-lui Răzvan Ionescu, o bălăcăreală pravoslavnică în faţa căreia mă declar pur şi simplu derutat. M-am bucurat însă să găsesc, pe e-mail, şi un mesaj chiar din partea d-lui Răzvan Ionescu, pe care îl postez în speranţa că va aduce, dacă nu pacea între fraţi, măcar (auto) exigenţa bunei cuviinţe, fără de care pînă şi cele mai generoase intenţii riscă să alunece în grobianism. (R. C.)




Dragii mei,


Îmi pare foarte rău pentru toată tulburarea pe care a stârnit-o retragerea mea. Nu mi-am închipuit nici o clipă că ea va provoca asemenea reacţii şi mai ales că va fi interpretată în modul în care a fost ea interpretată. Am încercat (dar e limpede că nu am reuşit) să atrag atenţia doar asupra unui anume tip de discurs care pe mine personal mă crispează şi care nu cred că face bine în genere (evident, nu am pretenţia că adevărul îmi aparţine; dar, la urma urmei, permiteţi-mi şi mie să am opţiunile mele!). Acela în care, de pildă, dacă cineva nu-L pomeneşte pe Iisus Hristos într-o epistolă, se face vinovat de derapaje suspecte şi, o dată în plus, reprezentantul unei intelectualităţi decadente, care a dus în epocă ţara şi Biserica de râpă, sau pe buza ei. Recunosc, nu ştiu cum să reacţionez în asemenea situaţii; ceea ce rămâne cert este că nu mă simt absolut deloc în largul meu. (Nu mă pot abţine, însă, să nu remarc în ce mod straniu acest tip de discuţie şi judecată al unora dintre noi asupra autorului României pitoreşti se întâlneşte, la celălalt capăt al arcului de cerc, cu truda acelora care l-au scos sau îl scot din manuale laolaltă cu alţii, evident din cu totul alte raţiuni, oferindu-ne, şi unii, şi alţii, la schimb, în diverse şi policrome variante... Eterna şi fascinanta Românie).
Am comis apoi o impardonabilă indiscreţie încercând să vă arăt în ce context m-a impresionat pe mine epistola lui Vlahuţă, luându-mă pe dinainte entuziasmul şi lăsând să se bage de seamă că sunt sentimental. M-a luat gura pe dinainte şi am uitat că nu mă aflu la o şuetă între prieteni, ci... pe un blog (deşi îmi rămân încă neclare criteriile şi regulile după care se amestecă la un loc sfaturile duhovniceşti, civilitatea sau ne-civilitatea, intransigenţa teologică, altitudinea intelectuală, umorul şi umoarea). Am primit cu atenţie şi seriozitate sfaturile voastre, pentru care vă mulţumesc. Vă asigur însă că vă înşelaţi atunci când credeţi că sentimentalismul meu legat de o epistolă a lui Vlahuţă este motivul retragerii mele. Pe tatăl meu îl cheamă altfel. Am încercat şi cu alte prilejuri să pun un bemol atunci când lucrurile şi felul în care erau ele dezbătute o luaseră (în opinia mea) razna („Răbdare...”). Se vede treaba că n-am reuşit să îmblânzesc intransigenţa judecăţilor diurne, de parcă fiecare chestiune a vieţii se pune rigid, numai şi numai în termeni doctrinar teologici. Aceasta rămâne – iarăşi în opinia mea, desigur – cel mai mare handicap al tipului nostru de discurs şi din această pricină nu am cum să mai „ţin împreună”. În plus, observ că am fost inclus, fără să-mi dau seama exact din prima clipă, într-un „manifest” sau o „a treia Românie”, alternativă care conţine un program de care pur şi simplu eu personal mă simt depăşit. Nu am nimic de reproşat d-lui Mirel Tulei, care cu toată condescendenţa şi prietenia (pentru care îi rămân în continuare recunoscător) mi-a cerut acordul publicării textelor mele, dar cei care mă cunosc mai demult ştiu că nu doresc să fiu parte la nici un fel de mişcare sau program, căruia s-a văzut de altfel, în cazul de faţă, că nu am cum structural să-i corespund.
Vă mulţumesc încă o dată şi vă cer iertare deopotrivă fiecăruia în parte dintre cei pe care i-am necăjit: Gheorghe Fedorovici, Mircea Platon, Iulian Capsali, Claudiu Târziu, Ovidiu Hurduzeu şi atâtor pseudonimi şi anonimi. Nu sunt câtuşi de puţin supărat pe nici unul dintre voi şi pe nici una dintre remarcile sau observaţiile voastre, fie că mi-au, fie că nu mi-au convenit. Totuşi, un gând cu totul special şi un accent în plus de mulţumire îl păstrez lui Răzvan Codrescu pentru generozitatea cu care mi-a găzduit intervenţiile, chiar şi atunci când acestea îl puneau într-o situaţie delicată. Nu întâmplător am ales să mă exprim pe blogul lui şi nu pe altul, pentru că la opiniile şi poziţiile sale am rezonat cel mai adesea (vezi şi analiza raportului teologie – cultură). Vă asigur că „restul e tăcere” nu înseamnă şi „restul e orbire”. Prin urmare, vă voi citi în continuare şi,dacă voi avea ceva de spus, o voi face, bineînţeles întâi cu îngăduinţa gazdei şi apoi cu a voastră. Rămâne regretul de a nu putea, şi deopotrivă de a nu dori, să fac parte din nici un fel de demers colectiv care îmi impune rigori şi responsabilităţi pe care nu sunt în stare să le onorez. Nu e nimic dramatic aici. E doar libertatea mea de a mă exprima când şi cum vreau.


Cu nesmintită afecţiune,
Răzvan Ionescu

11 comentarii:

  1. Domnule Razvan Ionescu, va multumesc foarte mult pentru gandul cel bun. Nu mi-am dorit nicio clipa ca prin aparitia blogului "manifest" sa sporesc confuzia, ci dimpotriva. Insa, acum imi dau si eu seama, nu este un demers prea usor.
    Va doresc numai bine!
    Cu prietenie,
    Mirel

    RăspundețiȘtergere
  2. Pana si Mihaela Radulescu si Andreea Marin se cearta mai civilizat decat "anonimii si pseudonimii" de pe acest blog. Iata ca dl Neamtu a avut dreptate: ortodocsii au un mare deficit la capitolul comunicare, nu doar cu neortodocsii, dar si intre ei insisi. De aceea lumea intelectuala nici nu-i ia in serios, pentru ca ce spui nu se poate dispensa de cum spui, decat cel mult poate in mediile de oligofreni. Degeaba incearca dnii Codrescu, Ionescu sau Hurduzeu sa mentina un standard: se pare ca n-au cu cine...

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu zic ca n-ai dreptate, Alexandre, dar fii si tu mai generos cu cei care "incearca sa mentina un standard". Ce-ai gasit necuviincios, sa zicem, in scrisul lui Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici sau Dan Puric? De ce sa sufere imaginea atator oameni din cauza unor nesimtiti care profita de comentariile "la liber"? Nu mai bine facea titularul blogului daca restrictiona comentariile? Asa e cand ai incredere in cei care n-o merita!

    RăspundețiȘtergere
  4. Si eu regret ca am iscat asemenea tevatura. Sper ca Razvan Ionecu sa nu se supere iarasi daca fac numai cateva precizari succinte:

    primo:
    Vlahuta nu-i scria Margaretei despre cum se scrie o poezie reusita sau despre cum se tine furculita si cutitul la masa. Sunt invataturile lui de viata catre fiica sa. Am sa repet citatul: "Norocul şi celelalte «pere mălăieţe», care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea." Am facut doar observatia ca Vlahuta vorbeste de "noroc" si nu de Dumnezeu intr-un asemenea context, repet: invataturile sale de viata catre Margareta, fiica sa... Se pare ca am comis insa o impardonabila blasfemie! Mi-am completat comentariul cu imaginea calugarilor de la Probota care-si indulcesc pictura insuportabil de ortodoxa si cu Grigorescu, care-si exersa penelul nu la peisaj in Agapia, ci pe varul bisericii manastirii. Este contextul in care Vlahuta isi scrie si epistola, si poezia citata. Mie imi dovedeste (nu exclud ca ma insel) un anume tip de raportare la divinitate; asta pentru ca nu il suspectez pe poet de dedublare. Felul in care credem razbate nu numai in productiile noastre intelectuale, dar si in gesturile de fiecare zi. Dezastru: am "infierat" o epoca, un secol! Ca sec. XIX are sau nu meritul unui reviriment al credintei (sau dimpotriva), abia asta cred ca merita discutat serios. Cat despre apetenta la ortodoxie a intelectualitatii epocii, o sa dau un fragment din scrisoarea lui Ion Ghica, pasoptistul, catre Alecsandri (o generatie anterioara lui Vlahuta):
    "Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism şi de energie; ne făceam răspunzători de starea nenorocită şi umilită a ţărei, aşa că la întoarcerea noastră în vale, la fântână, jurasem să ne consacrăm patriei cu trupul şi cu sufletul, ne legasem fraţi de cruce şi ca fiecare dintre noi trei să se supuie, cu pericolul vieţei şi al averei, la hotărârile celoralalţi doi; chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele şi regulamentele 'Frăţiei'.
    Iniţiaţii erau formaţi în grupuri de câte zece, fiecare frate cunoscând numai pe şeful său imediat, diacon, preot sau arhiereu, acel care-l catichisese, îl iniţiase, de la care şi prin care primea ordine şi instrucţiuni şi căruia datora ascultare şi supunere cu pericolul vieţei şi al averei, păstrând secretul cel mai absolut. Deviza era: Dreptate, Frăţie." Glosez: fiecare cu preotul lui...
    Dar despre o anumita epistola scrisa din manastire, la care am ras in hohote impreuna (care ma binedispune si acum cand imi amintesc hazul nebun al textului si al interpretarii), Razvan Ionescu isi aminteste?

    Dar prietenul Razvan Ionescu imi imputa lipsa de buna judecata a epocii, si produce comparatia fraudanta cu excrocul Adrian Costea (autorul Eternei şi fascinantei Românii)si ciracii sai, cel cu care fac punte volens,nolens in falsificarea trecutului si prezentului Romaniei si cu care complotez fara sa stiu, dar conjugat in eforturi, la marginalizarea lui Vlahuta si scoaterea sa din manuale! Trebuie sa marturisesc faptul ca nu ma pot supara in fatza unor asemenea judecati gigante! Doar atat il rog pe autorul stigmatizarii: sa ma mai lase sa respir din cand in cand...

    secundo:
    Inainte de a fi postat pe blog, textul fusese tiparit in "Gazeta de Transilvania", deci nici vorba de indiscretie si "sueta intre prieteni". Articolul deja fusese extrem de ...public. Autorul nu s-a "expus" doar comilitonilor, ci tuturor cititorilor cotidianului in varianta tiparita sau electronica. Si in fond, care au fost comentariile atat de grave care sa produca o asa urgenta retragere? Slava Domnului, nu pare sa fie si absoluta.

    terto:
    Nu cred ca Mirel Tulei ne-a pus sa semnam vreo adeziune la vreo "miscare sau program". Pur si simplu omul ne-a adunat crezand ca avem ceva in comun de spus. Oricare dintre noi putea sa nu isi puna textele la dispozitie, iar Razvan Codrescu chiar i-a amendat la un moment dat entuziasmul, autorul blogului conformandu-se urgent si civilizat, ca un bun si ascultator crestin.

    In incheiere vreau sa-l rog la randul meu pe Razvan Ionescu sa ma ierte. Tin la el prea mult si il asigur ca lacrimez cu adevarat (iata ca si eu sunt un sentimental!) la gandul ca m-ar priva de faptura sa monumentala, dificila uneori, dar atat de fermecatoare. Nu pot sa transform o simpla neintelegere intr-un capat de Romanie, chiar si pitoreasca. Iar daca este asa, vreau sa fie pitorescul nostru, nu al lor.

    PS Nu prea mi-a iesit cu "succintul", dar sper sa-mi iasa iertarea...

    RăspundețiȘtergere
  5. Draga Razvan Ionescu,

    Iti multumesc pentru bunele sentimente si te asigur ca sunt reciproce. In ceea ce ma priveste insa, nu ai de ce sa te simti catusi de putin vinovat. Nu m-ai necajit cu nimic deoarece nu am participat, nici sub nume propriu, nici anonim, la disputa din jurul epistolei lui Vlahuta. Nu vreau sa intru in amanunte domestice nepotrivite timpului si locului, dar imprejurari obiective ma tin de multe ori, si m-au tinut si de data aceasta, departe, si ca spectator, si ca matador, si ca ocazional “taur” sau tauras Ferdinand, de arena blogurilor.
    Citisem articolul tau si comentariile aferente pana pe la postarea 65. Apoi am crezut ca apele s-au linistit si oricum a trebui sa abandonez temporar navigarea internautica Abia prietenul Iulian Capsali mi-a scris si m-a intrebat daca am vazut tarasenia. Nu o vazusem. Apoi am vazut-o. Si mi-a parut rau si pentru tine, si pentru Gheorghe Fedorovici, si pentru Iulian Capsali, si pentru noi. Dincolo de ambitia unor anonimi celebri care vor sa ne dovedeasca “deficitul de comunicare” si care, de aceea, isi baga coada pentru a conduce discutia catre concluzii autolegitimante, au ramas insa doua probleme de fond.
    Pe care, daca tot nu am intervenit “atunci”, voi interveni acum ca sa le discut, nu in chip de “guster”, ci in chip de om care vrea sa inteleaga ce si cum in chestia puturilor de intelepciune care suntem.
    1. Legat de scrisoarea lui Vlahuta. Imi place Vlahuta. Am sustinut intotdeauna pasunismul. Am scris despre Ilarie Chendi, Al. I . Bassarabescu, D. Teleor si altii din aceeasi epoca pe care i-am citit cu enorma placere si mult folos. Am scris intr-un text chiar despre Vlahuta, cerand reintegrarea lui in circuitul literar romanesc. Bun. Acum ca mi-am stabilit pozitia, pot sa spun ca, in ceea ce priveste epistola catre fiica sa, nu mi se pare ca permite, IN SINE, o interpretare crestina. E acolo o cumsecadenie, patraiarhala in esenta, romaneasca in stil, aluvionar crestina, care imi place, dar care nu mi se pare ca e neaparat ortodoxa. Mie unuia imi suna si a vicarul savoyard al lui Rousseau, si a stoicism, si a “cultivati-va gradina” a lui Voltaire, si a multe alte pagini de duioasa morala deista. Asta nu inseamna ca cer arderea pe rug a lui Vlahuta sau ca vreau ca orice pagina de carte sa aiba mentionat in ea de cel putin 754 de ori numele lui Hristos. Nu Vlahuta mi se pare “gresit”, ci interpretarea crestina a textului.
    2. Legat de comunicarea pe bloguri. Cred ca riscam sa devenim, pe undeva, precum cei care se indragostesc si se despart pe net. Eu as zice nici sa nu ne indragostim, nici sa nu divortam pe net. Ci sa asteptam, si pentru una si pentru alta, sa ne vedem fata catre fata. Amorul si certurile la telefon (sau pe net) sunt neconcludente. Sunt, vorba aia, “o moarte care nu dovedeste nimic”. Ceea ce putem face pe net e sa lucram. Sa lucram in sens crestin. Daca tot lucram in aceeasi directie, nu are importanta daca mergem singuri sau in grup. Oricum suntem impreuna in biserica. Daca putem lucra mai bine impreuna, bine. Daca lucram mai bine singuri, la fel de bine. Fiecare cu talantul si cu via lui. Atat timp cat nu falsificam talantul si nu indoim vinul, toate bune si frumoase.

    Cu drag,

    Mircea Platon

    RăspundețiȘtergere
  6. Este adevărat că la noi nu s-a făcut îndeajuns rechizitoriul dezbisericitului secol al XIX-lea, de unde ni se trag multe şi care este relevant, din păcate, pentru întreaga tragedie modernă a Răsăritului ortodox. Dar lipsa lui de aşezare spirituală nu anulează totuşi reala lui creativitate în ordinea culturală, şi mai ales literară. În orice caz, nu tîrziul Vlahuţă este cu deosebire reprezentativ, nici dacă vrei să lauzi, nici dacă vrei să critici. Autorul "României pitoreşti" rămîne unul onorabil şi ca scriitor, şi ca om, cu virtuţile şi cu limitele lui, iar această grimasă a posterităţii cred că e una mai degrabă nemeritată, mai ales că în frumoasa scrisoare-testament capătă expresie, într-un fel vrednic de glosat cu delicateţe, ceea ce s-a numit "anima naturaliter christiana". E mult, e puţin după 19 veacuri de creştinism? Probabil că e destul de puţin în raport cu idealul asumării şi trăirii creştine, dar e destul de mult în raport cu formele de perversiune cu care ne confruntăm în contemporaneitatea curentă. Oricum, adevăratul creştin nu e neapărat cel care se bate cu pumnul în piept şi strigă "Doamne, Doamne!", sau chiar "Doamne Iisuse Hristoase!", ci mai degrabă cel care manifestă un grad de consistenţă morală şi patos comunitar, cu buna intuiţie a temeiurilor tradiţiei şi cu răspundere pentru frumuseţea interioară a speţei. În acest sens, Vlahuţă aş zice că este, aparent paradoxal, mai "bun creştin" decît "creştin" efectiv, iar la un anumit nivel pedagogic şi paideic nu-i lipsit chiar de o certă exemplaritate. Or, această exemplaritate, atîta cîtă este, a pus-o bine în evidenţă d-l Răzvan Ionescu, cu o simpatie particulară, dar totuşi într-un mod tangenţial (să nu uităm că nu era vorba de un studiu despre Vlahuţă, ci de un eseu cu o temă mult mai generală - demarat, de altfel, nu prin invocarea lui Vlahuţă, ci prin cea a lui Steinhardt...).

    RăspundețiȘtergere
  7. "... nu e neapărat cel care se bate cu pumnul în piept şi strigă "Doamne, Doamne!", sau chiar "Doamne Iisuse Hristoase!", ci mai degrabă cel care manifestă un grad de consistenţă morală şi patos comunitar, cu buna intuiţie a temeiurilor tradiţiei şi cu răspundere pentru frumuseţea interioară a speţei."
    Să se fi deghizat Baconsky în Codrescu? Ce reverenţe faţă de deism şi ce detasare fină de hristocentrici! Lăsaţii în ofsaid pe domnii Platon, Capsali, Fedorovici etc, că e mai bine să nu ne punem rău cu lumea. Cultura şi morala mai presus de toate. Amin?

    RăspundețiȘtergere
  8. Ati vazut ultimul articol din dilema al dlui Baconsky?

    RăspundețiȘtergere
  9. Dacă aţi fi gîndit înainte să reacţionaţi (exigenţă minimală de care se pare că anonimatul îi îndepărtează pe tot mai mulţi, cărora le-o ia, fară nici o răspundere, gura pe dinainte), aţi fi băgat de seamă că eu făceam aluzie la chiar cuvintele lui Hristos (a Cărui "centralitate" n-a fost niciodată contestată sau pusă la îndoială în scrisul meu):
    "Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. [...] De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit, şi nu în numele Tău am scos demoni, şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea!" (Matei 7, 18-23). Să nu fie Hristos destul de... "hristocentric"? Dumnezeu să ne ferească pe toţi să fim creştinii lui "Doamne, Doamne", iar nu creştinii faptelor bune şi ai chemării (fie şi vlahuţiene) la omenie şi dreaptă cumpănire.

    RăspundețiȘtergere
  10. Artistul tot artist!

    RăspundețiȘtergere
  11. De ce toata lumea crede ca exista un Dumnezeu? Are nevoie de judecata lui ca sa poata judeca singur?

    RăspundețiȘtergere